Acţiune în constatare. Decizia nr. 55/2012. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 55/2012 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 25-01-2012 în dosarul nr. 55/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECTIA I CIVILA
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.55
Ședința publică din data de 25.01.2012
Președinte: P.-A. A.
Judecător: Ș. O. C.
Grefier: K. C. M.
Pe rol judecarea apelurilor civile declarate de apelanții-pârâți S.C. C. VAL I. S.R.L. P. R. M. S., M. S. și M. V., toți cu domiciliul ales în Bușteni, ..7, jud. Prahova apelanții-reclamanți C. Ș. V., G. V. și B. S. toți cu domiciliul ales la Societatea Civilă de Avocatură „B.&Asociații” în B., ., . împotriva sentinței civile nr. 783 bis/17.06.2010 pronunțată de Judecătoria S. în contradictoriu cu intimatul-pârât ORAȘUL BUȘTENI P. P. cu sediul în Bușteni, ., jud. Prahova.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 18.01.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta când instanța pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 25.01.2012, când după deliberare a pronunțat următoarea hotărâre.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată la Judecătoria S. sub nr._ reclamanții C. Ș. V., B. S. și G. V. au chemat în judecată pe pârâții S.C. C. V. I. S.R.L. BUȘTENI, M. S., M. V. și Orașul Bușteni prin primar, pentru ca prin sentința ce se va pronunța: - să se dispună desființarea contractului de concesiune nr. 28/4207/01.06.1999 încheiat între Orașul Bușteni prin primar și M. S. și M. V., având ca obiect proprietatea reclamanților teren în suprafață de 200 m.p. indiviz din 1458 m.p. situat în orașul Bușteni, ., jud. Prahova, ca efect al principiului „ resolute jure dantis resorvitur jus accipientis „ ca urmare a admiterii cererii reclamanților în revendicare, prin comparația titlurilor; - să se dispună obligarea pârâților la restituirea bunului proprietatea reclamanților sus indicat, liber de sarcini; - să se dispună obligarea pârâților la desființarea construcției edificate pe terenul susmenționat, respectiv un chioșc unde își desfășoară activitatea pârâta S.C. C. V. I. - S.R.L. BUȘTENI, iar în caz contrar reclamanții să fie autorizați să demoleze această construcție pe cheltuiala pârâților; - să fie obligați pârâții la achitarea folosului de tras pe ultimii 3 ani, anterior introducerii prezentei acțiuni, pentru lipsa de folosință a terenului; - cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin sentința civilă nr. 348/2008 a Judecătoriei S., definitivă și irevocabilă li s-a admis acțiunea în revendicare prin comparația titlurilor și s-a dat eficiență deplină titlului lor de proprietate asupra terenului susmenționat, așa încât bunul trebuie să se reîntoarcă în patrimoniul lor liber de sarcini întrucât în prezent exercițiul deplin al atributelor dreptului lor de proprietate este știrbit; s-a mai arătat că pârâții concesionari folosesc în continuare terenul pe care au edificat un chioșc și refuză să-l elibereze. S-a susținut și că pârâtul Orașul Bușteni prin primar nu a fost niciodată proprietar al terenului și deci nu putea trans mite pârâților M. vreun drept asupra acestuia.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 1073, 1077 C.civ., art. 483-487 C.civ. și în dovedirea acesteia s-au solicitat probe cu înscrisuri, interogatoriul pârâților și atașarea dosarului civil nr._ al Judecătoriei S..
Pârâții S.C. C. V. I. - S.R.L. BUȘTENI, M. S., M. V. au formulat întâmpinare (f.22-25), prin care au solicitat respingerea acțiunii, arătând că reclamanții nu invocă concret care este sancțiunea aplicabilă contractului de concesiune, pretenția privind desființarea contractului nu este motivată în drept, contractul fiind încheiat cu respectarea legii și cu totală bună credință din partea părților contractante. S-a mai arătat că la momentul încheierii contractului terenul nu fusese retrocedat reclamanților, iar aspectele privind buna credință au fost stabilite definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 291/04.04.2003 a Judecătoriei S., definitivă și irevocabilă.
Pârâții au invocat prin întâmpinare excepția autorității de lucru judecat referitoare la capetele de cerere privind desființarea contractului de concesiune și desființarea construcției edificate pe terenul concesionat - întrucât între aceleași părți s-a purtat litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. 473/2002 al acestei instanțe, soluționat prin sentința civilă susmenționată, reclamanții solicitând și atunci, printre altele, atât desființarea contractului de concesiune cât și demolarea construcției; s-a apreciat că sunt întrunite prevederile art. 1201 C.civ. și art. 166 C.pr.civ.
În ce privește capătul de cerere privind desființarea construcției s-a mai arătat și că pârâta M. V. a cumpărat construcția cu destinația de magazin de desfacere în anul 1994 de la S.C. AGROALIMENTARA - S.A. Câmpina, imobilul fiind edificat de către aceasta din anul 1970 așa încât se reține, potrivit art. 494 C.civ. edificarea făcută cu bună credință; referitor la capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință s-a solicitat să se observe că dreptul de proprietate al reclamanților a fost constatat definitiv și irevocabil în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză prin decizia civilă nr. 1406/17.12.2008 a Tribunalului Prahova, pârâții folosind terenul în baza unui act juridic valabil așa încât nu pot fi obligați la plata vreunei sume cu titlu de lipsă de folosință.
Pârâții au formulat completare la întâmpinare (f. 90-92), prin care au invocat excepțiile; - lipsei calității procesuale active a reclamanților și prescripției extinctive a dreptului la acțiune în raport de primele două capete de cerere, arătând că din motivarea acțiunii introductive s-ar putea înțelege că reclamanții solicită desființarea contractului de concesiune, motivat de faptul că Orașul Bușteni (concedent) nu era proprietarul bunului la data încheierii contractului - condiție cerută doar în cazul contractului de vânzare-cumpărare care este un contract translativ de proprietate - și nu este cerută în cazul contractului de concesiune. S-a mai arătat că la momentul încheierii contractului părțile s-au aflat în eroare socotind că terenul aparține concedentului situație în care actul ar putea fi anulat doar pentru eroarea - viciu de consimțământ care atrage nulitatea relativă a actului, iar reclamanții fiind terți nu pot cere anularea contractului; s-a mai susținut și că, fiind vorba de o nulitate relativă, acțiunea în anulare este prescriptibilă, extinctiv în 3 ani potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958 - dreptul la acțiunea de față fiind așadar prescris.
Reclamanții au formulat note de ședință (f. 106-107) prin care au precizat primul capăt de cerere care vizează desființarea contractului de concesiune ca urmare a desființării titlului statului apreciind că din moment ce în mod irevocabil s-a constatat că statul nu a deținut în mod legal vreodată terenul - acesta nu putea nici să-l înstrăineze sau să constituie vreun alt drept cum este cel izvorât din contractul de concesiune; s-a mai arătat că s-a constatat cu efect retroactiv că reclamanții sunt proprietarii terenului și singurul remediu juridic de a pune capăt situației continue de privare de proprietate ce cade sub incidența art. 1 din Protocolul 1 CEDO - este acțiunea în comparație de titluri și subsecvent desființarea contractului de concesiune. S-a arătat și că CEDO a statuat în numeroase rânduri că trebuie analizat în concret dacă privarea de proprietate nu echivalează cu o expropriere de fapt - în cauza de față existența contractului de concesiune combinată cu imposibilitatea folosirii terenului - constituind o sarcină disproporționată și exorbitantă ale cărei efecte reclamanții sunt nevoiți să le suporte. Pe lângă temeiul de drept sus invocat reclamanții s-au prevalat și de efectele art. 480 C.civ. referitoare la plenitudinea atributelor dreptului de proprietate - atribute de care reclamanții sunt lipsiți în prezent.
P. Încheierea dată în ședința publică de la 21.01.2010 (f. 157) - potrivit considerentelor expuse în cuprinsul acesteia - au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile: - autorității de lucru judecat și - prescripției dreptului la acțiune; s-a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților.
În cauză, părțile au depus înscrisuri, și-au luat interogatorii reciproce (f. 179-182, 190-191, 227-230) și la cererea pârâților s-a efectuat expertiza tehnică topometrică de către ing. G. E. (f. 194-195) potrivit obiectivelor stabilite prin încheierea dată în ședința publică de la 18.02.2010 (f. 159).
P. sentința civila nr.783 bis/2010 Judecătoria S. a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților - invocată de pârâți, fiind admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții C. Ș. V., B. S. I. și G. V. M. G., toți cu domiciliul ales la S. B. & ASOCIAȚII, cu sediul in mun. B. ,., . în contradictoriu cu pârâții S.C. C. V. I. S.R.L. Bușteni, cu sediul în Bușteni, Părintele L. nr. 7, jud. Prahova, M. S., domiciliat în Bușteni, Părintele L. nr. 7, M. V., cu domiciliul în Bușteni, Părintele L., nr. 7, jud. Prahova și ORAȘUL BUȘTENI prin P., cu sediul în Bușteni, ., jud. Prahova - și în consecință:
P. aceeași sentință, s-a dispus desființarea contractului de concesiune nr.28/4207/01.06.1999 încheiat între concedent Primăria or. Bușteni si concesionar M. S., având ca obiect preluarea în concesiune a terenului in suprafață de 200 mp situat in or. Bușteni, ., jud. Prahova.
Au fost obligați pârâții M. S. si M. V. si pe pârâta S.C. C. V. I. S.R.L. Bușteni la plata către reclamanți a sumei de 228 USD sau echivalent in lei la data plății - reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului concesionat.
Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privind: - restituirea terenului liber de sarcini si - desființarea construcției.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, prima instanță a reținut, referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților - excepție invocată de către pârâți, că aceasta este neîntemeiată întrucât reclamanții au precizat că nu solicită anularea contractului cu motivația prezentată de către pârâți, ci solicită desființarea acestui act ca urmare a desființării titlului statului, întemeindu-și pretenția pe prevederile art. 1 din Protocolul 1 CEDO și efectele art. 480 C.civ. - așa încât în raport de motivarea în fapt și în drept a solicitării reclamanților se apreciază că aceștia justifică în cauză calitatea lor procesuală activă.
Pe fondul cauzei, prima instanță a constatat că prin Decizia civilă nr. 3042/28.12.1998 a Tribunalului Prahova, irevocabilă (f. 239-243) reclamantelor C. V. E. E. și G. V. M. G. (autoarele reclamanților din prezenta cauză) le-a fost retrocedat imobilul situat în orașul Bușteni, ., jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 986,45 m.p. și construcția de pe acesta, identificate prin rapoarte de expertiză tehnică topometrică și construcții; litigiul s-a purtat în contradictoriu cu pârâții S.C. VILTOUR - S.A. Bușteni și Consiliul Local al orașului Bușteni, iar prin Încheierea de îndreptare a erorii materiale din 18.06.1999, pronunțată de Tribunalul Prahova s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitiv cu privire la suprafața de teren aferentă imobilului, identificată prin raportul de expertiză întocmit de către expert S. A., suprafață care în realitate este de 1.458 m.p.
În considerentele Deciziei sus-menționate s-a reținut că prin rechiziționarea imobilului Statul nu a dobândit niciun titlu valabil asupra acestuia, din moment ce persoana pe numele căreia s-a făcut naționalizarea (G. I., soțul lui G. V. V.) - a fost profesor universitar; s-a mai reținut și că naționalizarea nu a fost făcut pe numele lui G. V. V. așa încât nu se mai pune problema exceptării sale de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950 și mai mult nu sunt aplicabile nici disp. art. V din același decret referitoare la identitatea dintre titularul dreptului de proprietate și persoana trecută în lista anexă.
P. Decizia civilă nr. 1110/18.06.2003 a Tribunalului Prahova irevocabilă (f. 56-63) a fost schimbată în parte Sentința civilă nr. 291/2003 a Judecătoriei S. în sensul că a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere formulat de către reclamantele G. V. M. G. și C. E. V. E. în contradictoriu cu pârâții S.C. C. V. I. - S.R.L. Bușteni, M. S., M. V. - privind revendicarea terenului în suprafață de 200 m.p., situat în orașul Bușteni, ., jud. Prahova.
P. Sentința civilă nr. 348/19.03.2008 a Judecătoriei S. (f. 28-33) irevocabilă prin respingerea recursului conform Deciziei civile nr. 1406/17.12.2008 a Tribunalului Prahova (f. 34-42) - s-a constatat că titlul reclamanților C. Ș. V., B. S. și G. V. este preferabil titlului pârâților S.C. C. V. I. - S.R.L. Bușteni, M. S., M. V. - cu privire la suprafața de 200 m.p. teren situat în orașul Bușteni, ., jud. Prahova.
În considerentele acestei Sentințe s-au reținut următoarele:
P. actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3119 și transcris sub nr. 2460/19.10.1896 autorul reclamanților, Ș. Blelea, a cumpărat de la D. C. E. Casianu, născută B., loturile 99 și 100 din terenurile parcelate din proprietatea Clăbucetul Baiului din jud. Prahova.
În evidențele Primăriei orașului Bușteni loturile anterior menționate, din fosta moșie Clăbucetul Baiului și care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 09.10.1896, au avut în momentul lotizării câte 750 m.p. fiecare, așa cum rezultă din adresa nr. 3120/03.06.2002 .
P. actul de donație nr. 2348/21.04.1920, autentificat sub nr. 9354 de Fostul notariat al Tribunalului I., Ș. Blelea a donat nepoților săi: V. I. S. G. și Ș. N. D. Staicovici - casele sale din Bușteni, împreună cu toate dependințele, tot locul și toate îmbunătățirile .
Donatara V. I. S. G. a decedat la 24.03.1968, fiind moștenită de fiicele sale, G. V. și C. V. E., cum reiese din certificatul de moștenitor nr. 243/26.08.1968, iar donatarul Staicovici Ș. D. S. a decedat la 27.09.1988, fiind moștenit de nepoatele sale de soră, respectiv de C. V. E. E. și G. V.-M., aspect ce rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1396/11.11.1988 .
Acestor moștenitoare, prin Decizia civilă nr. 3042 din 28.12.1998 pronunțată de Tribunalul Prahova, li s-a recunoscut dreptul de proprietare asupra imobilului situat în Bușteni, ., jud. Prahova, compus din suprafața de 986,45 m.p. și construcția de pe acesta, prin admiterea acțiunii în revendicare pe care au formulat-o în contradictoriu cu S.C. Viltour S.A. Bușteni și Consiliul Local al orașului Bușteni.
Această Decizie civilă face corp comun și cu Încheierea din 18.06.1999, pronunțată de Tribunalul Prahova prin care s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitiv cu privire la suprafața de teren aferentă imobilului, identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert S. A., suprafață care în realitate este de 1.458 m.p.
Decizia civilă mai sus arătată a devenit irevocabilă prin pronunțarea de către Curtea de Apel Ploiești a Deciziei civile nr. 3598/01.11.1999, prin care a fost respins recursul declarat de către pârâta S.C. Viltour S.A. Bușteni.
Cererea reclamanților C. Ș. V., B. S. I. si G. V. ( care a format obiectul dosarului civil nr._ al Judecătoriei S. - soluționat prin Sentința civilă nr. 348/19.03.2008) - a vizat compararea titlului lor de proprietate cu privire la suprafața de 200 m.p., cuprinsă în cea de 1.458 m.p., situată în orașul Bușteni, ., jud. Prahova - cu cel al pârâților M. S., M. V. și S.C. C. V. I. S.R.L. Bușteni.
Relativ la actul pe care acești pârâți îl opun reclamanților s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 426 din 19.05.1999 a Judecătoriei S., Primăria orașului Bușteni a fost obligată să încheie reclamantului din acel dosar( M. S.) contract de concesiune pentru terenul în suprafață de 200 m.p., situat în orașul Bușteni, . B, jud. Prahova, fiind astfel perfectat contractul de concesiune nr. 28/4207/1 iunie 1999 .
Deși în cuprinsul acestei convenții este indicat terenul de 200 m.p. ca fiind situat la o altă adresă, prin raportul de expertiză topometrică întocmit de expert I. N. (în dosarul civil nr. 473/2002 al Judecătoriei S.) s-a stabilit că acesta face parte din trupul de teren de 1.443 m.p., conform măsurătorilor efectuate, teren situat în orașul Bușteni, ., jud. Prahova.
Față de cele anterior menționate s-a reținut că ambele părți au titluri scrise, care însă provin de la autori diferiți.
Astfel, cel al reclamanților are dată mai veche decât al pârâților și provine de la autorii reclamanților, adevărați proprietari, cum de altfel s-a stabilit prin Decizia nr. 3042 din 28.12.1998 a Tribunalului Prahova, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 3598/01.11.1999 a Curții de Apel Ploiești, hotărâre ce a dat eficiență juridică deplină actului de donație din 21 aprilie 1920 autentificat sub nr. 9354, în cadrul acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu S.C. Viltour S.A. și Consiliul Local Bușteni și care a stabilit că întreg imobilul autorilor reclamanților( deci, inclusiv și suprafața de 200 m.p. concesionată) - a fost preluat de statul român fără titlu valabil.
În atare condiții, s-a reținut că nici concedenta Primăria orașului Bușteni care a încheiat cu concesionarul M. S. contractul de concesiune nr. 28/4207/01.06.1999 - nu poate opune reclamanților un titlu de proprietate asupra terenului concesionat, cu atât mai puțin pârâții M. S., M. V. și S.C. C. V. I. S.R.L.
De altfel, contractul de concesiune s-a perfectat în condițiile în care concedenta cunoștea despre existența acțiunii în revendicare formulată de C. V. E. E. și G. V.-M., așa cum de altfel s-a recunoscut de către reprezentantul Primăriei orașului Bușteni, prin răspunsul la întrebarea nr. 3 din interogatoriul ce i-a fost luat la cererea reclamanților și chiar dacă convenția de concesiune a fost încheiată anterior pronunțării Încheierii de îndreptare a erorii materiale cu privire la suprafața de teren care s-a restituit reclamanților, Decizia nr. 3598 din 01.11.1999 a Curții de Apel Ploiești a confirmat dreptul reclamanților asupra întregii suprafețe de teren situată în orașul Bușteni, ., jud. Prahova, inclusiv și a terenului de 200 m.p.( concesionat pârâților).
În plus, s-a mai reținut si că o convenție, un contract de concesiune - nu constituie un titlu apt să dovedească dreptul de proprietate.
În consecință, față de considerentele anterior expuse, prin Sentința civilă nr. 348/19.03.2008 a Judecătoriei S. - definitivă si irevocabilă - s-a constatat că titlul reclamanților C. Ș. V., B. S. I. si G. V. este preferabil titlului pârâților M. S., M. V. și S.C. C. Val I. S.R.L., cu privire la suprafața de 200 m.p. teren, situat în orașul Bușteni, ., jud. Prahova.
În prezenta cauză instanța de fond a apreciat că sunt incidente următoarele prevederi legale:
- Art. 44 alin. 1 din Constituție, potrivit cu care: “ Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. (2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publica, stabilită potrivit legii, cu dreapta și prealabilă despăgubire.
- Art. 148 alin. 2 din Constituție, conform căruia: “ ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
- (4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
- Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că: „ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Cu titlu preliminar, instanța de fond a precizat că există o singură limitare importantă adusă protecției oferită de art. 1 din Primul protocol adițional la convenție și anume faptul că aceasta se întinde doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite.
În speța de față, reclamanții - în favoarea cărora s-a constatat în mod definitiv și irevocabil, faptul că titlul lor este preferabil titlului pârâților – sunt in situația in care, deși nu au suferit, totuși, nicio expropriere de drept (în conformitate cu căile legale) – nu mai au nici un drept nici de folosință și nici de dispoziție ( de ex. nu pot să vândă, să ipotecheze ș.a.) terenul în suprafață de 200 mp. concesionat pârâților ; se apreciază că situația reclamanților, care au pierdut si dreptul de dispoziție si cel de folosință asupra bunului – este incompatibilă cu dreptul la respectarea acestui bun . În mod definitiv și irevocabil a fost stabilit că imobilul a fost naționalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950 și s-a constatat, cu efect retroactiv, că reclamanții sunt proprietarii legitimi ai acestuia, în calitate de succesori ai autorilor lor ; dreptul reclamanților, astfel recunoscut, nu este revocabil – și cu toate acestea ei nu se pot bucura de acest bun ca proprietari legitimi. Dreptul recunoscut reclamanților prin hotărârea judecătorească ( prin care a fost restituit imobilul în cauză ) este considerat de Curte un „bun” care beneficiază de garanția art. 1 din Protocolul adițional.
P. existența contractului de concesiune cu privire la suprafața de 200 mp. teren – se perpetuează situația de privare a reclamanților de prerogativele dreptului lor de proprietate, privare care cade (astfel cum s-a expus anterior) sub incidența art. 1 din Protocolul I CEDO – iar singurul remediu juridic de a se pune capăt acestei situații este desființarea respectivului contract de concesiune - pentru a nu se ajunge prin respectiva privare la o veritabilă expropriere de fapt.
Pârâții M. S., M. V. și S.C. C. V. I. S.R.L. Bușteni au fost să fie obligați să plătească reclamanților suma de 228 USD sau echivalentul în lei la data plății reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului concesionat ținându-se seama atât de suma convenită de părțile contractante pentru a fi achitată anual ( 152 USD), cât si de data rămânerii definitive si irevocabile ( 17.12.2008) a Sentinței civile nr. 348/19.03.2008 a Judecătoriei S., prin respingerea recursului .
Cât privește capetele de cerere referitoare la: - restituirea terenului liber de sarcini și - desființarea construcției existente pe acesta – instanța apreciază că sunt neîntemeiate și vor fi respinse ca atare, întrucât pârâții nu se află în situația constructorului de rea-credință, situație reglementată de disp. art. 494 alin. 1 teza ultimă Cod civil, ci se află in situația reglementată de disp. art 494 alin. 3 teza a II-a Cod civil, potrivit cu care: „ dacă, construcția a fost făcută de către o a treia persoană de bună credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea acesteia„; în sarcina reclamanților se reține obligația (pe care însă nu au îndeplinit-o) de a fi dovedit reaua credință a pârâților, în condițiile în care buna credință a constructorului se prezumă . Astfel, ca stare de fapt, se reține că pârâta M. V. a cumpărat în anul 1994 construcția cu destinație de magazin de desfacere de la S.C. Agroalimentara SA Câmpina – clădirea fiind edificată de către aceasta în perioada anilor 1970.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, prima instanță a admis acțiunea reclamanților, numai în parte, dispunând: - desființarea contractului de concesiune nr. 28/4207/1 iunie 1999 și – obligarea pârâților M. S. și V. și S.C. C. V. I. SRL Bușteni să plătească reclamanților contravaloarea lipsei de folosință a terenului concesionat.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii tuturor capetelor de cerere pe care le-au formulat cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului declarat reclamanții au susținut că acțiunea în revendicare fiind întemeiată direct și nemijlocit pe existența dreptului de proprietate, opozabil erga omnes, obligă pe cel ce se adresează instanței să facă dovada conform art.1169 cod civil că este proprietarul imobilului revendicat.
P. sentința civilă nr.348/2008 A Judecătoriei S. i s-a admis acțiunea în revendicare prin comparația titlurilor, dându-se eficiență deplină titlului lor de proprietate, astfel că li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului de 200 mp. din Bușteni, ., jud.Prahova.
Prima instanță a dat eficiență principiului potrivit căruia anularea actului inițial atrage si anularea actului subsecvent, datorită legăturii dintre cele două acte, iar ca efect al desființării contractului de concesiune, bunul imobil trebuie să se reîntoarcă în patrimoniul reclamanților liber de orice sarcini sau orice alte grevări care afectează exercițiul deplin a dreptului lor de proprietate.
În drept au fost invocate prevederile art.282 cod pr. civilă.
La rândul lor, tot în termen legal, au declarat apel și pârâții S.C. C. Val I. S.R.L., prin reprezentant M. S., M. S. și M. V., solicitând admiterea căii de atac declarate, modificarea în parte a hotărârii atacate și, pe fond, respingerea în tot a acțiunii formulate de reclamanți.
În motivarea apelului, pârâții au învederat că, în mod greșit și nemotivat instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat, pe care au invocat-o.
Astfel, prin încheierea din data de 21.01.2010 instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat fără a motiva corespunzător această soluție, limitându-se doar la a relua în considerentele încheierii pronunțate atât susținerile reclamanților, cât și susținerile pârâților și a concluziona că susținerile reclamanților sunt preferabile și urmează a fi însușite de către instanță. Aceasta nu echivalează însă cu o motivare a soluției pronunțate, deoarece nu sunt prezentate rațiunile care au format convingerea instanței în sensul respingerii excepției, cât și motivele pentru care au fost înlăturate susținerile lor, cu atât mai mult cu cât motivarea constituie atât o garanție pentru părți, cât și un element necesar în exercitarea controlului judecătoresc în căile de atac.
Soluția enunțată este total greșită, deoarece în cauză există autoritate de lucru judecat, fiind întrunită tripla identitate de elemente la care se referă art. 1201 C. civ. și ale art. 166 C. proc. civ. în ceea ce privește desființarea contractului nostru de concesiune, desființarea construcției edificate pe terenul în litigiu, precum și compararea titlurilor părților și eficiența juridică acordată titlului reclamaților.
Sub un prim aspect, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, între aceleași părți s-a mai purtat un litigiu, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 473/2002 al Judecătoriei S., prin care intimații-reclamanți din cauza de față au solicitat, printre altele, desființarea contractului de concesiune și demolarea construcției edificate pe terenul în litigiu. în acest dosar s-a pronunțat Sentința civilă nr. 291/4 aprilie 2003, modificată în parte prin Decizia nr. 1110/18 iulie 2003 a Tribunalului Prahova - Secția civilă, definitive și irevocabile prin Decizia nr. 1921/9 octombrie 2003 a. Curții de Apel Ploiești -Secția civilă, prin care s-a respins acțiunea reclamanților în ceea ce privește desființarea contractului de concesiune și demolarea construcției.
Totodată, anterior litigiului mai sus-menționat, intimații-reclamanți din cauza de față formulaseră o altă acțiune, în contradictoriu cu aceleași părți, prin care au solicitat evacuarea lor de pe terenul în litigiu, dar și desființarea contractului de concesiune. Și această acțiune a fost respinsă în mod irevocabil prin Decizia nr. 2763/17 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă, în Dosarul nr. 5818/2001.
De asemenea, prin Nota de ședință depusă de reclamanți în fața instanței de fond, la termenul din 19.11.2009, aceștia și-au precizat temeiul juridic al primului capăt de cerere din acțiunea introductivă de instanță, care vizează desființarea contractului nostru de concesiune. Astfel, reclamanții au arătat în scris și au și susținut oral în fața instanței de fond că temeiul juridic al cererii îl constituie art. 480 C. civ., solicitând instanței să purceadă la o comparare de titluri, pentru a se constata că titlul lor este mai bine caracterizat.
Or, în legătură cu aceasta, între aceleași părți s-a mai purtat un litigiu, ce a făcut obiectul Dosarului nr._ al Judecătoriei S., în care aceiași reclamanți au solicitat instanței de judecată, în temeiul art. 480 C. civ., să compare titlul lor de proprietate cu titlul subsemnaților, în ceea ce privește același teren în suprafață de 200 mp, și să se dea eficiență juridică titlului lor de proprietate. Această acțiune a fost admisă prin Sentința civilă nr. 348 din 19 martie 2008, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr 1406 din 17.12.2008 pronunțată de Tribunalul Prahova. Astfel, prin dispozitivul sentinței menționate, s-a hotărât astfel: „Constată că titlul reclamanților este preferabil titlului pârâților M. S., M. V. și S.C C. Val I. S.R.L cu privire la suprafața de 200 mp teren, situat în orașul Bușteni, ., jud. Prahova".
In aceste condiții, raportat la toate cele învederate, în mod greșit instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat invocată în cauză. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în mod constant, s-a precizat în literatura de specialitate și în practica judiciară că există autoritate de lucru judecat chiar dacă obiectul celor două cereri este diferit formulat, însă scopul final urmărit de reclamant este același.
Totodată, având în vedere și faptul că intimații-reclamanți din cauza de față au câștigat litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr._ al Judecătoriei S., autoritatea de lucru judecat are în ceea ce îi privește un aspect pozitiv, așa cum s-a reliefat în literatura de specialitate, astfel încât ei se pot prevala de hotărârea judecătorească pronunțată, nemaiavând nevoie de o nouă hotărâre judecătorească în care instanța să ia în discuție aceleași aspecte, o a doua cerere din partea acestora fiind și lipsită de interes.
Hotărârea instanței de fond este greșită în ceea ce privește respingerea, nemotivat, a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, precum și a excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, raportat la primul capăt de cerere din acțiunea introductivă de instanță, care vizează desființarea contractului de concesiune al pârâților.
In primul rând, cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, unită cu fondul prin încheierea din 21.01.2010, soluția respingerii acestei excepții, pronunțată de instanța de fond, nu este motivată. Astfel, în considerentele hotărârii atacate instanța fondului se limitează la a relua atât susținerile lor, cât și susținerile reclamanților în combaterea excepției și la a concluziona în sensul că își însușește susținerile reclamanților, reținând că aceștia justifică în cauză calitate procesuală activă, însă nu motivează în niciun fel această soluție, neprezentând rațiunile care au condus instanța la dezlegarea dată și motivele pentru care au fost înlăturate susținerile noastre, ceea ce, așa cum am arătat mai sus, nu echivalează cu o motivare a soluției pronunțate.
De asemenea, în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, de vreme ce aceștia sunt terți față de contractul de concesiune, și nu ar fi putut solicita desființarea sa și repunerea în situația anterioară decât dacă ar fi invocat o cauză de nulitate absolută a contractului.
In acest context, în cauză nici nu s-a invocat și nici nu s-a făcut dovada incidenței vreunei cauze de nulitate absolută a contractului de concesiune, în așa fel încât reclamanții să aibă legitimarea procesuală activă pentru a solicita desființarea contractului de concesiune și repunerea în situația anterioară încheierii acestuia. Dimpotrivă, în cauza de față, contractul de concesiune îndeplinește toate condițiile de validitate ale actului juridic, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 948 C. civ., motiv pentru care nu se poate pune problema nulității absolute a acestuia. De altfel, contractul de concesiune a fost mai fost cercetat sub aspectul incidenței vreunei cauze de nulitate absolută în alte dosare ce s-au aflat pe rolul instanțelor judecătorești, dispunându-se definitiv și irevocabil în sensul respingerii cererii de constatare a nulității absolute a acestuia, motivat de faptul că acest contract „îndeplinește condițiile prevăzute de disp. art. 948 Cod civil, sub aspectul existenței lui" (Decizia nr. 2763/17.10.2001, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția civilă, în Dosarul nr. 5818/2001, hotărâre depusă la dosarul prezentei cauze, în fața instanței de fond).
Desființarea contractului de concesiune nu este prin ea însăși o sancțiune civilă distinctă, care poate fi aplicată de către instanța de judecată, ci consecința mai multor sancțiuni civile, cum ar fi nulitatea, fie absolută, fie relativă, rezilierea etc. Or, în cauza de față, nu s-a invocat, nici în fapt și în drept, vreo cauză care să atragă incidența unei sancțiuni civile susceptibile să determine desființarea contractului lor de concesiune.
În ceea ce privește excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune,
aceasta a fost respinsă prematur de către instanța fondului, față de strânsa legătură juridică, imprimată chiar de către apelanți prin argumentele invocate în susținerea celor două excepții, între lipsa calității procesuale active și prescripția dreptului la acțiune. Or, de vreme ce instanța a unit cu fondul excepția lipsei calități procesuale active, respingerea excepției prescripției extinctive, în aceste condiții, a fost făcută prematur, echivalând chiar cu o antepronunțare în ceea ce privește soluționarea celeilalte excepții invocate de către noi.
De asemenea, atitudinea procesuală a intimaților-reclamanți în prezenta cauză, în fața instanței de fond, a fost în sensul de a nu indica concret, în fapt și în drept, vreo cauză care să atragă incidența unei sancțiuni civile susceptibile să determine desființarea contractului nostru de concesiune, cu toate că le-am solicitat în mod repetat acest lucru, în temeiul prevederilor legale aplicabile.
In aceste condiții, din cererea de chemare în judecată s-ar putea înțelege că reclamanții solicită desființarea contractului nostru de concesiune motivat de faptul că Orașul Bușteni, în calitate de concedent, nu era proprietarul bunului la data încheierii contractului. Or, raportat la situația de fapt și de drept din cauză, la momentul încheierii contractului de concesiune atât concedentul cât și concesionarul au contractat cu bună-credință, considerând că terenul ce face obiectul contractului aparține concedentului, de vreme ce acesta nu se retrocedase reclamantelor.
Astfel, așa cum am mai arătat, contractul de concesiune a fost încheiat la data de 01.06.1999, după ce se pronunțase Decizia nr. 3042/28 decembrie 1998 a Tribunalului Prahova, prin care reclamanților li s-a retrocedat suprafața de 986,45 mp, în care nu era inclusă și suprafața de 200 mp ce face obiectul contractului de concesiune. Această decizie a fost modificată, însă ulterior încheierii contractului de concesiune, prin admiterea unei cereri de îndreptare eroare materială, încheierea de îndreptare a erorii materiale fiind pronunțată de Tribunalul Prahova la data de 18 iunie 1999. Mai mult decât atât, aspectele prezentate, care au fost învederate și instanței de fond, fară însă ca aceasta să le aibă în vedere la pronunțarea hotărârii în cauză, sunt stabilite definitiv și irevocabil, deci cu autoritate de lucru judecat, prin Sentința civilă nr. 291/4 aprilie 2003 pronunțată de Judecătoria S. în Dosarul nr. 473/2002, modificată în parte prin Decizia nr. 1110/18 iulie 2003 a Tribunalului Prahova - Secția civilă, definitive și irevocabile prin Decizia nr. 1921/9 octombrie 2003 a Curții de Apel Ploiești - Secția civilă.
P. urmare, în condițiile de fapt și de drept existente în cauză, așa cum reies din întreg probatoriul administrat în fața instanței de fond, contractul de concesiune ar putea fi anulat doar pentru eroare - viciu de consimțământ asupra calității concedentului, care a fost considerat de concesionar ca fiind proprietar al terenului, ceea ce ar atrage nulitatea relativă a actului juridic. Or, fiind vorba de o nulitate relativă, acțiunea în anulare este prescriptibilă extinctiv, în termen de trei ani.
In legătură cu aceasta, având în vedere faptul că, în cauza de față, contractul de concesiune a fost încheiat în anul 1999, iar reclamanții aveau cunoștință de încheierea contractului încă din anul 2000, astfel cum rezultă din Decizia nr. 2763/17 octombrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă, în Dosarul nr. 5818/2001 și depusă la dosarul cauzei, urmează să observați că dreptul la acțiunea în nulitate relativă este prescris extinctiv, astfel încât în mod greșit instanța fondului a respins excepția prescripției extinctive invocată de către apelanți
În mod greșit și în baza unor motive străine de natura pricinii, instanța de fond a admis primul capăt de cerere din acțiunea formulată de reclamanți, dispunând pe cale de consecință desființarea contractului lor de concesiune asupra terenului în litigiu.
Astfel, sub un prim aspect, așa cum am mai arătat, desființarea contractului de concesiune nu este prin ea însăși o sancțiune civilă distinctă, care poate fi aplicată de către instanța de judecată, ci consecința mai multor sancțiuni civile, cum ar fi nulitatea, fie absolută, fie relativă, rezilierea etc. Cu toate acestea, deși am invocat, în fața instanței de fond, lipsa temeiurilor de fapt și de drept pe care se sprijină primul capăt de cerere din acțiunea formulată, reclamanții nu au înțeles să indice concret, în fapt și în drept, vreo cauză care să atragă incidența unei sancțiuni civile susceptibile să determine desființarea contractului nostru de concesiune.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, fiind solicitată de terțe persoane în raport de contractul de concesiune, desființarea acestuia, respectiv aprecierea cu privire la valabilitatea sa, trebuia să se subsumeze și să fie efectuată de instanța fondului la data încheierii sale, respectiv 1 iunie 1999, moment în care reclamanții nu aveau un drept de proprietate asupra terenului ce face obiectul contractului de concesiune, ceea ce exclude de plano incidența prevederilor legale invocate din oficiu de instanța fondului în considerentele hotărârii pronunțate.
Cu privire la incidența în cauză a art. 148 din Constituția României, această prevedere legală invocată din oficiu de instanța de fond în motivarea soluției pronunțate nu are nicio legătură cu cauza, deoarece nicio dispoziție din tratatele încheiate la nivelul Comunităților, respectiv al Uniunii Europene nu conferă competență Uniunii Europene și instituțiilor acesteia pentru a adopta legislație în domeniul proprietății. Statele membre sunt exclusiv competente pentru a reglementa această materie în legislația națională. Mai mult decât atât, potrivit art. 345 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fostul art.295 TCE), Tratatele nu aduc atingere regimului proprietății în statele membre.
De fapt, fără a invoca ori reține vreo cauză care să conducă la desființarea contractului de concesiune, în considerentele hotărârii atacate instanța de fond motivează această soluție pe considerentul că ar fi „singurul remediu juridic de a se pune capăt acestei situații".
În legătură cu aceasta, pentru aceleași considerente ca cele menționate de către instanța de fond în hotărârea pronunțată, nu se poate accepta (și de altfel nici nu a fost acceptat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa) ca respectarea unui drept subiectiv al unei persoane să conducă la privarea unei alte persoane de un drept al său dobândit în mod legitim. Ca atare, respectarea dreptului de proprietate al reclamanților nu poate să conducă la privarea lor de drepturile ce rezultă din contractul de concesiune, atâta vreme cât reclamanții nu au dovedit și instanța de fond nu a reținut în hotărârea pronunțată că acest contract nu a fost valabil încheiat, nevalabilitatea existând la data încheierii sale, în așa fel încât să se justifice desființarea sa și, respectiv, lipsirea sa de orice efect juridic.
Mai mult decât atât, în cauza de față părțile au asupra bunului în litigiu titluri cu naturi diferite, fiind vorba de un titlu de proprietate și de un titlu prin care a fost constituit un alt drept real. În aceste condiții, este perfect posibilă și foarte întâlnită în practică coexistența celor două drepturi reale asupra aceluiași bun, ceea ce face ca argumentația instanței de fond să fie lipsită de relevanță juridică.
În sfârșit, deși soluția instanței de fond se întemeiază pe unica justificare că reprezintă „singurul remediu juridic de a se pune capăt acestei situații", în realitate nu aduce nicio rezolvare litigiului dintre părți, în condițiile de fapt și de drept ale cauzei, raportat la ceea ce reclamanții au înțeles să solicite instanței de judecată prin acțiunea introductivă.
Hotărârea instanței de fond este greșită și sub aspectul soluției, insuficient motivate, pronunțate cu privire la capătul de cerere vizând obligarea lor la plata contravalorii lipsei de folosință asupra terenului în litigiu.
Astfel, din considerentele hotărârii atacate s-ar putea trage concluzia, în lipsa unei alte motivări, că obligarea apelanților la plata către reclamanți a sumei de 228 USD, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, reprezintă o consecință a desființării contractului nostru de concesiune. Insă, în legătură cu aceasta, după ce a constatat, cu titlu de sancțiune sui generis, desființarea contractului de concesiune, instanța de fond nu a precizat și începând cu ce dată urmează a se aplica desființarea, respectiv dacă această operează retroactiv, sau numai pentru viitor. In aceste condiții, cu atât mai mult cu cât pârâții au folosit terenul în litigiu în baza unui act juridic valabil, contractul de concesiune, plătind concedentului suma de 152 USD anual, ca preț al concesiunii, nu pot fi obligați la plata contravalorii lipsei de folosință către reclamanți.
P. hotărârea atacată, instanța nu s-a pronunțat asupra cererii pârâților de a-i obliga pe reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Astfel, instanța de fond a admis doar în parte acțiunea formulată de reclamanți. Totodată, pârâții au solicitat, atât prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, cât și oral prin concluziile formulate la termenul din data de 10 iunie 2010, astfel cum reiese din încheierea de ședință de la acea dat obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proce In aceste condiții, văzând și prevederile art. 274 C. proc. civ., raportat la soluția pronunțată în cauză, în mod greșit instanța de fond nu a soluționat în niciun fel cererea lor de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecită reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare la instanță, cu atât mai mult cu cât toate înscrisurile doveditoare ale efectuării acestor cheltuieli au fost depuse, în original, la dosarul cauzei.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.
Apelurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Prahova sub același număr unic de dosar, iar apelanții reclamanți, legal citați, au formulat întâmpinare la apelul pârâților solicitând respingerea acestuia ca fiind nefondat.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel formulate de părți, dar si a dispozițiilor legale incidente, tribunalul apreciază că apelul declarat de pârâți este nefondat, în vreme ce calea de atac exercitată de reclamanți este întemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Se impune precizarea că tribunalul va analiza mai întâi apelul declarat de pârâții . SRL, M. S. și M. V. prin intermediul căruia au fost reiterate cele trei excepții soluționate în sensul respingerii de către instanța de fond.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat invocată de acești apelanți-pârâți și soluționată de prima instanță prin încheierea pronunțată la 21.01.2010 (fila 157 dosar fond), tribunalul constată că în cadrul dosarului nr.522/2004 ce s-a aflat pe rolul Judecătoriei S., reclamantele C. Ș. V., B. S. I. și G. V., au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții M. S., M. V., . și Primăria Orașului Bușteni, prin hotărârea ce se va pronunța, să se compare titlul lor de proprietate cu cel al pârâților privind imobilul situat în Bușteni, ., jud.Prahova compus dintr-un teren de 200 m p. indivizi din suprafața totală de 1450 mp. și să se dea eficiență juridică titlului de proprietate al reclamantelor, ca fiind mai bine caracterizat.
P. sentința civilă nr.348/19.03.2008, dată de Judecătoria S., irevocabilă prin decizia nr.1406/17.12.2008 pronunțată de Tribunalul Prahova a fost admisă acțiunea reclamanților și s-a constatat că titlul acestora este preferabil titlului pârâților cu privire la imobilul descris în acțiune.
În mod indubitabil, în baza acestei hotărâri judecătorești apelanții reclamanți nu puteau intra în stăpânirea efectivă a terenului cu o suprafață de 200 mp. teren, întrucât nu s-a stabilit în sarcina apelanților pârâți vreo obligație susceptibilă de a fi adusă la îndeplinire pe cale de executare silită, știut fiind că hotărârile date in cadrul acțiunilor în constatare, nu reprezintă titluri executorii.
P. urmare, tribunalul constată că între prezentul proces și acela în care s-a pronunțat sentința civilă nr.348/19.03.2008 nu se verifică tripla identitate de elemente de părți, obiect și cauză, conform art. 1201 cod civil și art.166 cod pr. civilă, pentru a se justifica măsura admiterii excepției autorității de lucru judecat invocată de apelanții pârâți, obiectele și cauzele celor două acțiuni introductive comparate, fiind diferite.
În ceea ce privește dosarul nr.473/2003 înregistrat tot la Judecătoria S., instanța de control judiciar reține că cele trei reclamante din prezenta cauză au solicitat, în contradictoriu cu pârâții, obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul descris cu suprafața de 200mp, desființarea construcției edificate pe terenul în litigiu, constatarea nulității contractului de concesiune nr.28/4207/01.06.1999, precum și despăgubiri pentru lipsa de folosință.
Inițial, această acțiune a fost admisă în parte în ceea ce privește revendicarea și acordarea lipsei de folosință prin sentința civilă nr. 291/04.04.2003 pronunțată de Judecătoria S., iar prin decizia nr.1110/18.07.2003 a Tribunalului Prahova, irevocabilă prin decizia nr.1921/2003 a Curții de Apel Ploiești, a fost admis apelul declarat de Orașul Bușteni, M. S., M. V., . în sensul că a fost respinsă, în tot, cererea de chemare in judecată a reclamantelor (filele 46-63 dosar fond).
De la momentul soluționării dosarului nr.473/2003 al Judecătoriei S. și până la momentul investirii aceleiași instanțe cu acțiunea asupra căreia s-a pronunțat sentința supusă controlului judiciar, a intervenit o modificare a raporturilor juridice, intens disputate pe cale judiciară, existente între părți, constând în pronunțarea sentinței civile nr.348/19.03.2008 prin care s-a constatat preferabilitatea titlului de proprietate al reclamanților în raport cu cel invocat de către pârâți.
Chiar dacă respectiva hotărâre ce are caracter irevocabil nu este susceptibilă de punere în executare silită, totuși nu poate fi lipsită de efecte juridice, mai ales că a fost pronunțată exact între persoanele ce figurează ca părți și în prezentul proces.
Practic, sentința civilă nr. 348/19.03.2008 dată de Judecătoria S. determină cauza diferită a acțiunii înregistrate sub nr._ față de aceea înregistrată sub nr.473/2003, astfel încât nici în această situație nu se poate considera ca fiind întrunite elementele autorității de lucru judecat.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive vizând capătul de cerere privind desființarea contractului de concesiune nr.28/ 4207/01.06.1999 intervenit între Orașul Bușteni, prin P., tribunalul reține că, într-adevăr, apelanții reclamanți sunt terți față de respectivul act juridic.
În primul rând, în mod corect prima instanță a unit această excepție cu fondul cauzei, atât timp cât implică administrarea acelorași mijloace de probă ca și judecarea în fond a capătului de cerere indicat, în contextul temeiului de drept ce a fost invocat de către reclamanți,
Mai exact, apelanții reclamanți au solicitat desființarea contractului de concesiune ca o consecință a desființării actului inițial, respectiv a titlului de proprietate al concedentului Orașul Bușteni - prin P..
În al doilea rând, prin decizia civilă nr. 3042/28.12.1998 pronunțată de Tribunalul Prahova–Secția civilă, a fost admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinței civile nr.517/17.06.1998 a Judecătoriei S., sentință ce a fost schimbată in tot în sensul admiterii actinii reclamantelor, cu obligarea intimaților pârâți Consiliul Local al Orașului Busteni și . le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1458 mp. și construcția aflată pe acesta, identificate prin rapoartele de expertiză N. C. și S. A..
P. efectul acestei hotărâri judecătorești definitive, devenită irevocabilă prin decizia nr.3598/01.11.1999 a Curții de Apel Ploiești, Orașul Bușteni prin P. ar fi trebuit să restituie apelantelor reclamante imobilul revendicat de acestea, liber de orice sarcini.
În schimb, la mai mult de o jumătate de an de la momentul pronunțării deciziei nr.3042/1998, între pârâți s-a încheiat contractul de concesiune atacat de către reclamante, Orașul Bușteni pretinzându-se în continuare titularul dreptului de proprietate asupra terenului de 200 mp.
Instanța de apel consideră că Orașul Bușteni prin P. care a participat la încheierea acestui contract în calitate de concedent, nu se poate apăra invocând buna sa credință care, în mod evident, nu mia putea exista la data de 01.06.1999, chiar dacă în cuprinsul deciziei nr.3042/1998 s-a indicat dintr-o eroare materială suprafața de teren de 986,45 mp., îndreptată prin încheierea din data de 18.06.1999.
Atât timp cât reclamantele revendicaseră întreaga suprafață de teren, identificată ca atare prin raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit în acea cauză de expert S. A., iar acțiunea acestora a fost admisă în tot, concedentul nu poate susține că nu ar fi cunoscut ca numai avea dreptul de a transmite dreptul de folosință în favoarea apelanților pârâți M. S. și M. V., pentru terenul de 200 mp.
În al treilea rând, instanța de apel reține că nulitatea unui act juridic poate fi, după caz, expresă, atunci când printr-o dispoziție legală este reglementă explicit cauza de nulitate, sau virtuală (implicită, tacită) care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiție de valabilitate a actului juridic civil. Această categorie de nulități este admisă atât in doctrină, cât și în practica judiciară.
P. efectul admiterii acțiunii în revendicare formulată de reclamantă împotriva Orașului Bușteni, prin P., acest subiect de drept avea obligația să restituie bunul adevăratului proprietar, liber de orice sarcini cu care el ar fi fost grevat prin voința posesorului neproprietar, în virtutea regulii resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis ce presupune că desființarea actului inițial, primar, atrage după sine și anularea actului subsecvent, următor, datorită legăturii lor juridice.
În raporturile dintre părțile litigante, recunoașterea pe cale judiciară a dreptului de proprietate al apelantelor reclamante, în dauna Orașului Bușteni prin P., care, până la acel moment, s-a pretins titularului acestui drept asupra terenului de 200 mp., nu poate avea drept consecință decât desființarea contractului de concesiune încheiat de pârâtul din respectivul proces după pronunțarea deciziei civile nr. 3042/1998 a Tribunalului Prahova.
Așa cum în mod corect a considerat și Judecătoria S., menținerea în ființă a contractului de concesiune încheiat cu apelanții pârâți, nu ar face decât să perpetueze situația apelanților reclamanți de privare de prerogativele dreptului lor de proprietate, consfințit în mod definitiv și irevocabil pe cale judecătorească, ceea ce ar contraveni prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, singurul remediu juridic fiind tocmai desființarea acestui act juridic, evitându-se astfel o veritabilă expropriere în fapt.
Este adevărat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu asigură, în mod automat, respectarea unui drept subiectiv civil al unei persoane, în orice condiție, chiar dacă se ajunge astfel la privarea unei alte persoane de un drept dobândit legitim, însă, în cauza de față instanța de apel, consideră că trebuie să se dea prioritate dreptului de proprietate al recurenților reclamanți de care aceștia au fost lipsiți de Statul Român printr-o preluare abuzivă constând în înscrierea eronată în listele anexă la Decretul nr.92/1950, constatată prin decizia nr.3042/1998 a Tribunalului Prahova, devenită irevocabilă prin decizia nr. 3598/1999 a Curții de Apel Ploiești.
P. contractul de concesiune în litigiu apelanții pârâți Moaca S. si M. V. au dobândit dreptul de folosință asupra terenului de 200 mp., pe o durată de 49 de ani, iar menținerea acestui act juridic pe o perioada de timp atât de îndelungată ar reprezenta, în mod indubitabil o sarcina exagerată ce ar greva dreptul de proprietate al reclamanților, situație care nu poate fi acceptată de instanța de judecată.
De altfel, apelanții pârâți au posibilitatea de a angaja răspunderea concedentului pentru nerespectarea obligațiilor asumate prin contractul de concesiune.
Pe cale de consecință, prima instanță a soluționat corect, în sensul respingerii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, dar și, în sensul admiterii, capătul de cerere având ca obiect desființarea contractului de concesiune, care nu putea fi considerat ca fiind promovat cu depășirea termenului de prescripție extinctivă, atât timp cât nulitatea de care respectivul act este afectată are caracter absolut.
Sub aspectul obligării apelanților pârâți la plata sumei de 228 USD sau echivalentul în lei la data plății, tribunalul constată că judecătorul fondului s-a raportat la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr.348/2008 prin care s-a constatat că dreptul de proprietate al reclamanților este preferabil titlului invocat de M. S., M. V. și . SRL cu privire la suprafața de 200 mp. teren, moment de la care aceste trei părți nu mai pot invoca exercitarea unei dețineri a respectivului imobil cu bună credință.
P. urmare, sunt îndeplinite condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale a apelanților pârâți față de reclamanți, conform art.998-999 cod civil, primii datorând celorlalți despăgubirile stabilite prin sentința atacată pentru prejudiciul produs prin lipsa de folosință a terenului în litigiu.
Instanța de apel apreciază, însă, că judecătorul fondului a respins în mod eronat capătul de cerere formulat de reclamanți având ca obiect revendicarea suprafeței de 200 mp., în contextul în care stabilită fiind preferabilitatea titlului acestor părți, față de faptul că a fost și desființat contractul de concesiune al apelanților pârâți, apărea ca fiind o consecință firească obligarea lui M. S., M. V. și . SRL să lase în deplina proprietate și liniștita posesie a celorlalți apelanți terenul delimitat în perimetrul 1-2-3-4-1, pe schița de plan anexă la raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit în cauză de expert G. E..
În schimb, pretenția apelanților reclamanți de obligare la desființarea construcției existente pe respectivul teren, este neîntemeiată față de prevederile art.494 alin. 3 teza a II-a cod civil, întrucât edificarea acesteia s-a realizat de apelanții pârâți cu bună credință, la momentul execuției având convingerea că aveau dreptul de a o ridica, în virtutea contractului de concesiune nr._ . În concret, această construcție era deja efectuată cu mult înaintea datei la care apelanții pârâți au devenit de rea credință.
Față de toate aceste rațiuni, în baza art. 296 cu aplicarea art.480, art.494 alin. 3 teza a II-a si art.1169 cod civil, tribunalul va admite ambele apeluri declarate împotriva sentinței civile nr. 783 bis/17.06.2010 pronunțată de Judecătoria S. pe care o va schimba în parte în sensul că va obliga pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților terenul proprietatea lor, situat în orașul Bușteni, ., în suprafață de 200,37 mp, delimitat în perimetrul 1-2-3-4-1 pe schița de plan anexă la raportul de expertiză întocmit de expert G. E..
In temeiul art.274 cu aplicarea art.276 cod pr. civilă, constatând că acțiunea reclamanților a fost admisă numai în parte, astfel că nu se poate considera că le revine doar pârâților culpa procesuală, față de faptul că reclamanții au solicitat instanței de fond cheltuieli de judecată prin notele scrise, fără a li se fi acordat prin sentința atacată împotriva căreia nu au declarat apel sub acest aspect, tribunalul va compensa în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părți la instanța de fond.
De asemenea, instanța de apel va menține în rest dispozițiile sentinței atacate, ca fiind legale și temeinice.
Dând eficiență prevederilor art.274 și art.276 cod pr. civilă, tribunalul va compensa în totalitate și cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel, în condițiile în care apelanții reclamanți au efectuat cheltuieli de judecată mai mici decât pârâții în această fază procesuală, dar acești din urmă apelanți au formulat 5 motive de apel dintre care numai unul a fost găsit întemeiat.
Pentru Aceste Motive
În Numele Legii
DECIDE:
Admite apelurile declarate de apelanții-reclamanți C. Ș. V., G. V. și B. S. toți cu domiciliul ales la Societatea Civilă de Avocatură „B. & Asociații” în B., ., ., precum și de apelanții-pârâți S.C. C. VAL I. S.R.L. prin reprezentant M. S., M. S. și M. V., toți cu domiciliul ales în Bușteni, ..7, jud. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 783 bis/17.06.2010 pronunțată de Judecătoria S., în contradictoriu cu intimatul-pârât ORAȘUL BUȘTENI prin P., cu sediul în Bușteni, ., jud. Prahova, și în consecință:
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că obligă pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților terenul proprietatea lor, situat în orașul Bușteni, B.dul Libertății nr.167, în suprafață de 200,37 mp, delimitat în perimetrul 1-2-3-4-1 pe schița de plan anexă la raportul de expertiză întocmit de expert G. E..
Compensează în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părți la instanța de fond.
Menține în rest dispozițiile sentinței atacate, ca fiind legale și temeinice.
Compensează în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de părți în apel.
Cu drept de recurs in termen de15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 25.01.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. P.-A. O. C. Ș.
GREFIER,
C. M. K.
Fiind transferată la o altă instanță
semnează P. grefier,
Operator date cu caracter personal 5595
Red PAA/ tehnored TS
10 ex/09.06.2012
d.f._ Jud .S.
j.f.R. P.
| ← Revendicare imobiliară. Hotărâre din 14-02-2013, Tribunalul... | Fond funciar. Decizia nr. 112/2012. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
