Contestaţie la executare. Sentința nr. 4635/2013. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 4635/2013 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 04-09-2013 în dosarul nr. 1207/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL P.
SECTIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1207
Ședința publică din data de 04.09.2013
PREȘEDINTE: I. C.
Judecători: D. G.
C. R.
Grefier: M. M. C.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de D. G. A F. P. P., cu sediul în Ploiești, .. 22, jud.P., împotriva sentinței civile nr. 4635/14.03.2013, pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimatul S. G. C., cu dom. în comuna Gorgota, ., jud.P..
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Tribunalul având în vedere actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
TRIBUNALUL
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 08.11.2012, sub număr de dosar_ contestatoarea DIRECȚIA FINANȚELOR P. P. a chemat în judecată intimatul S. G. C., solicitând admiterea acțiunii si anularea somației și a procesului verbal din data de 15.10.2012, emise în dosarul de executare nr. 181/2012/s de către B. D. M., precum și suspendarea executării silite până la soluționarea contestației la executare formulate.
În motivarea contestației, contestatoarea a arătat că la data de 22.10.2012 au fost comunicate Administrației P. a comunei Brazi, somația din data de 15.10.2012 și procesul verbal din data de 15.10.2012, emise în dosarul de executare nr. 181/2012/s de către B. D. M..
A arătat contestatoarea că anterior cererii de executare silită, intimatul nu a făcut nici un demers în sensul solicitării executării de bună voie a obligației de către contestatoare încălcând astfel dispozițiile art. 117 lit. f din OG nr. 92/2003.
Un alt motiv de nulitate invocat de contestatoare a fost încălcarea de către executorul judecătoresc a dispozițiilor OG nr. 22/2002 prin care s-a instituit un termen de grație de 6 luni în favoarea debitorului, instituție publică. A arătat contestatoarea că, față de dispozițiile art. 3 din OG nr. 22/2002 numai în ipoteza în care debitorul nu își îndeplinește în mod voluntar obligația de plată în termenul de 6 luni de la primirea somației creditorul putea solicita efectuarea executării silite potrivit dreptului comun.
De asemenea, contestatoarea a arătat că cuantumul cheltuielilor de executare, respectiv suma de 600 de lei, reprezentând onorariu de avocat, precum și onorariul executorului judecătoresc de 1111,08 lei, în faza executării silite ca fiind exagerat de mare, motiv pentru care se impune anularea procesului-verbal de stabilire cheltuieli de executare.
Acțiunea a fost întemeiată pe dispoz. art. 399-404 C.proc.civ și OG 22/2002.
În susținerea acțiunii, contestatoarea a depus la dosar, în copie, înscrisuri.
Intimatul, deși legal citat, nu s-a prezentat în instanță și nici nu a formulat întâmpinare.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 4635/14.03.2013, Judecătoria Ploiești a respins cererea de suspendare a executării silite, ca neîntemeiată și tot ca neîntemeiată și acțiunea.
In motivare, a reținut că, contestatoarea nu și-a îndeplinit de bunăvoie obligația stabilită prin titlul executoriu, după demararea procedurii de executare silită. Mai mult, aceasta nu și-a motivat în niciun fel refuzul său tacit de efectuare a plății.
De asemenea, s-a reținut că instituția beneficiază de un termen de 6 luni doar dacă face dovada că nu deține fonduri, nu în mod automat pentru fiecare executare începută. Instanța a mai reținut că nu rezultă că creditorul ar trebui să aștepte 6 luni înainte de a se adresa executorul judecătoresc, dovadă fiind faptul că s-a stabilit că acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
In ceea ce privește cheltuielile de executare, instanța de fond a apreciat că suma de 600 lei este justificată față de cuantumul creanței și de munca îndeplinită de avocat.
Împotriva acestei sentințe, intimata a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Intimata a solicitat admiterea recursului, schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii contestației la executare astfel cum a fost formulată, urmând a se constata că actele de executare au fost legal întocmite.
În motivarea recursului, a precizat că executorul judecătoresc nu a avut în vedere disp.OG nr. 22/2002 stabilind în mod nelegal că în termen de 1 zi de la primirea somației, să se facă plata debitului și tot în mod nelegal a stabilit și cheltuieli de executare silită.
A susținut că, doar în ipoteza în care debitorul nu își îndeplinea în mod voluntar obligația de plată în termen de 6 luni de la primirea somației, creditorul putea solicita efectuarea executării silite potrivit dreptului comun.
Mai mult decât atât, a susținut că anterior cererii de executare silită, intimatul nu a făcut niciun demers în sensul solicitării executării de bunăvoie a obligației de către contestatoare, sintagma de “de bunăvoie” incluzând și executarea la simpla solicitare a creditorului, înainte de a se apela la serviciile unui executor judecătoresc”.
Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând soluția prin prisma actelor și lucrărilor de la dosar, a criticilor formulate de recurenți, precum și a temeiurilor de casare prev. de art. 304 și 3041 Cod pr. civilă, Tribunalul reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 259/21.02.2012 pronunțată de Tribunalul P. în dosarul nr._ Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de DGFP P. la plata către reclamantul S. G. C. a sumei de 8.360,3 lei.
Sentința civilă mai sus indicată a fost învestită cu formulă executorie și, întrucât contestatoarea nu a procedat la executarea acesteia de bunăvoie, creditorul S. G. C. s-a adresat cu o cerere executorului judecătoresc D. M. pentru a demara procedura executării silite împotriva contestatorului.
În acest sens a fost emisă la data de 15.10.2012 o somație prin care contestatoarea a fost somată să achite în termen de o zi, suma la care a fost obligată prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 259/21.02.2012 pronunțată de Tribunalul P. în dosarul nr._ . Debitoarea nu și-a îndeplinit această obligație fapt pentru care s-a continuat procedura de executare silită prevăzută de dispozițiile codului de procedură civilă.
La data de 15.10.2012 a fost emis de către B. D. M. procesul-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare, sumă ce se ridică la 10% din suma reprezentând valoarea creanței la care se adaugă TVA, onorariu de avocat 600 lei și cheltuieli de executare în cuantum de 312,87 lei.
Potrivit art. 2 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii “dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
D. dacă instituția publică nu are fonduri special alocate executării obligației din titlul executoriu cum prevede art. 1 din O.G. nr. 22/2002 executarea silită declanșată prin somația emisă de organul competent de executare va fi oprită 6 luni de zile, interval de timp în care se înțelege că instituția publică va depune din nou toate diligențele pentru obținerea de fonduri special destinate executării obligațiilor prevăzute în titluri executorii. În cazul în care diligențele nu au ca rezultat obținerea unor astfel de fonduri speciale, creditorul este îndreptățit să continue executarea silită potrivit Codului de procedură civilă și/sau a altor legi, având astfel posibilitatea de a popri conturi ale instituției ori/și de a executa silit bunuri mobile ori/și imobile ale instituției publice.
Tribunalul apreciază că executarea silită declanșată în cauză este legală, în condițiile în care recurenta nu a efectuat benevol plata în termenul limită de 6 luni prevăzut de dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 110/2007, neputându-se, astfel, reține cu temei că actele de executare săvârșite în cauză ar fi fost efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale, câtă vreme, în lipsa plății benevole, începerea executării silite pentru valorificarea creanței creditorului se impunea.
Instanța de contencios constituțional a fost deseori sesizată cu examinarea constituționalității O.G. nr. 22/2002, reținând că ar fi disproporționat și inechitabil a recunoaște creditorilor instituțiilor publice dreptul de a-și valorifica creanțele împotriva acestora în condițiile dreptului comun, cu consecința perturbării grave a activității care constituie înseși rațiunea de a fi a unor asemenea instituții (Decizia nr. 161/22.04.2003, Decizia nr. 202/04.07.2002, Decizia nr. 326/26.11.2002, Decizia nr. 244/10.06.2003, etc.). Astfel, ordonanța consacră, în materia creanțelor față de instituțiile publice, un regim derogatoriu de la dreptul comun, atât prin aceea că instituie restricții în urmărirea fondurilor bănești ale acestora, cât și pentru că limitează o atare urmărire exclusiv la fondurile bănești. Totodată, Curtea Constituționala a arătat că, deși, in mod indiscutabil, ordonanța instituie anumite limite ale executării, această limitare nu este contrară legii fundamentale, ci este în concordanță cu principiile consacrate de aceasta și nu înfrânge regula accesului liber la justiție sau dreptul la un proces echitabil.
Interzicerea executării silite asupra altor fonduri bănești decât cele alocate de la buget în acest scop nu constituie o discriminare a creditorului în favoarea statului, ci o normă de protecție de interes general, fiind de neconceput că, pe calea executării silite, a unui titlu executoriu, să se ajungă la lipsirea unei instituții publice de resursele sale financiare destinate acoperirii altor cheltuieli decât cele stabilite prin titlul executoriu.
Cu toate acestea, însă, deși formularea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pare a viza și executarea unei hotărâri judecătorești, în jurisprudența sa constantă, Curtea a statuat că art. 6 par. 1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Astfel, este consacrat „dreptul la o instanță”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă. Totuși, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătoreasca definitivă și obligatorie să rămână inoperantă, deci fără efect în detrimentul uneia din părți. Neexecutarea unei hotărâri judecătorești poate, în mod indirect, să ducă la lăsarea fără conținut a dreptului de acces la un tribunal.
Astfel, nu s-ar putea concepe ca art. 6 par. 1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, publicitate, celeritate - acordate părților și să nu protejeze și executarea hotărârilor judecătorești. Așadar, executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte din „proces” în sensul art. 6 din Convenție (hotărârea Di Pede c. Italiei și Zappia c. Italiei din data de 26.09.1996; cauza S. P. împotriva României; cauza Timbal împotriva Moldovei; cauza C. împotriva Moldovei; cauza Ghibusi împotriva României; etc.).
Mai mult decât atât, jurisprudența CEDO a statuat că nu este oportun să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale.
In plus, daca administrația nu execută hotărârea din proprie inițiativă, iar creditorul recurge la executarea silită, acest aspect poate fi reținut ca un fel de circumstanță agravantă.
In consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea hotărârilor. Lipsa fondurilor nu este un motiv justificat pentru întârziere. Așadar, în opinia Curții Constituționale, ordonanța este justificată pentru a nu perturba activitatea care constituie însăși rațiunea de a fi a instituțiilor publice, ceea ce înseamnă că este acceptabilă o perturbare a rezultatului activității Justitiei.
Cu toate acestea, Curtea Europeana pornește de la premisa că administrația constituie un element al statului de drept și ca interesul său se identifică cu cel al unei bune administrări a justiției.
Față de toate considerentele anterior arătate, tribunalul apreciază că neexecutarea de către recurentă a obligației de plata a sumelor stabilite prin titlul executoriu vreme de 2 ani este de natură să aducă atingere art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul dreptului de acces la justiție. Creanța intimatului creditor este încă validă, iar suma nu i-a fost plătită, astfel ca exigentele art. 6 de care a beneficiat intimatul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.
In plus, refuzul autorităților de a plăti despăgubirile constituie și o ingerință în dreptul creditorului la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta neoferind nicio justificare valabilă pentru ingerința cauzată prin neexecutarea sentinței civile din data de 17.12.2004.
Această ingerință este arbitrară și constituie o încălcare a principiului legalității.
In consecință, tribunalul apreciază că, în cauză, se justifică aplicarea cu precădere a interpretării jurisprudențiale a Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel încât limitarea dreptului de acces la justiție întemeiată pe O.G. nr. 22/2002 nu este conformă cu art. 6 par. 1 din Convenție decât în măsura în care ea vizează un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
Din acest ultim punct de vedere, tribunalul retine că, în cauză, recurenta nu a invocat niciun motiv de natură a conferi instanței posibilitatea unei cenzuri privitoare la modul în care organul de stat și-a îndeplinit obligațiile ce rezultă chiar din O.G. nr. 22/2002, în aprecierea proporționalității mijloacelor utilizate și scopului urmărit, motiv pentru care lipsa fondurilor nu poate fi folosită ca scuză pentru a nu executa o hotărâre judecătorească.
Tribunalul apreciază că este inacceptabil a lăsa la latitudinea exclusivă a debitorului - organ de stat - aducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu, prin alocarea sau nu a sumelor destinate în acest scop, o astfel de interpretare excedând garanțiilor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. In plus, in faza procesuala a executării silite, nu se justifică adoptarea unui mecanism care sa creeze un dezechilibru între creditor și debitorul organ de stat, atâta vreme cât particularitatea executării silite o reprezintă aspectul de constrângere.
Așa fiind, pentru a asigura eficiență practică garanților instituite de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, neexistând motive de nelegalitate care să fi fost invocate ori care să fi fost luate în considerare din oficiu, în temeiul art. 399 alin. 1 Cod procedură civilă, contestația la executare a fost respinsă în mod legal și temeinic ca nefondată.
Astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de fond, recurenta nu a făcut dovada faptului că executarea creanței nu a fost începută sau continuată din cauza lipsei de fonduri, nedând dovadă de bună-credință în executarea unei obligații care îi incumba și încălcând disp.art. 6 din CEDO.
Cât privește pretinsa încălcare de către executorul judecătoresc a disp.OG nr. 22/2002 privind executarea de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, Tribunalul apreciază că această susținere este nefondată, cât timp conform dispozițiilor legale aplicabile, instituția beneficiază de acest termen de 6 luni doar dacă face dovada că nu deține fonduri, dovadă care nu a fost făcută în prezenta cauză.
Față de aceste considerente, potrivit art. 312, 304 și 304.1 C.p.c., Tribunalul va respinge recursul declarat de recurenta-contestatoare D. G. A F. P. P. împotriva sentinței civile nr. 4635/14.03.2013, pronunțată de Judecătoria Ploiești, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-contestatoare D. G. A F. P. P., cu sediul în Ploiești, .. 22, jud.P., împotriva sentinței civile nr. 4635/14.03.2013, pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimatul S. G. C., cu dom. în comuna Gorgota, ., jud.P., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 04.09.2013.
Președinte, Judecători,
I. C. D. GheorgheCristina R.
Grefier,
M. M. C.
Operator de date cu caracter personal nr.5595
Red./tehnored. CI
2 ex./09.09.2013
Dosar fond_ Judecătoria Ploiești
Judecător fond – A. I.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 242/2014. Tribunalul... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 232/2014. Tribunalul... → |
|---|
