Pretenţii. Sentința nr. 1958/2015. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1958/2015 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 09-07-2015 în dosarul nr. 1958/2015
ROMÂNIA |
TRIBUNALUL PRAHOVA |
SECȚIA I CIVILĂ |
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ nr. 1958 | |
Ședința publică din data de 09 iulie 2015 | |
Președinte - | G. M. |
Grefier - | E. M. |
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror C. R.
- din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova
Pe rol fiind soluționare acțiunii civile având ca obiect „pretenții - art.504 - 506 c.p.p.”, formulată de reclamantul R. M. C. cu domiciliul în Ploiești, ., județul Prahova și cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat P. C. B. cu sediul în Ploiești, ., ., județul Prahova, în contradictoriu cu pârâtul S. R. - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 02.07.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța, pentru a da posibilitatea reclamantului să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 09.07.2015, când a pronunțat următoarea sentință:
TRIBUNALUL:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ reclamantul R. M. C. în contradictoriu cu pârâtul S. R. - prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR la data plații efective, cu titlu de daune morale și a sumei de 20.000 lei reprezentând daunele materiale suferite.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, sub nr._/281/2012, a solicitat instanței ca prin contestația la executare să se constate că în mod greșit s-a dispus anularea beneficiului suspendării pedepsei de patru ani închisoare, întrucât aceasta a fost revocată și executată în integralitate, astfel încât, în speță sunt incidente disp. art.461 lit. d c.p.p., pedeapsa de patru ani pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat contopită cu pedeapsa de trei ani fiind în integralitate executată, anularea MEPI nr. 234/2012 emis de Judecătoria Ploiești și punerea de îndată în libertate.
A mai arătat reclamantul că, în vederea soluționării cauzei a depus la dosar următoarele înscrisuri: sentința penală nr. 212/2012 a Judecătoriei Ploiești, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 739/2012 a Curții de Apel Ploiești, sentința penală nr. 823/2006 a Judecătoriei Ploiești; sentința penală nr. 858/18.04.2007 a Judecătoriei Ploiești, sentința penală nr. 1604/2008 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin decizia penală nr. 882/06.10.2008 a Tribunalului Prahova; a fost înaintată de către PNT Ploiești situația juridică a contestatorului, respectiv: MEPI 234/2012 emis de Judecătoria Ploiești, MEPI nr. 1043/08.05.2007 al Judecătoriei Ploiești, ulterior anulat prin sentința penală nr. 2109/06.11.2008 a Judecătoriei Ploiești, precum și cazierul judiciar al contestatorului.
Reclamantul a precizat că, prin sentința penală nr. 212/ 2012 a Judecătoriei Ploiești, a fost condamnat la pedeapsa de doi ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune; prin aceeași sentință s-a dispus anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de patru ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 823/2006 a Judecătoriei Ploiești și s-a constatat că cele două fapte sunt concurente; în baza art.291 Cp., a fost condamnat prin aceeași sentință la pedeapsa de un an închisoare, anulând beneficiul suspendării pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 823/2006 a Judecătoriei Ploiești, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, faptă din 29.12.2005; în baza art.33 lit. a și art.34 lit. b c.p. s-a dispus contopirea pedepsei de patru ani închisoare; în baza art.36 rap. la art. 34-35 c.p. s-a dispus contopirea pedepselor mai sus aplicate de patru ani închisoare și patru ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de patru ani închisoare.
Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr.739/2012 a admis recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Ploiești împotriva sentinței penale nr.212/2012, a casat în parte în latură penală sentința recurată și rejudecând cauza în fond, după descontopirea pedepsei rezultante de patru ani închisoare în componentele sale, a majorat pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune, de la doi ani Ia trei ani închisoare; a recontopit pedeapsa de mai sus cu pedeapsa de un an închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de patru ani închisoare, menținând anulată suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Reclamantul a susținut că, consultând biletul de liberare nr. B2-6278/2006, instanța a observat că a fost arestat la 29.12.2005 pentru infracțiunea de furt calificat și liberat prin dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere la data de 05.04.2006, conform sentinței penale nr. 823/2006 a Judecătoriei Ploiești; ulterior, conform sentinței penale nr. 858/2007 a Judecătoriei Ploiești, în baza art. 864 c.p. a fost admisă sesizarea Biroului Executări Penale din cadrul Judecătoriei Ploiești și s-a dispus revocarea suspendării sub supraveghere de patru ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 823/2006 a Judecătoriei Ploiești dispunându-se executarea acestei pedepse în regim privativ de libertate; conform biletului de liberare nr. B2-_/06.10.2009, a fost arestat la 07.06.2007 și liberat condiționat la 06.10.2009.
În continuare reclamantul arată că, instanța a constatat că în mod greșit s-a dispus anularea beneficiului suspendării pedepsei de patru ani închisoare, având în vedere că aceasta fusese deja revocată și executată în integralitate, astfel încât în speță sunt incidente disp. art.461 lit.d c.p.p., pedeapsa de patru ani pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat contopită cu pedeapsa de trei ani fiind în integralitate executată.
Precizează reclamantul că, Judecătoria Ploiești, prin sentința penală nr. 2277/07.12.2012, rămasa definitiva prin nerecurare, a admis contestația la executare.
A arătat reclamantul că, instanța a reținut că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 823/04.04.2006 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin decizia penală nr. 639/06.11.2006 a Tribunalului Prahova, față de care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 8 ani a fost revocată prin sentința penală nr. 858/18.04.2007 a Judecătoriei Ploiești, pedeapsa sus-menționată (din care s-a scăzut perioada de la 29.12._06) fiind executată în perioada 07.06.2007 - elib. la 06.10.2009, rest 510 zile conform biletelor de liberare emise de Penitenciarul Ploiești nr. Bl/_/2009 și B2-6278/2006.
A constatat ca fiind executată integral pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată petentului prin sentința penală nr. 823/04.04.2006 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin decizia penală nr. 639/06.11.2006 a Tribunalului Prahova, față de care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 8 ani, care apoi a fost revocată prin sentința penală nr. 858/18.04.2007 a Judecătoriei Ploiești; drept urmare și pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 212/06.02.2012 a Judecătoriei Ploiești, casată în parte în latură penală prin decizia penală nr.739/22.05.2012 a Curții de Apel Ploiești, ca rezultat al anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere de 4 ani închisoare dispuse prin sentința penală 823/04.04.2006 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin decizia penală nr.639/06.11.2006 a Tribunalului Prahova, revocată prin sentința penală nr.858/18.04.2007 a Judecătoriei Ploiești și apoi a contopirii pedepsei sus-menționate cu pedepsele de 3 ani închisoare - pt. art.215 al 1,2 și 3 Cp. și 1 an închisoare - pt. art.291 c.p., este executată integral.
A dedus din pedeapsa aplicată perioadele executate de la 29.12._06 și de la 07.06._09 si a dispus anularea MEPI nr.234/2012 din data de 22.05.2012 al Judecătoriei Ploiești emis în baza sentinței penale nr. 212/06.02.2012 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin decizia penală nr. 739/22.05.2012 a Curții de Apel Ploiești, privindu-l pe R. M. C. și punerea în libertate a acestuia dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
Astfel a susținut reclamantul că, având în vedere aspectele sus - menționate, a fost privat nelegal de libertate (pedeapsa fiind executată integral), pentru o perioada cuprinsa între 29.09.2012 când a fost arestat în baza unui mandat european de arestare emis de autoritățile judiciare române, până Ia data de 28.12.2012 când a fost eliberat efectiv, respectiv pentru o perioada de 90 zile.
A mai învederat reclamantul că, deși, sentința penală nr. 2277/07.12.2012 a rămas definitivă prin nerecurare la data de 18.12.2012, Ministerul Public neexercitând calea de atac a recursului, în mod nejustificat, nu a fost pus în libertate de îndată, ci numai la data de 28.12.2012, rămânând în mod abuziv încă 10 zile în stare de arest, astfel cum rezultă din Biletul de liberare nr. H_/2012 emis de Penitenciarul București - Jilava.
A apreciat reclamantul că, dispozițiile art. 504 alin. 2 c.p.p., care prevăd că „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”, îi sunt aplicabile întrucât a fost privat de libertate în mod nelegal timp de 90 de zile, ca urmare a neglijenței grave a instanțelor de judecată, deși pedeapsa privativă de libertate pentru care a fost arestat, fusese deja executată în integralitate.
De asemenea, a arătat reclamantul că potrivit art. 505 c.p.p., la stabilirea întinderii reparației, se ține seama de durata privării de libertate precum și de consecințele produse asupra persoanei a cărei libertate a fost restrânsă, ori asupra familiei celui privat de libertate.
Totodată, conform Codului civil în vigoare de la 1 octombrie 2011, răspunderea delictuală este reglementată de art. 1349, care stipulează la alineatul (1) că „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.
Potrivit dispozițiilor art. 1357 cod civil reiese că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului urmând a răspunde chiar și pentru cea mai ușoară culpă.
Mai mult, din coroborarea art.1391 cu art. 253 Cod civil, se observă că este reglementată posibilitatea reparării patrimoniale chiar și a prejudiciului ne patrimonial, cât și mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care o persoană poate recurge.
A mai susținut reclamantul că doctrina juridică, cu referire îndeosebi la dispozițiile art. 998-999 din vechiul cod. civil, a apreciat că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiții, respectiv:
a)existența unui prejudiciu, în considerarea faptului că nu poate exista răspundere civilă delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu;
b)existența unei fapte ilicite, considerându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală, însă, poate constitui faptă ilicită nu numai o acțiune, dar și o omisiune, iar orice abținere de la îndeplinirea acelei activități sau ele la săvârșirea acțiunii prevăzută de normele imperative ale legii constituie faptă ilicită [2], concluzionându-se că, inacțiunea este faptă ilicită în toate cazurile când legea prevede imperativ obligația unei persoane de a acționa într-un anumit fel, adică de a avea o conduită pozitivă, obligație care însă nu a fost respectată.
c)existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, arătându-se că pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur și simplu, fără legătură între ele, o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între faptă și prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu;
d)existența vinovăției, subliniindu-se că nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă sa fie imputabilă autorului ei.
În ceea ce privește proba elementelor răspunderii civile delictuale, a arătat reclamantul că, potrivit principiului generai, sarcina probei referitoare la existența elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața justiției), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice - stricto sensu.
În privința dovedirii vinovăției, s-a admis că dat fiind caracterul subiectiv, intern, al acestui element, dovada sa directă este practic imposibilă, victimei putându-i-se cere să dovedească numai elementele exterioare de comportament, respectiv fapta autorului caracterul ilicit obiectiv al acestei fapte, legătura de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciu, eventualele circumstanțe de loc și de timp, revenindu-i judecătorului sarcina, în virtutea rolului său activ, să reconstituie desfășurarea întregului proces psihic și să deducă existența vinovăției autorului faptei ilicite.
Mai mult decât atât, a precizat reclamantul că obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți este o obligație de rezultat, fiind evident că atunci când se săvârșește o astfel de faptă, vinovăția există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral rezultând expres din însăși săvârșirea faptei.
Pentru considerentele arătate, reclamantul a solicitat să se constate că sunt întrunite cumulativ condițiile cerute de lege, pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, pentru prejudiciile morale și materiale aduse acestuia, întrucât instanțele judecătorești care au pronunțat sentința penală nr. 212 / 06.12.2012, respectiv decizia nr.739/22.05.2012, nu au constatat, deși aveau obligația să o facă, faptul că executase anterior, în integralitatea ei, pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare la care fusese condamnat.
Potrivit art. 991 din Legea nr.303/2004 „Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpa, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.”
Susține reclamantul că numai în urma demersurilor juridice și diligentelor depuse de personal și de familia sa, această gravă eroare a fost îndreptată, prin sentința penală nr. 2277/07.12.2012, pronunțată de Judecătoria Ploiești, însă acest lucru s-a întâmplat după 90 de zile de privare de libertate în mod nelegal.
Arată reclamantul că această perioadă a avut consecințe deosebit de grave asupra sa și a familiei sale, fiind supuși atât unor traume psihice profunde cât și obligați la efectuarea unor cheltuieli materiale importante constând în demersuri judiciare, onorarii plătite apărătorilor, pachete cu alimente, cheltuieli de deplasare la penitenciar, etc.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 504 - 506 din cod de procedură penală.
În dovedirea cererii reclamantul a depus la dosar înscrisuri, aflate la filele 11-39 dosar.
În raport de motivele cererii de chemare în judecată, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că în speța dedusă judecații nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea face aplicarea art. 504 și urm. cod procedură penală, întrucât măsura luată împotriva reclamantului nu a fost nelegală sau abuzivă.
A menționat pârâtul că art.504 c.p.p. este de strictă interpretare și prevede expres 2 situații în care o persoană are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, atunci când persoana a fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitiva de achitare și atunci când în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Pârâtul a susținut că măsura privării de libertate nu poate fi considerată aprioric nelegală, ci nu atunci când a fost stabilită prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale sau prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.1 lit. j.
În ceea ce privește daunele materiale, pârâtul a precizat că, întinderea lor se stabilește precis, matematic, pe baza probelor administrate în cauză, iar în cazul daunelor morale funcționează reguli și criterii specifice diferite, întinderea acestor daune fiind determinată prin apreciere, în temeiul unei motivații și a unor argumente ce trebuie clar exprimate.
Pentru considerentele arătate, pârâtul a solicitat respingerea acțiuni ca neîntemeiată.
Examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul reține următoarele:
În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 Cod procedură penală anterior, în conformitate cu care, se pot acorda despăgubiri persoanei care a fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, respectiv persoanei care a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Astfel, potrivit art. 504 alin. 3 c.p.p. privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie să fie stabilită, dup caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art.10 alin.1 lit. j ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j din Codul de procedură penală anterior.
În speță nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, pentru a deveni incidente prevederile art.504 c.p.p. ci este vorba de o eroare care a fost înlăturată pe calea contestației la executare, în condițiile în care, o asemenea situație își găsește reglementarea în prevederile art.461 c.p.p. privind cazurile în care se poate face contestație la executare, prevederi deja aplicate, astfel cum rezultă din sentința penală nr.2277/07.12.2012 prin care s-a admis contestația la executare formulată de R. M. C..
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu se poate reține că reclamantul a fost deținut în mod nelegal, în condițiile în care, potrivit sentinței nr. 2277/10.12.2012 termenul de recurs era de 10 zile de la comunicare pentru inculpat, iar hotărârea a fost comunicată acestuia la data de 18.12.2012, inculpatul fiind liberat în mod corect din penitenciar la data de 28.12.2012, la expirarea celor 10 zile pentru declararea recursului, hotărârea nefiind executorie.
Chiar dacă nu s-ar fi anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 823/2006, pedeapsa rezultantă rămasă de executat ar fi fost de 3 ani închisoare, conform deciziei penale nr. 739/2012 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, executarea acesteia începând la data de 11.10.2012 și urmând să expire în termen la data de 04.03.2013, astfel încât nu se poate susține că reclamantul ar fi fost privat nelegal de libertate.
În ceea ce privește arestarea sa la data de 29.09.2012, în baza unui mandat european de arestare, nici această situație nu se regăsește în ipotezele expres reglementate de art. 504 c.p.p., acesta având posibilitatea de a solicita deducerea perioadei executate pe calea contestației la executare, astfel că, nici sub acest aspect, nu se pot reține ca fiind incidente prevederile art. 504 c.p.p.
Concluzionând, pentru toate considerentele arătate, tribunalul constată că cererea reclamantului este neîntemeiată și o va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea formulată de reclamantul R. M. C. cu domiciliul în Ploiești, ., județul Prahova și cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat P. C. B. cu sediul în Ploiești, ., ., ., în contradictoriu cu pârâtul S. R. - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5, ca neîntemeiată.
Cu apel în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțata în ședința publică, azi 09.07.2015.
Președinte, Grefier,
G. M. E. M.
Red G.M./ Tehnored.E.M. |
5 ex./28.09.2015 |
Operator de date cu caracter personal nr. 5595 |
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 2568/2015.... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 2596/2015. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
