Contestaţie la executare. Decizia nr. 189/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 189/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 04-02-2014 în dosarul nr. 189/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA - SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 189
Ședința publică din data de 04.02.2014
PREȘEDINTE – M. R.
JUDECĂTORI – A. G. H.
– N. C.
GREFIER – R. C.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul – contestator S. D. domiciliată în Boldești Scăeni, Calea Unirii, nr. 273, județul Prahova si domiciliul ales la C..av. Cardosi N. din Boldești Scăeni, ., județul Prahova împotriva sentinței civile nr. 6662/10.04.2013 pronunțată de Judecătoria Ploiești în contradictoriu cu intimata S.C. IMPULS L. ROMÂNIA I. SA cu sediul în București, .. Gh. S., nr. 8 sector 1 prin mandatar . cu sediul în București, sector 2, ., .> La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare a părților legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Analizând actele si lucrările dosarului, instanța consideră cauza în stare de judecată și retine cauza spre soluționare.
TRIBUNALUL
P. acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de 22.02.2012, sub nr._, contestatorul S. D. a formulat în contradictoriu cu intimata . I. SA prin mandatar ., contestație la executare împotriva somației imobiliare nr. 471/2011 emise de B. M. Goslan.
În motivarea contestației, s-a arătat că la data de 01.04.2008 contestatorul a încheiat cu intimata Contractul de leasing financiar nr._ având ca obiect achiziționarea in sistem leasing a unui autoturism Dacia L. nou.
Urmare a neachitării la scadență a ratelor, la data de 27.09.2011 creditoarea s-a adresat B. M. Goslan cu o cerere de executare silita, întocmindu-se dosarul de executare nr. 471/2011. Ulterior, la 06.10.2011 instanța a încuviințat executarea silita in dosarul nr._/281/2011.
Contestatorul a arătat că în mod ilegal, intimata a perceput și încasat TVA la asigurarea Casco și de asemenea, aceasta a procedat la luarea în posesie a autovehiculului fără respectarea procedurii de informare și notificare prevăzută în contract.
De asemenea, a arătat contestatorul, intimata a calculat penalități de întârziere în mod abuziv, atâta timp cât nu a fost notificat cu privire la rezilierea contractului, nu i-a fost adus la cunoștință debitul restant, nu a fost notificat cu privire la rezilierea contractului, suma obținută din vânzarea bunului, termenul și diferența de achitat/primit, rezultată în urma acestor operațiuni și nici nu i-au fost prezentate înscrisuri din care rezultă sau cu ajutorul s-ar putea determina acest cuantum și mai mult decât atât, a fost informat de personalul intimatei că în urma deposedării de bun, nu mai datorează nimic, valoarea acestuia acoperind debitul restant.
Contestatorul a arătat că intimata a procedat la executarea silită a bunului înainte ca ratele facturate să devină scadente și de asemenea, că urmărirea silită imobiliară începută este ilegală, întrucât sunt supuse urmăririi bunuri care aparțin altor persoane, cât și bunuri aflate în coproprietate.
Legal citată, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației, precum și a capătului de cerere privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate, și a anexat înscrisuri.
P. cererea completatoare depusă la data de 23.05.2012 la dosar, contestatorul a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5 și 10.9.2 lit. d din condițiile generale de leasing financiar, contestând în esență dreptul de declarare a scadenței anticipate a întregului credit pe care și l-a rezervat intimata, precum și faptul că aceasta are dreptul la atât restituirea bunului cât și la recuperarea integrală a ratelor de credit, conform contractului.
Intimata a depus completare la întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației la executare ca neîntemeiată și respingerea capătului de cerere având ca obiect anularea clauzelor abuzive din contract și a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere prin intermediul căruia se solicită constatarea nulității clauzelor contractuale abuzive.
După administrarea probatoriilor, prin sentința nr.6662/10.04.2013, Judecătoria Ploiești a respins acțiunea precizată, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a analizat, în prealabil, întrunirea în cauză a condițiilor prevăzute de legea nr. 193/2000, în ceea ce privește calitatea de consumator și de comerciant și a constatat că la momentul încheierii contractelor de credit în cauză pârâta era o societate comercială care a acționat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar împrumutatul era persoană fizică ce a acționat în scopuri personale necomerciale, cele două părți au calitatea de comerciant și, respectiv, consumator, fiindu-le aplicabile în consecință dispozițiile Legii nr. 193/2000.
Sub aspectul noțiunii de clauze abuzive instanța de fond a reținut că sunt considerate și acele clauze ce obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, noțiunea de negociere presupunând un schimb de oferte și contraoferte și deschiderea părților către compromis, în vederea obținerii de către fiecare parte a rezultatului dorit, or, câtă vreme din partea intimatei nu a existat în niciun moment o astfel de deschidere, indiferent dacă contestatorul a înțeles sau nu clauzele contractului pe care l-au semnat (de altfel fiind și în sarcina pârâtei datoria de a se asigura că orice client al său își poate prefigura în mod corect și complet efectele juridice pe care le va genera contractul încheiat), în cauză nu poate fi vorba despre o reală negociere.
Pe de altă parte, s-a mai reținut că așa-numitele contracte de adeziune, cum este cazul și celor din speță, nu sunt ab initio contrare prevederilor legale, caracteristic acestui tip de contracte fiind împrejurarea că „negocierea” se rezumă la posibilitatea clientului de a accepta sau nu clauze predeterminate impuse de către partea cocontractantă, însă, din textele sus-amintite a reieșit faptul că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
P. urmare, instanța a analizat dacă această clauză ce nu a fost negociată a produs sau nu un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cele două clauze fiind analizate împreună, câtă vreme cea prevăzută la art. 5 era contestată numai cu referire la teza ultimă, referitoare la renunțarea utilizatorului la invocarea oricăror pretenții către finanțator cu privire la eventuale tulburări de posesie din partea acestuia din urmă.
Aceasta deoarece contestatorul era nemulțumit de fapt, astfel cum s-a arătat și anterior, de posibilitatea ca intimata să obțină atât bunul finanțat cât și contravaloarea integrală a ratelor și a penalităților de întârziere, fără ca utilizatorului să-i fi fost lăsată calea apărării posesiei sale asupra bunului finanțat.
Analizând clauzele menționate, instanța a subliniat faptul că nu poate fi vorba despre o dublă clauză penală, câtă vreme penalitățile de întârziere au caracter moratoriu, regim juridic distinct și sunt prevăzute într-un articol distinct, iar dreptul intimatei la restituirea bunului își are izvorul direct în dreptul de proprietate pe care îl are intimata asupra bunului finanțat, aspect ce reiese indubitabil din prevederile art. 1 din contract.
S-a mai reținut că dreptul de proprietate asupra bunului a fost transmis în patrimoniul utilizatorului abia la sfârșitul perioadei contractuale, după achitarea ratelor conform contractului, până la acel moment acesta având doar un simplu drept de folosință asupra bunului, astfel că la stabilirea sumei prevăzute în contract s-a avut în vedere atât valoarea propriu-zisă a bunului cât și contravaloarea lipsei de folosință, proporțional cu perioada de derulare a contractului.
În aceste condiții, restituirea bunului către intimată este consecința exercitării dreptului său de proprietate asupra autoturismului, pe când necesitatea achitării ratelor convenite contractual are în vedere acoperirea lipsei de folosință și a celorlalte cheltuieli realizate cu administrarea bunului menționat.
Instanța a reținut că între valorile menționate anterior (cel puțin valoarea autoturismului) și valoarea contractului există o diferență, însă trebuie subliniat că actul în cauză este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, iar nu gratuit, în mod evident intimata urmărind să obțină un profit din derularea operațiunii respective, iar nu să procure contestatorului un avantaj material de pe urma căruia să nu beneficieze cu nimic.
Așa fiind, instanța de fond a constatat că cele două clauze supuse analizei nu creează un dezechilibru semnificativ între obligațiile și drepturile celor două părți, astfel încât acestea nu prezintă caracter abuziv, în sensul definit în considerentele anterioare.
În ceea ce privește susținerea contestatorului că nu mai datorează nicio sumă de bani intimatei, pe lângă aceasta imobilul supus executării silite aparținând altei persoane, instanța a reținut concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară contabilă efectuat în cauză, raport asupra căruia contestatorul nu a avut de formulat nicio obiecțiune și ale cărui concluzii, în aceste condiții, instanța apreciindu-le ca fiind temeinic fundamentate prin raportare la situația de fapt concretă și normativele de specialitate aplicabile.
A mai reținut instanța de fond că potrivit concluziilor acestui raport de expertiză, contestatorul mai are de achitat către intimată suma de 18.666,59 lei fără TVA, valoare rămasă după recuperarea obligațiilor facturate și neachitate din suma rezultată din vânzarea bunului ce a făcut obiectul contractului contestat, având în vedere că din această vânzare s-a obținut suma de 4.614,79 euro, în condițiile în care valoarea totală a contractului este de 11.521,58 euro.
În ceea ce privește aspectul dreptului de proprietate asupra imobilului, instanța a reținut din verificarea înscrisurilor de la dosar că nu există niciun mijloc de probă care să ateste faptul că acest drept ar aparține altei persoane decât contestatorul.
Cu referire la cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, instanța a reținut prevederile art. 23 din legea nr. 164/1997, ce reglementează cazurile în care se poate restitui taxa judiciară de timbru deja achitată: "când taxa plătită nu era datorată; când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal; când acțiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale; când, în procesul de divorț, părțile au renunțat la judecata ori s-au împăcat; când contestația la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă; în cazul în care instanța de judecată se declară necompetentă, trimițând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicțională; când probele au fost administrate prin avocat sau consilier juridic", cazuri cărora li se adaugă cel prevăzut de art. 18 alin. 4, pentru ipoteza admiterii cererii de reexaminare.
La data de 30.10.2013 contestatorul a declarat recurs prin care a solicitat admiterea acestuia.
In motivarea acestuia, a arătat că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind sumară și confuză, întemeindu-se pe o stare de fapt reținută în mod eronat, contrazisă de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, concluzii apreciate de către instanță ca temeinic fundamentate.
Astfel, in mod greșit, instanța de fond a reținut o stare de fapt contrară, respectiv că suma de 18.666,59 lei fără TVA ar reprezenta suma pe care contestatorul-recurent ar mai avea-o de achitat intimatei, fiind vorba de fapt despre suma de bani cu care intimata a rămas din vânzarea autoturismului, după recuperarea tuturor sumelor restante, iar nu despre suma pe care contestatorul-recurent ar mai avea-o de achitat către aceasta cum în mod greșit a considerat prima instanță.
In plus, a mai învederat contestatorul, deși a dispus din oficiu completarea raportului de expertiză cu obiectivul de a se stabili dacă în capitalul pretins de intimată se regăsește și restul din valoarea reziduală care ar mai fi fost de achitat, acest aspect nu a fost analizat de către instanță în considerente, deși era hotărâtor în dezlegarea pricinii.
A mai arătat recurentul că instanța de fond a analizat numai parțial clauzele denunțate ca fiind abuzive și a omis să se pronunțe asupra clauzei prevăzută de art.13 din contract.
S-a arătat că cercetarea acestei clauze era esențială în justa soluționare a pricinii pentru ca, luată împreună cu celelalte, să poată fi analizată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.4 din legea nr.193/2000, prima instanță cercetând în mod greșit posibilitatea existenței unui dezechilibru contractual.
A precizat recurentul că, deși s-a reținut că prin achitarea ratelor lunare se acoperă partea din valoarea propriu-zisă a bunului și contravaloarea folosinței acestuia proporțional cu perioada de derulare a contractului, nu arată motivele de fapt și de drept pentru care, după stoparea contractului, utilizator ar mai fi ținut să achite contravaloarea unei folosințe pe care nu o mai exercită, astfel că, se ajunge în situația în care, pe de o parte, pentru partea din contract rămasă de executat intimata să primească lata fără ca ea să fie ținută la vreo contraprestație, iar pe de altă parte, să rețină și toate sumele deja achitate de consumator, deopotrivă cu reintrarea sa în posesia autoturismului, ceea ce înseamnă o executare în totalitate a contractului, aceasta fiind în esență dezechilibrul între contraprestații asupra căruia a cerut să se pronunțe primei instanțe.
La data de 07.01.2014 intimata S.C. IMPULS L. ROMÂNIA I. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, având in vedere faptul că hotărârea recurată a fost motivată de instanța de fond, care și-a argumentat soluția, raportându-se la lege, contractul de leasing și probele administrate în cauză.
De asemenea, a mai învederat faptul că recurentul in mod eronat a considerat că, prin rezilierea contractului de leasing, acesta nu ar mai avea vreo datorie ce ar rezulta din acesta, legiuitorul acordând dreptul părților contractante de a stabili fără a impune o obligație în acest sens, întinderea prejudiciului ce trebui suportat de utilizator, în cazul în care contractul se reziliază din culpa locatarului.
Astfel, la momentul rezilierii contractului de leasing, recurentul datora suma de 5562,84 Iei reprezentând facturile emise și neachitate, fiind de altfel și motivul stopării contractului.
P. derogare de la art. 15 din Ordonanța nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing, a uza 13 din condițiile generale de leasing financiar, care se aplică în cazul rezilierii contractului de leasing din culpa exclusivă a utilizatorului, acesta va suporta plata restului ratelor de capital și dobândă contractuală ce nu au fost achitate, după rezilierea contractului de leasing, din care se va scade suma obținută în urma vânzării bunului către o terță persoană, urmând ca recurentul să suporte eventuala diferență.
Față de acestea, intimata a considerat că expertiza contabilă a confirmat acest calcul, fapt ce atrage netemeinicia recursului.
Referitor la cea de-a doua critică ce vizează clauza 13 din condițiile generale de leasing financiar, cu privire la care se afirmă că instanța de fond ar fi omis să o analizeze prin prisma Legii nr. 193/2000, intimata a arătat că instanța de fond și-a motivat soluția pronunțată și cu privire la clauza 13 din condițiile generale de leasing financiar, arătând în mod corect că aceasta nu este o clauză abuzivă, raportându-se la dispozițiile Legii nr. 193/2000. Astfel, atât legea specială în materie de leasing, cât și Codul Civil Român recunosc dreptul creditorului de a solicita restul ratelor de capital și dobândă contractuală neachitate după rezilierea contractului de leasing.
Intimata a mai menționat că nici afirmația recurentului prin care se arată că plata ratelor de leasing după reziliere, în condițiile în care nu mai există o contraprestație din partea sa (folosința bunului), ar fi esența dezechilibrului între contraprestații, nu poate fi primită, pentru că prin încheierea contractului de leasing financiar, prestația intimatei a fost de a acorda recurentului o finanțare în euro, din fonduri proprii, iar contraprestația recurentului a fost de a restitui această finanțare, plus beneficiul intimatei, având posibilitatea de a deveni proprietarul mașinii.
Tribunalul, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
Obiectul prezentei contestații la executare la constituit somația imobiliar emisă de B.E.J. M. Goslan, în cadrul executării inițială de intimată în contra recurentului contestator, ca urmare a neexecutării contractului de leasing ce a existat încheiat între părți.
Tribunalul reține că, între părțile din litigiul de față a fost încheiat contractul de leasing nr._ și care a avut drept obiect transmiterea către recurent a dreptului de folosință asupra unui autoturism marca Dacia L., în schimbul achitării rarelor lunare, pe o perioadă de 48 de luni.
Invocând caracterul abuziv al unor clauze din contractul de leasing, recurentul arată, în cuprinsul primului motiv de recurs că prima instanță nu și-a motivat hotărârea dată.
Ori, judecătorul nu este obligat, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, să răspundă în mod special asupra tuturor argumentelor invocate de părți, fiind destul ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.
Cu alte cuvinte, este motivată ș hotărârea care cuprinde o motivare implicită a cererilor formulate de părți.
Din cuprinsul hotărârii recurate, tribunalul constată că hotărârea este motivată atât în fapt cât și în drept, judecătorul fondului argumentându-și pe larg soluția adoptată, inclusiv în ceea ce privește clauzele contestate de recurent.
De altfel, și art.6 paragraful 1 din C.E.D.O., obligă instanțele să-și motiveze hotărârile, dar nu se cerere s se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.
Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu soluția adoptată de prima instanță nu conduce la concluzia că aceasta este nemotivată, astfel că, sub acest aspect criticile recurentului subsumate primului motiv de recurs sunt nefondate.
Sub aspectul celui de al doilea motiv de recurs, tribunalul constată la cercetarea motivelor de clauze abuzive a dispozițiilor contractuale invocate de contestator, prima instanță a avut în vedere dispozițiile legale în materie, respectiv legea nr.193/2000, precum și convenția părților.
Clauza din contractul de leasing, prevăzută de art.13 a fost asumată de recurentul contestatorul, părțile nefiind pe picior de egalitate la momentul încheierii contractului, recurentul, în calitate de utilizator urmărind folosirea bunului, câtă vreme intimata nedorind decât să își recupereze finanțarea, precum și avantajele acesteia, unul dintre acestea fiind dreptul de a solicita restul ratelor neachitate, inclusiv daune interese, astfel că nu se poate concluziona că există un dezechilibru între prestații, așa cum în mod eronat susține recurentul contestator.
Recurentul și-a asumat personal riscul de a fi obligat la plata tuturor acestor sume de bani, în situația în care nu își îndeplinește obligațiile contractuale.
Raportul de expertiză contabilă realizat în fața instanței de fond a fost interpretat și coroborat cu întreg materialul probator, în ansamblul său.
Dacă acesta era nemulțumit de concluziile acestuia, avea la dispoziție dreptul de a formula obiecțiuni, lucru care însă nu s-a realizat.
Pe de ală parte, expertul contabil a făcut referire strictă la ratele facturate și neachitate, iar nu și la celelalte sume de bani ce fac obiectul executării silite.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere și dispozițiile at.312 cod pr. civ., tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul – contestator S. D. domiciliată în Boldești Scăeni, Calea Unirii, nr. 273, județul Prahova si domiciliul ales la C..av. Cardosi N. din Boldești Scăeni, ., județul Prahova împotriva sentinței civile nr. 6662/10.04.2013 pronunțată de Judecătoria Ploiești în contradictoriu cu intimata S.C. IMPULS L. ROMÂNIA I. SA cu sediul în București, .. Gh. S., nr. 8 sector 1 prin mandatar . cu sediul în București, sector 2, ., ..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 4.02.2014
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
M. R. A. G. H. N. C.
GREFIER,
R. C.
Operator de date cu caracter personal 5595
Red. R.M.
2 ex. /03.03.2014
d.f._ Judecătoria Ploiești
j.f. C. M. I.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 181/2014. Tribunalul PRAHOVA | Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 1631/2013.... → |
|---|
