Revendicare imobiliară. Decizia nr. 863/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 863/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 07-10-2014 în dosarul nr. 1866/204/2011
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA – SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 863
Ședința publică din data de 07.10.2014
P. - A. G. H.
JUDECĂTOR - M. R.
GREFIER - R. C.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelantul – reclamant O. V., domiciliat în București, .. 23, Sector 3 împotriva sentinței civile nr.1686/21.05.2014 pronunțată de Judecătoria Câmpina, în contradictoriu cu intimatele – pârâte R. N. A PĂDURILOR – ROMSILVA – DIRECȚIA SILVICĂ PRAHOVA, cu sediul în Ploiești, .. 3, jud. Prahova și S. R. - PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., Sector 5.
Prezența și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 30.09.2014 ce face parte integrantă din prezenta, când instanța pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar note scrise, a amânat pronunțarea la data de 07.10.2014, când deliberând a pronunțat următoarea decizie:
TRIBUNALUL
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr._, disjunsă din dosarul nr._, reclamantul O. V. a chemat în judecată pe pârâții Comisia Locală Valea Doftanei de aplicare a Legii nr.18/1991, Comisia Județeană Prahova pentru aplicarea Legii nr.18/1991, R. Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Prahova și S. R. - prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților S. R. și R. Națională a Pădurilor Romsilva să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul - pădure la picior de pe suprafața de teren de 134,51 ha., respectiv lotul nr.1 care a aparținut lui Max B. în anul 1940, situat în . pct. „Piciorul lui Țarcă”.
În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului S. R. - prin Ministerul Finanțelor Publice să-i restituie echivalentul bănesc al celor 370 ha. de pădure pe picior situată în pct. „Piciorul lui Țarcă”, respectiv suma de 1.110.000 Euro, în echivalent în lei, la data executării hotărârii, iar în cazul în care i se va restitui cele 134,51 ha. de pădure în natură, să-i fie plătită suma de 729.000 Euro în echivalent în lei la data executării hotărârii.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, după ce i-a fost restituită suprafața de 10 ha. de pădure din cele 370 ha. situate în pct. „Piciorul lui Țarcă” care au fost cumpărate de bunicul său - N. B. de la Max B. și A. H. în anul 1940, suprafață pe care a înstrăinat-o către Romsilva, a fost chemat în judecată pentru constatarea nulității tuturor actelor ce au dus la reconstituirea celor 10 ha. de pădure.
Reclamantul a mai precizat că fiind exclus, total, de la măsurile reparatorii prevăzute de toate legile speciale adoptate după anul 1989, a formulat prezenta acțiune imobiliară în revendicare în natură și/sau echivalent bănesc întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
În drept, reclamantul a invocat disp. art.480 C.civ., art.465 alin.1 C.civ. și art.492 C.civ., art.28 din Convenția de la Viena și art.1 din Protocolul CEDO, art. 119 - 120 C.pr.civ., art.1026 și urm. C.civ.
În raport de susținerile reclamantului, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Prahova formulat, în baza art.115 – 118 C.pr.civ., întâmpinare prin care a arătat că s-a formulat o acțiune pentru anularea tuturor actelor ce au condus la restituirea celor 10 ha. în favoarea reclamantului O. V. și a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și respingerea cererii reconvenționale, ca neîntemeiată.
În ședința publică din data de 09.11.2011, s-a dispus suspendarea judecății cauzei, conform art.244 pct.1 C.pr.civ., până la soluționarea irevocabilă a pricinii ce formează obiectul dosarului nr._, iar prin cererea depusă la data de 28.09.2012, reclamantul O. V. a solicitat repunerea pe rol a cauzei, întrucât dosarul nr._ a fost soluționat irevocabil de către Tribunalul Prahova.
Reclamantul O. V. a reiterat excepția de necompetență materială și teritorială a Judecătoriei Câmpina, întrucât Tribunalul Prahova este competent să soluționeze pricina de față după valoarea obiectului cererii, fiind o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și a renunțat la judecată împotriva celor două comisii de fond funciar, întrucât nu au calitate procesuală de a sta în judecată într-o acțiune în revendicare pe dreptul comun, calitatea de pârâți având, astfel, numai S. prin Ministerul de Finanțe și R. Națională a Pădurilor Romsilva.
Prin notele de ședință depuse de Comisia Locală de Fond Funciar Valea Doftanei a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât comisia nu este titulară de drepturi și obligații, nu are patrimoniu propriu și nu poate fi parte într-o cauză având ca obiect revendicarea unei suprafețe de teren.
În ședința publică din data de 07.11.2012, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția invocată de reclamant, având în vedere că prezenta cerere este o acțiune petitorie, menționată ca excepție la art.2 lit. b) C.pr.civ., întrucât terenul în litigiu a făcut obiectul Legii nr.18/1991, fiind admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei locale și a Comisiei Județene de fond funciar.
În urma probelor administrate în cauză cu înscrisuri și expertiză tehnică silvică întocmită de expert G. G., Judecătoria Câmpina a pronunțat sentința civilă nr.1686/21.05.2014 prin care a respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 23.04.2014, formulată de reclamantul O. V., reținând că, prin contractul de vânzare - cumpărare aut. proces - verbal nr.7549/04.03.1940, vânzătorul N. G. C. a vândut către Max H. B. și A. I. H. suprafața de cca. 373 ha. și 4.000 m2 teren muntos, din care cca. 370 ha. teren păduros, respectiv trupul 1 din versantul de vest și trupul 2 pe versantul de est al muntelui Piciorul lui Țarcă, despărțite prin golul muntelui expropriat pentru pășune, situat în ..
Conform actului de partaj voluntar aut. proces - verbal din 07.03.1940, numitul Max H. B. a primit în deplină proprietate și posesie trupul II, în suprafață totală de 195,07 ha., iar A. I. H. a primit în proprietate trupul I în suprafață totală de 178,33 ha.
Ulterior, prin contractul de vânzare - cumpărare proces - verbal din data de 18.04.1945, Max H. B. a vândut către C. G. suprafața de 60,56 ha., suprafața de 12,26 ha. și 3,40 ha. rezultând suprafața totală de 76,22 ha., iar A. I. H. a vândut către C. G. suprafața de 178,33 ha. pe care l-a dobândit prin actul de partaj menționat, rezultând astfel, că și-a vândut întreaga suprafață dobândită de 178,33 ha.
Prima instanță a mai constatat că, prin Decizia nr.1406/05.07.1943 emisă de Subsecretariatul de Stat al Romanizării, Colonizării și Inventarului se confirmă ca fiind reală vânzarea celor două trupuri din pădurea denumită „Piciorul lui Țarcă”, în suprafață de 370 ha. realizată prin contractul de vânzare de pădure spre exploatare sub semnătură privată vizat de Corpul Portăreilor la Tribunalul Ilfov sub nr._/06.11.1940 de la Max H. B. și A. I. H. către autorul reclamantului - B. N..
Prin procesul - verbal din 13.06.1945, s-a procedat la predarea către Max H. B. și C. G. (care a devenit proprietar prin cumpărarea pădurii proprietatea lui A. I. H.) a pădurii „Piciorul lui Țarcă”, conform Decretului - Lege 294 din 19.12.1944, prin care foștii proprietari evrei au reintrat de drept în posesia bunurilor, iar pădurea a fost predată proprietarilor săi, în starea în care a fost preluată în administrația statului și cu mențiunea că nu s-au executat exploatări, lucrări de împădurire ori alt gen de lucrări .
Prin sentința civilă nr.1198/13.02.2011 pronunțată în dosarul nr.2778/ 204/2010, irevocabilă, s-a reținut că, potrivit amenajamentului – Bazinul Doftana din anul 1948, pădurea ,,Piciorul lui Țarcă” a fost proprietatea lui N. G. C., în anul 1940 aceasta a vândut-o lui Max B. și A. Hermnan, iar în anul 1945 trece în proprietatea lui C. G. și Max B..
Astfel, în urma încheierii contractului de vânzare - cumpărare din data de 18.04.1945 încheiat ulterior deciziei nr.1406/05.07.1943, numitul C. G. a devenit proprietar pe suprafața de 178,33 ha., prin cumpărare de la A. I. H. și pe suprafața de 76,22 ha. cumpărată de la Max H. B., iar în acest contract s-a menționat că vânzarea s-a făcut liberă de orice sarcini sau servituți, iar cumpărătorul a vizitat porțiunile de pădure pe care le cumpără și pădurea de pe ele.
De asemenea, s-a menționat că a fost expropriat golul muntelui Piciorul lui Țarcă și din Poienile lui M., potrivit Hotărârii de expropriere din data de 07.13.08.1922 a Comisiei de Ocol S..
Prin sentința civilă nr.203/13.01.2012 pronunțată în dosarul nr.6228/ 204/2010, irevocabilă, a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de reclamantul din prezenta cauză prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 360 ha. și, în subsidiar, reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 117 ha. în zona „Piciorul lui Țarcă”.
În contractul de vânzare - cumpărare din 18.04.1945, prin care numitul C. G. a cumpărat suprafețele de 178,33 ha. și, respectiv 76,22 ha. s-a menționat, în partea de jos a filei a doua a contractului, că proprietatea se vinde cu pădurea existentă pe ea și cu căsuța de bârne servind drept locuință pădurarului.
Potrivit art.482 C.civ., proprietatea unui lucru imobil dă drept asupra tot ce produce lucru și asupra tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul într-un mod natural sau artificial, iar art.489 C.civ. prevede că proprietatea pământului cuprinde în sine și proprietatea suprafeței și a suprafeței lui.
Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamantul nu a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 364,9 ha. pădure pe picior sau a suprafeței de 134,51 ha. în patrimoniul autorului său - N. B., iar prin Decizia nr.1406/1943 invocată de acesta s-a confirmat ca fiind reală vânzarea celor două trupuri din pădurea „Piciorul lui Țarcă” de cca. 370 ha. în urma contractului de vânzare pădure spre exploatare sub semnătură privată, dar nu echivalează cu transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul numitului N. B..
Această împrejurare este dovedită și prin existența contractului de vânzare - cumpărare nr.7549/18.04.1945 prin care numiții Max B. și A. H. au vândut către Giga C. terenul de 178,33 ha. și 76,22 ha. și care atestă dreptul de proprietate al vânzătorilor asupra terenului în suprafață de 370 ha., coroborat cu amenajamentul silvic din anul 1948 și procesul - verbal din data de 13.06.1945 prin care s-a predat către proprietarii Max B. și C. G. pădurea în starea în care a fost preluată în administrația statului, în baza Decretului - Lege nr.294 din 19.12.1944 prin care foștii proprietari evrei au reintrat de drept în posesia bunurilor lor.
Instanța de fond a apreciat că nici prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența CEDO nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii, întrucât reclamantul nu a justificat existența unui bun actual pentru a se reține ingerința asupra dreptului său de proprietate și care să atragă incidența dispozițiilor menționate, respectiv Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate.
Prin decizia nr.951/21.06.2012 pronunțată de Tribunalul Prahova a fost respins ca neîntemeiat recursul declarat împotriva sentinței civile nr.203/ 23.01.2012 a Judecătoriei Câmpina, reținându-se că autorul reclamantului nu a dobândit în proprietate vreo suprafață de teren în pct. „Piciorul lui Țarcă”, iar Decizia nr.1406/1943 este un act care vizează doar un drept de exploatare asupra masei lemnoase.
Având în vedere cele reținute, instanța de fond a respins acțiunea astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 23.04.2014, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește cererea depusă de reclamant pentru termenul de judecată din 21.05.2014, prin care solicita citarea în cauză a numiților G. R. A., G. D. V., Asociația Eforia Școlilor Române pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 230,6472 ha. și, respectiv 119,5425 ha., prima instanță a reținut că, la prima zi de înfățișare, reclamantul avea dreptul de a-și întregi sau modifica cererea de chemare în judecată, conform art.132 C.pr.civ., iar disjungerea cererii și soluționarea acesteia, pe cale separată, atunci când nu a fost respectat termenul înăuntrul căruia putea fi depusă vizează doar cererea reconvențională, potrivit dispozițiilor art.135 C.pr.civ..
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel, în termen legal reclamantul O. V., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul de a se constata că Tribunalul Prahova este competent să judece pricina, în primă instanță, în complet de un judecător, iar în situația în care se va aprecia că tribunalul poate rejudeca, pe fond, în complet de doi judecători, s-a solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată la data de 21.05.2014.
Astfel, reclamantul a arătata că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de competență prevăzute de art.2 pct.1 lit. b) și art.159 alin.1 pct.2 C.pr.civ., tribunalul fiind competent să judece prezenta acțiune („întregire la cererea reconvențională) după valoarea obiectului pricinii, iar nu judecătoria, pe excepția prevăzută de art.2 pct.1 lit. b) ultima teza C.pr.civ., astfel cum a invocat excepția de necompetență materială a primei instanțe, în temeiul art.159 C.pr.civ., motiv de casare bazat pe art.304 pct.9 C.pr.civ..
Judecătoria a dat sentința cu încălcarea art.261 alin.1 pct.5 și art.129 alin.6 C.pr.civ., fiind vorba și de un exces de putere judecătorească a instanței care a interpretat/modificat datele deciziei judecătorești nr.1406/1943 a organelor statului, sentința necuprinzând motivele pentru care nu a fost judecată acțiunea precizată, inclusiv până la data de 21.05.2014, cuprinzând și o motivație străină de natura pricinii care privește doar restituire imobil - material lemnos pe picior, fără teren (și nu teren plus material lemnos, ca imobil cerut pe legile funciare), motiv bazat pe art.304 pct.9 și 4, în privința literei a) din acest motiv și pe art.304 pct.7 C.pr.civ., in privința literei b) din acest motiv.
Susține reclamantul că, instanța de fond a interpretat greșit actul juridic de la 1943 (decizia nr.1406/1943 a Comisiunii speciale de judecată...) ce atestă că, la data de 06.11.1940, autorul său a cumpărat 2 trupuri de pădure, nu doar dreptul de exploatare al acestora, schimbând și natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (din act ce constată pe cale judecătorească existența unui drept asupra celor 2 trupuri de pădure), motiv de casare bazat pe art.304 pct.8 C.pr.civ.
Arată reclamantul că, petitul acțiunii, menționat la data de 23.04.2014 a vizat obligarea Statului R. - prin Ministerul Finanțelor Publice și R.N.P. - Romsilva - Direcția S. Prahova, administratoarea Statului R., să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie spre a se restitui în natură cele 2 trupuri de pădure, fără teren, imobil - pădure la picior de pe suprafața de teren de 364, 9 ha. pădure pe picior, imobil având limitele și vecinătățile menționate în „Planul de partaj voluntar al muntelui Piciorul lui Țarcă din .”, situat la locul denumit „Piciorul lui Țarcă” din raza .. Prahova, iar în cazul respingerii acestei cereri de restituire în natură a imobilului - pădure, imobilul fiind înstrăinat de pârâți, în baza art.1 din Primul Protocol la CEDO, teza a doua, privind preluarea unui bun cu justă despăgubire și a art.28 din Convenția de la Viena privind aplicarea tratatelor și a definirii încălcării unui drept în mod continuu, obligarea Statului R. - prin Ministerul Finanțelor Publice și prin R.N.P. Romsilva – D.S. Prahova, să-i restituie în echivalent bănesc 364,9 ha. imobilul - pădure pe picior situat la locul denumit „Piciorul lui Țarcă”, pendinte de .. Prahova, prin plata a 6.269 938, 32 RON, la data executării hotărârii ce se va pronunța (reprezentând cele 364,9 ha. de pădure înstrăinate de pârâți între anii 1991 - 2013).
Acțiunea fost precizată până la data de 21.05.2014, cu mențiunea că reclamantul nu cere, pe calea dreptului comun și a dreptului convențional ceea ce a solicitat pe calea legislației funciare, și anume teren și materialul lemnos aferent, învederând că solicită, în natură/în echivalent bănesc materialul lemnos, ca imobil, aflat pe terenul de 364 ha. de la locul denumit „Piciorul lui Tarcă”, de pe raza comunei Valea Doftanei .
Arată reclamantul că imobilul în litigiu, cele „două trupuri de pădure din pădurea denumită „Piciorul lui Tarcă”, a fost cumpărat în condițiile legii civile de către autorul său - N. B., la data de 06.11.1940, de la Max B. și A. H., cu „contract de vânzare de pădure spre exploatare” vizat la Corpul Portăreilor Trib. Ilfov sub nr._ .
Autoritățile timpului certifică faptul că Max B. și A. H. nu mai dețin pe raza ., în afară de pădurea „Piciorul lui Tarcă”, iar prin Decretul - Lege din data de 17.11.1940 pentru completarea Decretului - Lege din 05.10.1940, s-a precizat la art.1 că „trec în patrimoniul Statului” și pădurile, adică terenul plus materialul lemnos de pe acesta.
Deși, cele 2 trupuri de pădure compuse din teren de cca. 370 ha. și materialul lemnos de pe acesta au fost vândute de Max B. și A. H. către N. B., S. a expropriat atât terenul, cât și materialul lemnos de pe acesta de la Max B. si A. H., cu Decretul – Lege din 17.11. 1940, ca imobil rural.
În această perioadă, autorul reclamantului nu a făcut nicio exploatare în cele 2 trupuri de pădure, S. considerând că pădurea a fost expropriată de la cei 2 vânzători - Max B. și A. H., cu precizarea că, în 1941, autorul N. B. a făcut o cerere cu caracter de contestație la organele statului, prin care a pretins „ca materialul lemnos aflat în pădure expropriata de la evreii Max B. și H. A., a trecut în proprietatea sa prin actul cu data certă din ziua de 6 Noiembrie 1940”.
Arată reclamantul că, în anul 1943, prin Decizia nr.1406/05.07.1943, dosar nr.1207/3.A.I, decizie emisă de Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului, s-a decis „Confirmă ca reala vânzarea celor două trupuri din pădurea denumită „Piciorul lui Tarcă” situată în . în suprafața de cca. 370 ha. făcută cu contractul de vânzare, pădure spre exploatare sub semnătură privată, vizat la Corpul Portăreilor Trib. Ilfov sub nr._/06.1940, de către Max R. B. și A. H....., în calitate de vânzători, către ing. N. B., ...în calitate de cumpărător...”.
La 19.12.1944 a intrat în vigoare Legea nr.641/1944, publicată în M.OF. P. I nr. 294/1944, pentru abrogarea masurilor legislative antievreiești; prin art. 19 din această lege s-a decis ca „Bunurile și drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispozițiilor legislative abrogate de art.1 în patrimoniul...oricărui dobânditor, se socotesc ca nu au ieșit niciodată din patrimoniul titularilor deposedați și vor restituite acestora, în condițiile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalități de transcriere sau intabulare”.
Prin art.60 din Legea nr.641/1944, in vigoare S. se obliga „Prin osebita lege se va dispune în privința ... daunelor derivând din orice cauze imputabile Statului și a sumelor ... datorate cu orice titlu de către Stat, ca urmare a masurilor legislative abrogate prin prezenta lege."
- Nici până în prezent, S. nu a plătit de aceasta datorie, după ce a aplicat Legea nr.641/1944 in favoarea lui Max B. și A. Hermna, al doilea vânzând bunul către C. Giga, legea aplicându-se totodată în defavoarea autorului reclamantului care cumpărase, legal, cele 2 trupuri de pădure, nu in baza unor legi „antirasiale” ( abrogate prin art.1 din Legea nr.641/1944, ci a Codului civil de la 1864 și, deși pădurea nu le-a fost predată efectiv, S. pretinzând că ar fi proprietar pe cele 370 de ha., la 18 aprilie 1945, Max B. și A. H. au vândut cca. 238, 89 ha. din pădure către C. Gigha, iar Max B. a păstrat restul de pădure până la 370 ha.
După această vânzare, prin procesul - verbal din 13 iunie 1946, S. R., C.A.S. a pădurilor Statului - Ocolul Silvic Câmpina, a predat către Max B. si C. G. - cumpărător de la A. H. - întreaga pădure (teren și material lemnos), conform DL 641/1944, cu mențiunea că „Nu s-au executat exploatări, lucrări de împăduriri sau alt gen de lucrări”, ceea ce atestă ca autorul reclamantului nu a acționat, în niciun fel, ca exploatator de pădure, drept cumpărat în anul 1940, odată cu cele 2 trupuri de pădure (materialul lemnos pe picior de pe terenul de 360 ha.), câtă vreme, S. s-a erijat în expropriator - proprietar al bunului .
Detaliind motivele pentru care solicită schimbarea în tot a sentinței instanței de fond, reclamantul a învederat că, s-a dat o hotărâre cu încălcarea normelor de competență prevăzute de art.2 pct.1 lit. b) si art.159 alin.1 pct.2 C.pr.civ., tribunalul fiind competent să judece prezenta acțiune precizată, după obiectului pricinii, iar nu judecătoria, cu precizarea că, la data de 10.11.2010, a depus cererea reconvenționala în dosarul nr._ al Judecătoriei Câmpina, ce avea legătura la procesul funciar intentat de Direcția S. Prahova, prin care aceasta a cerut constatarea nulității absolute a unor acte juridice emise de comisiile de fond funciar.
În temeiul art.159 C.pr.civ., reclamantul a invocat excepția necompetentei materiale a judecătoriei, susținând că tribunalul este competent să judece in prima instanță „întregirea cererii reconvenționale”, potrivit primei teze a art.2 pct. 1 li. b) C.pr.civ. după valoarea obiectului pricinii .
Greșit, în fapt și în drept, în opinia reclamantului, judecătoria a considerat că ar fi vorba de aplicarea tezei secunde a art.2 pct.1 lit. b) C.pr.civ., fiind un terț vătămat in drepturile sale prin aplicarea legilor funciare.
Or, acțiunea pe care a judecat-o judecătoria prin sentința atacata nu are legătura cu legile de fond funciar, in speța fiind vorba de obligarea Statului/R.N.P. să restituie imobilul - pădure, fără teren, preluat fără drept de la autorul său - N. B., iar nu de la persoanele de etnie evreiască - Max B. și A. H. care au vândut la 1940 autorului reclamantului pădurea pe picior, iar la 1945 o parte din aceasta plus terenul către C. G., aceste persoane beneficiind nelegal de art.19 din Legea nr.641/1944, autorului reclamantului, neavând decât dreptul de a cere restituirea imobilului către adevăratul proprietar la materialului lemnos de pe terenul ce nu a fost vândut la 1940.
Reclamantul a menționat că este o acțiune care nu ar legătură cu legile de fond funciar, situație de fapt si de drept pe care legislația română specială nu a prevăzut-o prin nicio lege de reparație după anul 1945, nici măcar prin Legea nr.165/2013, astfel că singura modalitate de a solicita imobilul este să ceară restituirea acestuia, situație în care, a invocat, în termen legal, înainte de prima zi de înfățișare, excepția necompetenței materiale a Judecătoriei.
Susține reclamantul că, bunul cerut in acțiunea precizata pana 21 mai 2014, este constituit din 2 trupuri de pădure vânduta în anul 1940 autorului său, bun ce nu este accesoriul terenului, ci este distinct, ce nu face obiectul legilor funciare, prezentul proces nefiind o repetare a cererii de restituire, ci o acțiune pe dreptul comun și pe dreptul internațional, care are ca și obiect obligarea Statului și a R.N.P. să depună toate diligentele de a se restitui în natura sau in echivalent bănesc, cele 2 trupuri de pădure, achiziționate de autorul său în anul 1940, preluate din eroare prin expropriere de la cei 2 vânzători evrei, câtă vreme, pădurea pe picior era proprietatea autorului său, așa cum s-a decis prin Decizia nr.1406/1943.
Cu alte cuvinte, acțiunea este una ce are model într-o acțiune adresata CEDO, dar promovata in fata judecătorului național.
Cu exces de putere judecătoreasca, instanța de fond a modificat, fără sa fi fost investita cu o cale de atac, o decizie a unui autorități a Statului ce a conchis că, la data de 06.11.1940, autorul reclamantului a dobândit, prin cumpărare, de la Max B. si A. H., un bun compus din 2 trupuri de pădure si dreptul de a exploata aceste trupuri de pădure, această interpretare/modificare a Deciziei nr.1406/1943 echivalând cu o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
S-a dat o motivație străina de obiectul pricinii precizate pana la 21 mai 2014, în condițiile în care, nu este repetarea pe alt temei a unei cereri pe legile funciare, ci este o acțiune ce privește apărarea dreptului de proprietate a unui bun imobiliar si de obligarea a paraților sa depună toate diligentele spre a i se restitui reclamantului, in natură, cele 2 trupuri de pădure (pădurea pe picior fără teren) pe care S. le-a preluat de la autorul său si pe care le-a dat vânzătorilor și, deși, în anul 1943, s-a confirmat realitatea vânzării a 2 trupuri de pădure, fără teren, de la Max B. si A. H. către N. B., acesta nu s-a putut bucura de bunul său dobândit nu pe legile antievreiești, ci pe dreptul comun, pe Codul Civil român de la 1864, aplicabil si evreilor si celorlalte persoane .
Acțiunea nu este in revendicare împotriva Statului, ci este o acțiune reala bazata pe art.1 alin.1 din Primul Protocol la CEDO coroborat cu art.28 din Convenția de la Viena, cu precizarea că reclamantul nu acționează în calitate de proprietar neposesor, ca unic moștenitor al lui N. B., proprietar în anul 1940 asupra imobilului – pădure, împotriva neproprietarului posesor - S. R./ R.N.P. - administratorul Statului.
Autorul reclamantului a fost expropriat în fapt, la cca. 2 ani, după ce a fost confirmată ca fiind reala vânzarea celor 2 trupuri de pădure de la locul „Piciorul lui Tarca” de la Max B. si A. H. către N. B., la 1940.
Deci, este un bun actual constituit din imobilul - pădure pe picior aflat pe cca. 364,9 ha. - 370 ha. la locul denumit „Piciorul lui Tarca” si dreptul de a cere si obține ca S. sa facă toate diligențele (S. fiind debitor față de persoanele ale căror bunuri au trecut la Stat fără justa cauza si fata de care a fost obligat de CEDO, prin decizii, sa restituite bunul sau in lipsa restituirii, sa despăgubească petenții cu anumite sume) si, pe de alta parte, dezdăunări, conform art.60 din Legea nr.641/1944 si art. 1 din Primul Protocol la CEDO, restituirea in echivalent a bunului ce nu s-ar restitui sau pentru care pârâții nu au depus sau nu depun diligente spre a fi restituit.
Susține reclamantul că bunul in litigiu nu-l poate stăpâni, după ce S. R. l-a preluat, fără nicio despăgubire, în anul 1945 de la autorul său, fără ca pădurea pe picior sa fi fost preluata în 1940 de la cei 2 proprietari evrei, însă, totuși, in baza art.19 din Legea nr.641/1944 S., prin ocoalele silvice a predat pădurea pe picior, odată cu terenul de sub pădure către Max B. și C. G., cumpărător de la A. H., cu toate că, Max B. și A. H. vânduseră încă din anul 1940 pădurea pe picior - ca imobil autorului său - N. B..
Creanța față de Stat s-a născut în anul 1944, prin adoptarea art.60 din Legea nr.641/1944, cu precizarea că, „daunele” îi priveau atât pe români, cât si pe evrei si pe urmașii lor, si includea si repararea prejudiciului produs de Legea nr. 641/1944, așadar si posibilitatea de a se restitui bunul in natura sau/si echivalent, in caz de refuz al Statului, de a plăti juridic obligația legala asumata de Stat, mai ales că, după 1994, S. a fost obligat de CEDO sa restituie toate bunurile preluate in timpul „regimului anterior”, iar Legea nr.165/2013 permite restituirea bunurilor preluate in perioada comunista.
Așa fiind, S., in nume propriu si prin RNP, poate fi obligat sa restituie bunul in materialitatea lui - prin aceea ca S. poate fi obligat sa facă, adică sa întreprindă toate diligentele de care dispune, din punct de vedere legal si administrativ, in sensul deciziilor precitate, pentru a restitui bunul sau daca nu, sa se plătească valoarea acestuia, in caz ca S./RNP refuza îndeplinirea obligație pozitive semnalate si de decizia P. contra României, paragrafele 88-99 si decizia M. A. si alții c României, alin 6 din dispozitiv .
Reclamantul apreciază că nu a beneficiat de un proces echitabil, in ce privește posibilitatea de a fi putut prezenta si a-i fi luate în seamă toate elementele în sprijinul cererii sale precizată până la 21.05.2014, instanța de fond nejudecând litigiul și în lumina tuturor precizărilor, explicite, nu numai pana la 23.04.2014, ci până la data de 21.05.2014, inclusiv.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 - 298 coroborat cu art.299 - 316 C.pr.civ.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr._ la data de 16.07.2014.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale care au incidență în soluționarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
Prin petitul acțiunii cu care a fost investită instanța de fond, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din data de 23.04.2014 (f.513 – dos. fond), reclamantul O. V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții R. Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Prahova și S. R. - prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie spre a se restitui în natură imobil - pădure la picior de pe suprafața de teren de 364,9 ha. pădure pe picior, imobil având limitele și vecinătățile menționate în „Planul de partaj voluntar al muntelui Piciorul lui Țarcă din .” din raza .. Prahova, iar în cazul respingerii acestei cereri de restituire în natură a imobilului - pădure, imobilul fiind înstrăinat de pârâți între anii 1991 - 2013, în baza art.1 din Primul Protocol la CEDO, teza a doua, privind preluarea unui bun cu justă despăgubire și a art.28 din Convenția de la Viena privind aplicarea tratatelor și a definirii încălcării unui drept în mod continuu, să se dispună obligarea Statului R. - prin Ministerul Finanțelor Publice și prin R.N.P. Romsilva – D.S. Prahova, să-i restituie în echivalent bănesc 364,9 ha. imobilul - pădure pe picior situat la locul denumit „Piciorul lui Țarcă”, pendinte de .. Prahova, prin plata a 6.269 938, 32 RON, la data executării hotărârii ce se va pronunța (reprezentând cele 364,9 ha. de pădure.
Prin motivele de apel, reclamantul a învederat că acțiunea fost precizată până la data de 21.05.2014, cu mențiunea că nu solicită, pe calea dreptului comun și a dreptului convențional ceea ce a solicitat pe calea legislației funciare, și anume teren și materialul lemnos aferent, ci solicită, în natură/în echivalent bănesc materialul lemnos, ca imobil, aflat pe terenul de 364 ha. de la locul denumit „Piciorul lui Tarcă”, de pe raza .>
Astfel, în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Câmpina, invocată de reclamant, în opinia acestuia, competența în primă instanță revenind tribunalului, art.2 pct.1 lit. b) C.pr.civ. de la 1865 prevede că „tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei (RON), cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii…”.
În speță, cum în mod corect a reținut și instanța de fond, acțiunea dedusă judecății are un caracter petitoriu (acțiune care tinde la apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar și privește însuși fondul dreptului, aparținând numai titularului dreptului real contestat sau încălcat), fiind prevăzută ca excepție de textul de lege menționat în precedent, câtă vreme, terenul în litigiu a făcut obiectul legii speciale de reparație – Legea nr.18/1991, republicată, fapt care este de natură să atragă competența de soluționare a prezentei pricini, în primă instanță, de către judecătorie.
Pe fondul cauzei, din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar se reține că, prin contractul de vânzare – cumpărare încheiat în luna martie 1940, N. G. C. a înstrăinat către Max H. B. și A. I. H. proprietatea de pe muntele „Piciorul lui T.”, pendinte de ., întinsă pe cca. 373 ha. 4.000 mp. – teren muntos, din care cca. 370 ha. teren păduros în două trupuri, trupul 1 pe versantul vest și trupul 2 pe versantul est, despărțite prin golul muntelui expropriat pentru pășune, iar restul de 3 ha. 4.000 mp. teren poiană denumită „Poienile lui M.”, formând trupul III.
La data de 07.03.1940, s-a perfectat Actul de partaj voluntar în baza căruia Max H. B. a primit în deplină proprietate și posesie trupul II complet, cuprinzând pachetele 5 și 6, Poienile lui M. și pachetul 4 din trupul I, toate în suprafață de 195.07 ha., iar A. I. H. a primit în deplină proprietate și posesie parte din trupul I cuprinzând porțiunea dintre Valea Doftanei, Plaiul lui T., Plaiul M., formată din pachetele I, II și III în suprafață totală de 178.33 ha.
Prin contractul de vânzare – cumpărare încheiat la data de 15.04.1945 între Max H. B. și A. I. H., pe de o parte, în calitate de vânzători și C. G., pe de altă parte, în calitate de cumpărător, A. I. H. a înstrăinat din trupul de pădure pendinte de . pe care îl stăpânea în baza actului de partaj voluntar intervenit între acesta și Max H. B., act aut. de Tribunalul Ilfov sub nr.8100/07.03.1940 și transcris la Tribunalul Prahova sub nr.2750/31.03.1940, terenul în suprafață totală de 178.33 ha.
La rândul său, Max H. B. a vândut numitului C. G. porțiuni din trupul de pădure în suprafață de 60,56 ha. cuprinzând o porțiune de 44,90 ha., o altă porțiune de 12,26 ha. și o a treia porțiune de 3,40 ha.
Potrivit Procesului – verbal din data de 13.06.1945, s-a procedat la predarea pădurii „Piciorul lui T.” din . către proprietarii Max B. și C. G., acesta din urmă devenit proprietar, prin cumpărarea pădurii – proprietatea lui A. I. H., conform actului de vânzare – cumpărare aut. de Tribunalul Prahova sub nr.962/1945, predarea având loc în temeiul Decretului – Lege nr.294/19.12.1944 prin care foștii proprietari evrei au reintrat de drept în posesia bunurilor lor, cu precizarea că, pădurea a fost predată proprietarilor săi în starea în care a fost preluată în administrația statului, nefiind executate exploatări, lucrări de împădurire sau alt gen de lucrări.
Trebuie arătat și faptul că, la data de 05.07.1973, Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului a emis decizia nr.1406 conform căreia a fost confirmată ca fiind reală vânzarea celor două trupuri din pădurea denumită „Piciorul lui Țarcă” situată în . în suprafață de cca. 370 ha. făcută cu contractul de vânzare de pădure spre exploatare sub semnătură privată, vizat de Corpul Portăreilor Tribunalului Ilfov sub nr._/ 06.11.1940 de către Max B. și A. H., în calitate de vânzători către N. B. – autorul reclamantului, în calitate de cumpărător.
Prin sentința civilă nr.1198/13.04.2011 pronunțată de Judecătoria Câmpina în cauza ce a format obiectul dosarului nr._, irevocabilă prin decizia civilă nr.1440/07.11.2011 a Tribunalului Prahova, a fost admisă acțiunea formulată de R. Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Prahova în sensul constatării nulității absolute parțiale a Hotărârii nr.2484/20. 06.2002 a Comisiei Județene Prahova, respectiv poz. nr.90 din anexa nr.53, precum și a nulității absolute a procesului – verbal de punere în posesie nr.49/25.10.2002 emis de Comisia Locală Valea Doftanei, a titlului de proprietate nr.60/28.03.2003 și a contractului de vânzare – cumpărare aut. sub nr.2850/02.07.2004, dispunându-se repunerea părților în situația anterioară.
Analizând considerentele sus - menționatei sentințe se constată că instanța, comparând actul de vânzare - cumpărare aut. sub nr.7549/1945 prin care G. C. a cumpărat suprafețele de pădure de 177,33 ha. din pct. „Piciorul lui Țarcă”, situație confirmată de amenajamentul din anul 1948 cu decizia nr. 1406/05.07.1943 prin care a fost confirmată vânzarea intervenită între autorul reclamantului – B. N. și Max B. și A. Hermnan cu privire la suprafața de 370 ha. făcută cu contractul de vânzare de pădure spre exploatare sub semnătură privată vizat sub nr._/06.11.1940, s-a reținut că dreptul de proprietate asupra terenului – pădure din pct. „Piciorul lui Țarcă” aparține lui C. G., conform contractului de vânzare din data de 18.04.1945, întrucât dacă ar fi vândut această pădure autorului reclamantului – B. N. prin contractul de vânzare de pădure spre exploatare sub semnătură privată din data de 06.11.1940, atunci vânzătorii Max B. și A. H. nu ar fi putut înstrăina pădurea în anul 1945 către G. C., iar în decizia nr.1406/05.07. 1943 se face referire la vânzarea pădurii spre exploatare.
Ulterior, prin sentința civilă nr.203/23.01.2012 pronunțată de Judecătoria Câmpina în cauza ce a format obiectul dosarului nr._ – dosar ce a determinat suspendarea judecății pricinii de față, irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei nr.951/21.06.2012 a Tribunalului Prahova, a fost respinsă plângerea formulată de reclamant vizând reconstituirea dreptului de proprietate, în calitate de unic moștenitor al defunctului B. N., asupra suprafeței de teren de 360 ha. pădure, iar în subsidiar reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului de 117 ha. pădure situată în pct. „Piciorul lui Țarcă”.
În considerentele deciziei s-a menționat faptul că autorul reclamantului O. V. nu a dobândit în proprietate vreo suprafață de teren în pct. „Piciorul lui T.”, iar decizia nr.1406/1943 este un act care vizează doar un drept de exploatare asupra masei lemnoase.
Dată fiind situația de fapt, astfel cum a fost reținută și prezentată în precedent, prin prisma probelor administrate în cauză, dar și a normelor juridice incidente în soluționarea pricinii, cum în mod corect a reținut și instanța de fond, reclamantul O. V. nu a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 364,9 ha. pădure pe picior sau a suprafeței de 134,51 ha. în patrimoniul autorului său - N. B., iar prin decizia nr. 1406/1943 invocată de acesta s-a confirmat ca fiind reală vânzarea celor două trupuri din pădurea „Piciorul lui Țarcă” de cca. 370 ha. în urma contractului de vânzare pădure spre exploatare sub semnătură privată, ceea ce nu echivalează cu transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul numitului N. B..
Această împrejurare este dovedită pe deplin și prin existența contractului de vânzare - cumpărare nr.7549/18.04.1945 prin care, așa cum s-a mai arătat, numiții Max H. B. și A. I. H. au vândut către G. C. terenul de 178,33 ha. și, respectiv de 76,22 ha. și care atestă dreptul de proprietate al vânzătorilor asupra terenului în suprafață de 370 ha., coroborat cu amenajamentul silvic din anul 1948 și procesul - verbal din data de 13.06.1945 prin care s-a predat către proprietarii Max H. B. și C. G. pădurea în starea în care a fost preluată în administrația statului, în baza Decretului - Lege nr.294/19.12.1944 prin care foștii proprietari evrei au reintrat de drept în posesia bunurilor lor.
Pe cale de consecință, în speță, nefiind dovedită de către reclamant existența unui bun actual pentru a se reține o pretinsă ingerință asupra substanței dreptului de proprietate, este evident că nu pot fi reținute ca fiind incidente prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, astfel cum a invocat, în mod constant, reclamantul.
În ceea ce privește alegația reclamantului referitoare la faptul că nu ar fi beneficiat de un proces echitabil, cu referire la posibilitatea de a se fi putut prezenta și de a i se lua în considerare elementele invocate în sprijinul cererii sale, se constată că, dimpotrivă, instanța de fond a dat dovadă de rol activ în aflarea adevărului, stabilind cu obiectivitate situația de fapt dedusă judecății și făcând o aplicare corectă a normelor juridice incidente în materie.
Nici critica referitoare la o pretinsă încălcare a art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ. și art.129 alin.6 C.pr.civ. nu poate fi avută în vedere, câtă vreme, în considerentele sentinței apelate, instanța de fond a arătat fiecare capăt de cerere, probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele dintre ele au fost reținute, iar altele înlăturate, excepțiile invocate și modul în care au fost soluționate, normele juridice pe care le-a aplicat la situația de fapt stabilită, motivarea fiind clară, precisă și necontradictorie, astfel încât, din ea rezultă justețea soluției pronunțate.
Așadar, instanța de fond a prezentat motivele care au determinat-o să pronunțe soluția, iar nu simple stări descriptive, fără relevanță pentru soluționarea pricinii, iar prin modalitatea în care a fost motivată hotărârea este înlăturat arbitrariul și făcut posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.
Pentru considerentele anterior expuse, tribunalul constatând că apelul este nefundat, urmează să îl respingă ca atare și, în temeiul art.296 C.pr.civ., va păstra în tot sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelantul – reclamant O. V., domiciliat în București, .. 23, Sector 3 împotriva sentinței civile nr.1686/21.05.2014 pronunțată de Judecătoria Câmpina, în contradictoriu cu intimatele – pârâte R. N. A PĂDURILOR – ROMSILVA – DIRECȚIA SILVICĂ PRAHOVA, cu sediul în Ploiești, .. 3, jud. Prahova și S. R. - PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., Sector 5, ca nefondat.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. G. H. M. R.
GREFIER,
R. C.
Operator de date cu caracter personal nr.5595
Red./tehnored. A.G.H.
5 ex. – 10.11.2014
d.f.nr._ - Judecătoria Câmpina
j.f. C. M.
| ← Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 193/2014.... | Partaj judiciar. Decizia nr. 322/2014. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Revendicare imobiliară. Decizia nr. 863/2014. Tribunalul PRAHOVA
