Pretenţii. Decizia nr. 2912/2015. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2912/2015 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 14-10-2015 în dosarul nr. 2912/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVASECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2912
Ședința publică din data de 14.10.2015
Președinte: Ș. O. - C.
Judecător: P. - A. A.
Grefier: S. L. - F.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelantul-reclamant G. C. CABRIEL, CNP_, domiciliat în com. Bărcănești, ., județ Prahova și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Ploiești, .. 19, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 1321/08.04.2015, pronunțate de Judecătoria Câmpina, în contradictoriu cu intimatul-pârât V. I., CNP_, domiciliat în Băicoi, ., județ Prahova.
Cerere timbrată cu taxă judiciară de timbru în sumă de 1020 lei, conform chitanței nr._/13.07.2015.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul apelantului-reclamant, avocat S. A. și intimatul-pârât personal.
Procedura de citare a părților legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, prin Serviciul Registratură, la data de 16.07.2015, apelantul-reclamant a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru, iar la data de 07.08.2015, intimatul-pârât a depus întâmpinare, după care:
Tribunalul, verificându-și competența, constată că este competent general, material și teritorial să soluționeze cauza, conform disp. art. 482, art. 131 și art. 95 pct. 2 NCPC.
Apărătorul apelantului-reclamant și intimatul-pârât, având cuvântul pe rând, arată că nu mai au cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, tribunalul constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul apelantului-reclamant, având cuvântul în dezbateri, solicită instanței admiterea apelului, arătând că a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în orașul Băicoi, ., județul Prahova, începând cu data de 7.09.2012 până Ia data de 5.08.2014, evaluată în baza expertizei efectuate în cauză la suma de 23.017.20 lei Iei, precum și la plata cheltuielilor de judecată, dar instanța de fond a refuzat să cerceteze fondul cauzei, pe considerentul că acțiunea a fost întemeiată în drept pe regulile răspunderii civile delictuale.
Consideră nelegală și netemeinică hotărârea instanței de fond întrucât, în baza disp art. 22 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța de judecată are obligația de a identifica normele de drept aplicabile cauzei deduse judecății, iar în baza art.22 alin. 4 avea posibilitatea de a recalifica actele sau faptele părților, indiferent dacă părțile le-au dat o altă denumire. Spre deosebire de vechea reglementare din art. 84 C.proc.civ., care permitea exclusiv recalificarea juridică a actelor deduse judecății, noua reglementare permite inclusiv recalificarea faptelor. În situația în care, după punerea în discuție a recalificării juridice, instanța constata că părțile nu doresc o asemenea recalificare și își exprimă în mod expres dezacordul în legătură cu recalificarea denumirii sau a temeiului juridic al acțiunii, era obligată să se abțină de la recalificarea pusă în discuție, din modul de redactare a alin. 5 înțelegându-se că, pentru a avea efect, opoziția la recalificarea juridică trebuie să fie făcută de ambele părți, pentru a împiedica instanța să recalifice denumirea sau temeiul legal, situație care nu se regăsește în prezenta cauză, neexistând un o opoziție expresă a părților în acest sens.
Mai arată că, față de dispozițiile art. 1350 alin. 3 NCC care stabilește că, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile, în cazul în care instanța de judecată va constata faptul că în speță sunt aplicabile dispozițiile răspunderii contractuale, urmează a se constata că apelantul nu a înțeles să înlăture de la aplicare aceste dispoziții și nici nu a uzat de reguli care să-i fi fost mai favorabile. În consecință, argumentul bazat pe dispozițiile art. 1350 alin. 3 NCC nu-și găsește aplicabilitatea în cauza de față.
Pe fondul cauzei, solicită a se avea în vedere că lipsirea apelantului de folosința bunului este vădită și a fost dovedită, între părți a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului cu termen de răscumpărare de 2 ani, iar intimatul nu a permis apelantului accesul în acest imobil. Intimatul invocă faptul că apelantul avea posibilitatea de a forța ușa, fiind alegerea acestuia să nu procedeze în acest mod, dar în curte sunt două imobile și, dacă apelantul forța încuietoarea s-ar fi făcut vinovat de săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu. Deși a notificat intimatul în vederea eliberării imobilului, fiindu-i încălcat dreptul de folosință, acesta a ignorat diligențele depuse în scopul soluționării pe cale amiabilă a stării conflictuale și a înțeles să îl ocupe abuziv în continuare, motiv pentru care a introdus o acțiune în evacuare, care la acest moment a rămas fără obiect, ca urmare a răscumpărării. Față de argumentele expuse, solicită admiterea apelului și, evocând fondul cauzei, să se admită acțiunea apelantului-reclamant și să se dispună obligarea intimatului-pârât la plata contravalorii lipsei de folosință.
Intimatul-pârât, având cuvântul în dezbateri, solicită instanței respingerea apelului, nefiind de acord cu criticile aduse de apelantul-reclamant, a contractat un împrumut în sumă de_ euro și i-a lăsat imobilul, cu condiția de a-l răscumpăra în decurs de 2 ani. A achitat împrumutul și a răscumpărat imobilul, astfel că nu înțelege de ce trebuie să plătească chirie. Solicită respingerea apelului și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina sub numărul_, reclamantul G. C. G. a solicitat obligarea pârâtului V. I. la plata contravalorii lipsei de folosința a imobilului proprietatea sa situata in Băicoi, ., jud. Prahova, începând cu data de 7.09.2012 pana la 5.08.2014, precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că între reclamant, in calitate de cumpărător, și pârât, in calitate de vânzător, s-a încheiat la data de 7 septembrie 2012, contractul de vânzare cumpărare autentificat de BNP I. C. sub nr. 4341, cu privire la imobilul situat in orașul Băicoi, ., județ Prahova, compus din teren in suprafața de 494,00 mp în tarlaua 4, . care suprafața de 364,00 mp are categoria de folosința curți-construcții, iar suprafața de 130 mp are categoria de folosința arabil, precum si din construcția C1 situată pe acest teren, locuința, construcție din cărămida, acoperita cu tabla, compusa din 4 camere, având suprafața utila de 104,59 mp si suprafața construita de 131,05 mp, și beci cu suprafața construita de 16,95 mp, având număr cadastru_.
După încheierea contractului de vânzare cumpărare, pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de predare a imobilului, amânându-l si tergiversând eliberarea acestuia, acest fapt culminând cu refuzul de a mai răspunde la telefon, motiv pentru care a procedat la notificarea pârâtului in vederea eliberării imobilului
Deși a notificat pârâtul in vederea eliberării imobilului, fiindu-i încălcat dreptul de folosința al acestuia, acesta a ignorat diligentele depuse de către reclamant in scopul soluționării pe cale amiabila a stării conflictuale si a înțeles cu rea credința sa îl ocupe abuziv in continuare, motiv pentru care a introdus o acțiune in evacuare ce face obiectul dosarului cu nr._, aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești.
În baza contractului de vânzare cumpărare încheiat intre părți, vânzătorul are posibilitatea de a răscumpăra imobilul vândut, in termen de 2 ani de la data autentificării contractului, respectiv pana la data de 7.09.2014. Totodată vânzătorul are obligația de a restitui prețul primit de 20.000 de Euro. In acest sens reclamantul a fost somat sa se prezinte la data de 5.08.2014 la sediul B. F. M. din Câmpina, in vederea ridicării sumei de 20.000 de euro, reprezentând prețul pentru răscumpărarea imobilului.
A precizat reclamantul ca a înțeles sa cumpere imobilul din cauza pendinte si pentru a dobândi venituri din închirierea ulterioara a acestuia, iar prin notificarea nr. 196 din 13.03.2014, transmisa prin intermediul SCPEJ Trifina T. si G., a învederat paratului pe lângă solicitarea de a elibera imobilul si posibilitatea de a încheia cu reclamantul un contract de închiriere, aspect ce nu s-a concretizat.
Pornind de la faptul ca folosința este un atribut al proprietății, si cum proprietatea este inviolabila, ea neputând fi încălcată de nimeni, paratul va fi ținut a răspunde din punct de vedere civil, mai precis, a despăgubi persoana îndreptățita la folosința pentru prejudiciul cauzat. Arătând reclamantul ca este vătămat prin fapta ilicita a paratului, respectiv fiind lipsit de folosința bunului sau, solicita instanței de judecata acoperirea prejudiciului cauzat prin acesta, constând in plata contravalorii, lipsei de folosința si anume la achitarea contravalorii chiriei aferente perioadei 7.09.2012 -5.08.2014, al cărei cuantum solicitam sa fi stabilit prin efectuarea unei expertize de specialitate.
Regulile răspunderii civile delictuale permit, a se putea acorda despăgubiri si pentru prejudiciul viitor, cu condiția ca, deși nu s-a produs, sa fie cert ca se va produce in viitor, putând fii si acesta evaluat.
În drept acțiunea a fost întemeiata pe disp art. 555,1349,1357,1381,1385 Noul Cod Civil.
Odată cu acțiunea reclamantul a depus înscrisuri (f 6-14).
La data de 8.08.2014 paratul a formulat întâmpinare prin care a solicit respingerea acțiunii ca neîntemeiate, arătând că el nu a împiedicat niciodată pe reclamant sa folosească imobilul in cauza, acesta nu a venit sa exercite o folosința a sa.
Pârâtul a mai precizat ca locuiește in imobilul din spatele celui înstrăinat, pentru perioada 07.09._13 lipsește punerea in întârziere, condiție prealabila si obligatorie a invocării executării oricărei obligații civile, astfel ca pentru aceasta perioada nu se poate vorbi de crearea unui prejudiciu, din punct de vedere legal.
Întâmpinarea nu a fost întemeiata in drept.
În cauza au fost admise si administrate probe cu înscrisuri, martori M. L., L. A., G. B. F., interogatoriul reclamantului, expertiza construcții S. O..
Prin sentința civilă nr. 1321/08.04.2015 Judecătoria Câmpina a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 400 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că la data de 7 septembrie 2012, contractul de vânzare cumpărare autentificat de BNP I. C. sub nr. 4341, cu privire la imobilul situat in orașul Băicoi, ., județ Prahova, compus din teren in suprafața de 494,00 mp în tarlaua 4, . care suprafața de 364,00 mp are categoria de folosința curți-construcții, iar suprafața de 130 mp are categoria de folosința arabil, precum si din construcția C1 situată pe acest teren, locuința, construcție din cărămida, acoperita cu tabla, compusa din 4 camere, având suprafața utila de 104,59 mp si suprafața construita de 131,05 mp, și beci cu suprafața construita de 16,95 mp, având număr cadastru_.
În baza contractului de vânzare cumpărare încheiat între părți, vânzătorul a prevăzut posibilitatea de a răscumpăra imobilul vândut, in termen de 2 ani de la data autentificării contractului, respectiv pana la data de 7.09.2014.
În acest sens, reclamantul a fost somat sa se prezinte la data de 5.08.2014 la sediul B. F. M. din Câmpina, in vederea ridicării sumei de 20.000 de Euro, reprezentând prețul pentru răscumpărarea imobilului.
Din declarația martorului M. L. a rezultat faptul ca a existat în anul 2012 o oferta de principiu de închiriere a imobilului ce a făcut obiectul contractului de la OMV Petrom, care însă nu s-a concretizat.
Din declarațiile martorilor reclamantului nu a rezultat cine a folosit imobilul in discuție in perioada ce face obiectul litigiului respectiv 7.09.2012-5.08.2014.
Conform răspunsului la interogatoriu al reclamantului, întrebarea 7, pârâtul i-a predat chei ca fiind ale imobilului, însă acestea s-au dovedit a nu fi bune.
Din declarația martorului L. A. a rezultat faptul că la locația situata în Băicoi, . exista 2 construcții, iar pârâtul a locuit in perioada supusa litigiului in clădirea din spate, imobilul din față cel ce a făcut obiectul contractului încheiat intre părți, nefiind locuit de nimeni si nefiind amenajat in interior, neputând fi locuibil.
Instanța de fond a avut in vedere disp art. 1350 alin 3 NCC, potrivit cărora, in condițiile in care între părți a intervenit un contract, daca prin lege nu se prevede altfel, nici una dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta in favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
Având in vedere ca prezenta acțiune a fost întemeiata pe dispozițiile legale ce reglementează răspunderea delictuala, iar potrivit art. 22 alin 5 NCPC, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al cererii, instanța a respins, ca neîntemeiată, prezenta acțiune apreciind ca pârâtul nu ar putea să răspundă decât eventual in temeiul răspunderii contractuale.
Pentru considerentele mai sus expuse, apreciind ca nu mai este necesara analizarea celorlalte motive si apărări expuse de părți instanța de fond a respins, ca neîntemeiata, acțiunea formulată.
În baza art. 453 NCPC a obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 400 lei cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloare onorariu avocat conform chitanțelor.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul G. C. G. solicitând admiterea apelului, iar pe cale de consecință admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat in orașul Băicoi, ., jud. Prahova, începând de la 7.09.2012 până Ia 5.08.2014, evaluate in baza expertizei efectuate in cauza la suma de 23.017.20 Iei, precum si obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
A apreciat reclamantul hotărârea pronunțată de către instanța de fond ca fiind nelegală si netemeinică pentru considerentele expuse în continuare, întrucât in baza dispozițiilor art. 22 alin. (1) NCPC, instanța de judecata are obligația de a identifica normele de drept aplicabile cauzei deduse judecații. Ca o consecința fireasca a acestei obligații, in baza prevederilor art. 22 alin. (4) NCPC, instanța poate sa recalifice actele sau faptele părților, indiferent daca părțile le-au dat o alta denumire. Față de vechea reglementare din art. 84 C.proc.civ., care permitea exclusiv recalificarea juridica a actelor deduse judecații, noua reglementare permite inclusiv recalificarea faptelor.
In ipoteza in care instanța de judecata, după punerea in discuție a recalificării juridice, constata ca părțile nu doresc o asemenea recalificare si își exprima in mod expres dezacordul in legătura cu recalificarea denumirii sau a temeiului juridic al acțiunii, va fi obligata sa se abțină de la recalificarea pusa in discuție.
Așadar, din modul de redactare a alin. (5) se înțelege ca, pentru a avea efect, opoziția la recalificarea juridica trebuie sa fie făcuta de ambele părți pentru a împiedica instanța să recalifice denumirea sau temeiul legal.
In mod nelegal instanța de fond, a susținut apelantul, a motivat hotărârea pronunțata în sensul ca potrivit art. 22 alin. 5 NCPC, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al cererii.
În sens contrar celor dispuse de către instanța de fond a statuat si Înalta Curte de Casație și Justiție (în cuprinsul Deciziei nr. 64/12.01.2011 pronunțată în recurs de Secția civilă și de proprietate intelectuală) stabilind că, spre deosebire de obiectul acțiunii care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. în acest scop, calificarea acțiunii se va face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii.
De asemenea având in vedere disp. art. 1350 alin. 3 NCC, conform căruia, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile, in cazul in care instanța de judecata va constata faptul ca in speța sunt aplicabile dispozițiile răspunderii contractuale, apelantul a învederat faptul ca apelanta reclamanta nu a înțeles sa înlăture de la aplicare aceste dispoziții si nici nu a uzat de reguli care să-i fi fost mai favorabile.
Pe cale de consecința pentru acest argument disp. art. 1350 alin. 3 NCC nu si găsesc aplicabilitatea in speța de față, în opinia reclamantului.
Totodată, reclamantul a arătat că folosința reprezintă posibilitatea pe care o are o persoana, in puterea unui drept, de a întrebuința un bun sau, de a-i culege fructele (cum sunt cele naturale, dar si cele civile: chiria, renta, etc.), acest fapt, are ca si drept premisa, condiția deținerii de către acea persoana, in stăpânire a bunului, pentru ca, numai astfel putem vorbi de posibilitatea concreta de a se folosi de un bun determinat. Reclamantul a fost lipsit de aceasta posibilitate de a întrebuința in vreun fel bunul sau ori de a ii culege fructele întrucât pârâtul a refuzat să-i permită accesul in imobil si să îi ofere acestuia dreptul de a îl folosi.
Având in vedere scopul pentru care reclamantul a înțeles sa cumpere imobilul din cauza pendinte, și anume acela de a dobândi venituri din închirierea ulterioara a acestuia, prin notificarea nr. 196 din 13.03.2014, transmisă prin intermediul SCPEJ Trifina, T. si G., s-a învederat pârâtului, pe lângă solicitarea de a elibera imobilul, și posibilitatea de a încheia cu reclamantul un contract de închiriere, aspecte ce nu s-au concretizat nici pana la acest moment.
Pornind de la faptul ca folosința este un atribut al proprietății, si cum proprietatea este inviolabila, ea neputând fi încălcata de nimeni, (interdicție de protecție, impusa cu aceeași forța, chiar si statului), reclamantul a afirmat ca nicio persoana nu poate fi lipsita de folosința bunului sau, deoarece in caz contrar ar însemna sa se încalce însuși dreptul să de proprietate, in chiar „substanța sa", întrucât, folosința este un atribut fundamental si poate cel mai „vizibil" al proprietarii motiv pentru care parata va fi ținuta a răspunde din punct de vedere civil, mai precis, a despăgubi persoana îndreptățită la folosința pentru prejudiciul cauzat.
In continuare, având in vedere faptul ca reclamantul este vătămat prin fapta paratului, respectiv fiind lipsit de folosința bunului sau, s-a solicitat instanței de judecata acoperirea prejudiciului cauzat prin acesta, mai precis, ca pârâtul să fie obligat la plata contravalorii, lipsei de folosință si anume la achitarea contravalorii chiriei aferente perioadei 7.09.2012 -5.08.2014, al cărei cuantum de 23.017.20 lei a fost stabilit prin efectuarea unei expertize de specialitate.
În dovedirea cererii, apelantul – reclamant a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, expertiza tehnica in specialitatea construcții - evaluarea proprietarii imobiliare, si proba testimoniale cu 2 martori pe situația de fapt.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova la data de 25.06.2015 sub același număr de dosar, respectiv nr._ .
Raportat la motivele cererii de apel, pârâtul V. I. a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului, ca nefondat, apreciind că soluția instanței de fond este temeinica si legala.
Astfel, s-a apreciat că susținerile reclamantului, referitoare la rolul activ al instanței, nu sunt corecte, având în vedere că reclamantul a fost asistat de avocați încă din faza întocmirii acțiunii, iar opțiunea asupra amănuntelor cererii sale a fost făcuta in perfecta cunoștința de cauza .
Nu se putea pune problema unei interpretări a susținerilor reclamantului care sa necesite clarificări sau lămuriri, întrucât nu suntem in situația unei denumiri eronate, cum cere art. 22 pct. 4 NCPC, in speța fiind vorba de o opțiune clara si hotărâtă a reclamantului asistat de avocații săi.
În continuare, s-a arătat că, așa cum reclamantul a recunoscut la interogatoriu, întrebarea nr. 7, pârâtul i-a predat la momentul vânzării cheile imobilului, neexistând niciun indiciu ca pârâtul l-ar fi împiedicat pe reclamant sa intre in posesia imobilului cumpărat.
Mai mult, reclamantul nu a afirmat ca pârâtul l-ar fi împiedicat vreodată să pătrundă in imobil, ci a relatat că s-a deplasat la imobil si că nu a putut descuia ușa folosind cheia înmânata de reclamant. Astfel, rezultă că pârâtul nu l-a împiedicat pe reclamant să pătrundă pe proprietate, precum și că alegerea de a nu forța ușa pentru a-si accesa edificiul cumpărat, a aparținut exclusiv reclamantului.
În opinia pârâtului, reclamantul ar fi putut sa își acceseze imobilul, întrucât nu a fost împiedicat de nimeni, insa singur a hotărât sa nu o facă. Or, in aceste condiții, nu îl poate acuza că este responsabil de o lipsa de folosință pe care reclamantul și-a creat-o singur.
De asemenea, pârâtul a învederat instanței că, la solicitarea reclamantului, au fost audiați 2 martori, care nu au putut relata vreun moment in care să-l fi împiedicat pe reclamant sa intre pe proprietatea cumpărata și nici măcar vreo încercare de pătrundere a reclamantului pe proprietatea in cauza.
In realitate, reclamantul nu a fost împiedicat sa între pe proprietatea sa pentru ca nici nu a încercat.
Pârâtul a concluzionat că reclamantul a putut pătrunde pe proprietate si nu a fost împiedicat de nimeni să intre nici in clădire, hotărârea de a nu accesa clădirea aparținându-i, neexistând constrângeri in acest sens.
A mai susținut intimatul că valorile prezente in expertiza sunt nereale pentru o localitate precum Băicoi și starea imobilului. Mai mult decât atât, intimatul a apreciat că martorii audiați la propunerea pârâtului au relevat in plus amănunte care pot singure să susțină respingerea cererii, având în vedere că au declarat ca pârâtul nu a folosit imobilul vândut, locuind in clădirea aflata in spatele acestuia si ca starea lui nu permitea oricum folosirea.
De asemenea, nimeni nu a putut relata un moment in care reclamantul sa fi fost împiedicat de parat sa intre pe proprietate.
Referitor la proba cu înscrisuri, pârâtul a apreciat că reclamantul avea posibilitatea sa o administreze la fond sau cu ocazia depunerii apelului.
Pentru aceste motive, intimatul a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecata.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și dispozițiile legale care au incidență în soluționarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
În fapt, așa cum în mod corect a arătat și prima instanță, tribunalul observă că între pârâtul V. I., în calitate de vânzător, și reclamantul G. C. G., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4341/07.109.2012 de BNP I. C., prin care a fost transmis dreptul de proprietate cu privire la imobilul situat în or. Băicoi, ., compus din teren în suprafață totală de 494 mp, precum și construcția notată cu indicativul C1 pe schița de plan anexă la contract.
Potrivit clauzelor contractuale, prețul vânzării a fost stabilit de părți la suma de 20.000 euro, iar pe de altă parte, s-a menționat în contract că transmiterea proprietății și predarea imobilului se face începând de astăzi, data autentificării prezentului contract.
Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul-cumpărător a solicitat obligarea pârâtului-vânzător la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada septembrie 2012 (când imobilul a intrat în proprietatea reclamantului) – august 2014 (când imobil a revenit în proprietatea pârâtului, potrivit clauzelor contractuale), reclamantul susținând, în esență, că în această perioadă pârâtul l-ar fi împiedicat să intre în posesia efectivă a imobilului și să îl folosească.
Din această perspectivă, deși reclamantul a indicat ca temei de drept dispozițiile din Noul cod civil (sub imperiul căruia s-a încheiat actul autentic), care reglementează instituția răspunderii civile delictuale, tribunalul constată că pretinsa lipsă de folosință solicitată de reclamant ar putea fi, în realitate, consecința unei eventuale nerespectări de către pârâtul-vânzător a unei obligații contractuale (asumate prin contractul de vânzare-cumpărare), respectiv obligația principală a vânzătorului de a preda lucrul vândut (art. 1.685-1.687 NCC).
Astfel, potrivit art. 1.685 NCC, predarea bunului se face prin punerea bunului vândut la dispoziția cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei.
De asemenea, art. 1.687 NCC stabilește că predarea imobilului se face prin punerea acestuia la dispoziția cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului.
Prin urmare, rezultă că aceste pretenții ale reclamantului ar fi trebuit analizate din perspectiva răspunderii civile contractuale, reglementate de dispozițiile art. 1.350 NCC, cum de altfel a precizat și prima instanță.
Cu toate acestea, analizând litigiul dedus judecății și din perspectiva răspunderii civile contractuale, tribunalul constată că acțiunea în pretenții a reclamantului este neîntemeiată.
Pentru a atrage răspunderea civilă a pârâtului, reclamantul avea obligația, potrivit art. 249 NCPC, să dovedească faptul că pârâtul-vânzător nu și-a respectat obligațiile contractuale asumate, inclusiv de predare a imobilului și de neîmpiedicare în folosința bunului de către cumpărător, fapt de natură a-i cauza reclamantului un prejudiciu material, astfel cum a fost determinat de acesta, respectiv contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada septembrie 2012 – august 2014.
Din declarațiile martorilor audiați la propunerea reclamantului, M. L. și G. B. F. (filele 100 și 101 dosar fond) nu rezultă în mod neechivoc faptul că pârâtul-vânzător ar fi împiedicat în vreun fel pe reclamantul-cumpărător să intre în posesia imobilului și să îl folosească în acest interval de 2 ani.
Astfel, aceștia martorul M. L., deși a afirmat că în perioada septembrie 2012-august 2014 pârâtul a fost cel care ar fi folosit imobilul în litigiu, a declarat că aceste aspecte le cunoaște de la reclamant, și nu prin propriile percepții. De asemenea, despre o eventuală imposibilitate a reclamantului de a închiria acest imobil unei terțe societăți comerciale, pe motiv că imobilul era în continuare folosit de către pârât, și aceste aspecte le cunoaște tot din spusele reclamantului.
În schimb, martorul L. A., propus de către pârât (fila 126 dosar fond) a arătat că la acea adresă există două corpuri de clădire, imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare este situat în partea din față a terenului, iar în partea din spate este o a doua construcție, care aparține tot pârâtului, și în care pârâtul a locuit în perioada dedusă judecății (septembrie 2012-august 2014).
De asemenea, același martor a precizat că acea clădire din partea din față (și care a făcut obiectul vânzării-cumpărării) nu poate fi locuită, nefiind amenajată în acest sens.
Prin urmare, tribunalul constată că reclamantul nu a făcut dovada certă a faptului că pârâtul nu și-ar fi respectat obligațiile contractuale, în speță faptul că nu ar fi predat imobilul reclamantului și că ar fi împiedicat pe reclamant în folosința bunului, astfel că acțiunea în pretenții a reclamantului, prin raportare la elementele răspunderii civile contractuale este neîntemeiată.
În consecință, în raport de toate aceste considerente, în baza art. 480 NCPC, tribunalul va respinge apelul declarat de reclamantul G. C. G. împotriva sentinței civile nr. 1321/08.04.2015, pronunțate de Judecătoria Câmpina, ca fiind nefondat.
De asemenea, în baza art. 451 NCPC, se va lua act că intimatul-pârât nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelantul-reclamant G. C. G., CNP_, domiciliat în com. Bărcănești, ., jud. Prahova, și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Ploiești, .. 19, jud. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 1321/08.04.2015, pronunțate de Judecătoria Câmpina, în contradictoriu cu intimatul-pârât V. I., CNP_, domiciliat în Băicoi, ., jud. Prahova, ca nefondat.
Ia act că intimatul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.10.2015.
Președinte, Judecător,
Ș. O.-CorneliuPavel – A. A.
Grefier
S. L.-F.
Red. O.C.Ș./tehnored. A.D.
4 ex/13.11.15
D. f. nr._ /2012 - Judecătoria Câmpina
J. f. C. T. C. A.
Operator de date cu caracter personal nr. 5595
| ← Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... | Contestaţie la executare. Hotărâre din 14-10-2015, Tribunalul... → |
|---|
