Pretenţii. Decizia nr. 547/2013. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 547/2013 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 547/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECTIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.547
Ședința publică din data de 28.03.2013
PREȘEDINTE - C. N.
JUDECĂTORI - H. A. G.
- M. C. A.
GREFIER - Ș. M.
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de recurentul-intervenient V. B. domiciliat în București, sector 5, ., ., . și recurenta-pârâtă SOCIETATEA DE A. R. A. SA cu sediul în București, sector 3, ..3, ., împotriva sentinței civile nr._/3. 12.2012 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu și intimatul-reclamant S. G. V. domiciliat în Ceptura, . nr.45, județul Prahova.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul intervenient reprezentat de avocat R. T. și recurenta pârâtă reprezentată prin consilier juridic R. T., lipsind intimatul-reclamant.
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul recurentului-intervenient depune la dosar împuternicire avocațială, precum și dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar aferente căii de atac exercitate in prezenta cauză.
Reprezentantul recurentei pârâte depune la dosar împuternicire avocațială, taxa judiciara de timbru și timbrul judiciar aferente recursului formulat, precum și întâmpinare la recursul declarat de intervenient, un exemplar al acesteia fiind comunicat și apărătorului recurentului.
Tribunalul, având in vedere că recursul declarat de recurenta pârâtă vizează doar cheltuielile de judecată, apreciază că nu se impune achitarea unei taxe judiciare de timbru, sens in care restituie taxa judiciară de timbru si timbrul judiciar ce au fost depuse, inițial, la dosar.
Părțile prezente, prin apărători, având cuvântul pe rând, arată că nu au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Tribunalul, având in vedere că nu sunt alte cereri de formulat sau probe noi de administrat, constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea acestora.
Reprezentantul recurentului-intervenient, având cuvântul în dezbateri, arată că motivele de nulitate a sentinței recurate se întemeiază pe disp.art.304 pct.7,8,9 C.pr.civilă.
Consideră că instanța de fond nu motivează în drept obligarea asiguratorului, menționând doar Ordinul CSA nr.5/2010, fără să explice in ce constă incidența acestuia și face abstracție de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările in România.
De asemenea, arată că recurentul intervenient a făcut dovada valabilității poliței de asigurare de răspundere civilă auto la data accidentului, asigurare emisă de pârâtă și necontestată.
De asemenea, arată că instanța de fond, aplicând greșit legea, a interpretat greșit și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.
In opinia sa, în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea intervenientului la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile in care aceste cheltuieli sunt acoperite integral de asiguratorul RCA, conform prevederilor art.49 din Legea nr.136/1995 modificată.
In consecință, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii in totalitate a acțiunii față de intervenientul forțat, ca fiind inadmisibilă, precum și obligarea pârâtei la plata prejudiciului dovedit de reclamant, dar și a cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul recurentei pârâte, având cuvântul în dezbateri, solicită admiterea recursului, motivele sale vizând cheltuielile de judecată.
Consideră că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art.276 C.pr.civilă, obligând . cu intervenientul forțat la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 1789 lei reprezentând onorariu expert și taxă de timbru.
Arată că, având în vedere că acțiunea reclamantului a fost admisă în parte, pârâta a fost obligată numai parțial la plata despăgubirilor, diferența căzând în sarcina de plată a intervenientului forțat singur și nu în solidar cu A..
Astfel, este nelegală hotărârea primei instanțe de a dispune obligarea pârâtei, la plata in solidar cu intervenientul forțat, a întregii sume ce reprezintă cheltuieli de judecată.
Apreciază că instanța de fond trebuie să țină cont de prevederile art,.276 C.pr.civilă si să oblige parata la plata cheltuielilor de judecată proporțional cu valoarea despăgubirilor la plata cărora a fost obligată.
Față de aceste aspecte, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
In ceea ce privește recursul declarat de intervenient, solicită respingerea acestuia conform motivelor prezentate pe larg în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
Arată că intervenientul este persoana care a cauzat prejudiciul, iar faptul că acesta deținea o poliță de asigurare RCA pentru autovehiculul cu care a produs accidentul, nu înseamnă că nu mai răspunde pentru prejudiciul cauzat. Conform Ordinului CSA nr.5/2010 asiguratorul nu poate acorda decât o valoare maximă de despăgubire, valoare care se stabilește conform normativelor în vigoare.
Consideră că asiguratorul, in baza poliței RCA, pentru evenimentul in care a fost avariat autoturismul, nu poate fi obligat decât la plata valorii maxime de despăgubire care este de 4468,17 lei, recurentul fiind cel care a cauzat un prejudiciu mai mare decât această valoare, și nu îl scutește de la acoperirea prejudiciului in totalitate, conform art.998-999 Cod civil.
Reprezentantul recurentului intervenient, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de pârâtă, ca fiind nefondat.
Arată că dispoziția instanței de fond de obligarea a intervenientului forțat și la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1789,56 lei, in solidar cu pârâta, intră în vădită contradicție cu calificarea poziției procesuale ca fiind cea de intervenient forțat, cu negarea calității de pârât, intervenientul nefiind obligat in acest raport juridic, la plata cheltuielilor de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr._ la data de 07.11.2011, reclamantul Ș. G. V. a chemat în judecată pe pârâta . R. A. SA și intervenientul V. B. solicitând instanței de judecată obligarea acestora la plata sumei de 11.226,07 lei, reprezentând contravaloarea reparației autoturismului marca Daihatsu proprietatea acestuia. A solicitat și plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că, la data de 04.02.2011, a avut loc un accident de circulație produs de conducătorul auto V. B., care, deplasându-se cu autoturismul marca VW Golf cu nr. de înmatriculare_ și ajungând într-o curbă la dreapta a derapat pe gheață, a pătruns pe contrasens și a lovit autoturismul aparținând reclamantului condus de numitul M. D..
Reclamanta a mai arătat că numitul V. B. era asigurat la societatea pârâtă, iar autovehiculul aparținând reclamantului a suferit mai multe avarii, fiind transportat pe platformă la domiciliul reclamantului. A susținut reclamantul că s-a adresat cu o cerere de despăgubire societății pârâte, însă pârâta i-a adus la cunoștință că i-a respins dosarul de daună, susținând că, în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, evenimentul asigurat nu a avut loc așa cum s-a declarat.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 998,999 Cod civil.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar în înscrisuri. (f. 6-28 dosar fond).
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru de 786,56 lei și timbru judiciar de 5 lei.
Pârâtul V. B. a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, arătând că nu poate avea calitatea de pârât, ci de intervenient forțat. A mai susținut acesta că este vinovat de producerea accidentului, însă societatea pârâtă la care acesta avea încheiată polița de asigurare a refuzat acordarea despăgubirilor, susținând că accidentul nu s-a produs în modalitatea indicată de părți. A susținut acesta că, în măsura în care pretenția reclamantului se încadrează în limita de despăgubire prevăzută de lege, să se admită cererea reclamantului și să oblige pârâta la plata sumelor de bani cuvenite acestuia.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 43, 49, 54 din Legea nr. 136/1995 și art. 115-117 Cod procedură civilă.
Pârâta . R. A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate, arătând că au existat neconcordanțe între declarațiile celor doi conducători auto implicați în accident, iar avariile prezentate de autovehiculul reclamantului nu sunt efectul acestui incident rutier.
Prin încheierea de ședință din data de 23.04.2012, instanța a luat act de declarația apărătorului reclamantei, în sensul că numitul V. B. are calitatea de intervenient forțat, nu de pârât și a respins ca rămasă fără obiect excepția invocată de numitul V. B., prin care învedera că aceasta nu poate avea calitatea procesuală de pârât, ci de intervenient forțat.
În cauză a fost încuviințată și s-a administrat proba cu înscrisurile de la dosar, proba cu interogatoriul pârâtei și al intervenientului forțat, fiind de asemenea audiat intervenientul V. B., proba testimonială - respectiv M. D., a cărui declarație a fost consemnată în scris și atașată la dosarul cauzei și proba cu expertiză tehnică specialitatea auto întocmită de dl. expert N. N..
După administrarea probelor încuviințate părților, prinsentința civilă nr._/03.12.2012 a Judecătoriei Ploieștia fost admisă în parte cererea având ca obiect pretenții formulată de reclamantul Ș. G. V. în contradictoriu cu pârâta . R. A. SA și intervenientul V. B., fiind obligată pârâta, în calitate de asigurător, la plata către reclamant a sumei de 4.468,17 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu suportat de acesta, iar pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.757,83 lei, reprezentând contravaloare prejudiciu suportat de acesta.
Totodată, în temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.789,56 lei, din care 789,56 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar și 1.000 lei reprezentând onorariu expert.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în fapt, în data de 04.02.2011, în jurul orelor 17:30 pe DN 73 A, în condiții de iarnă, cu luminozitate redusă și carosabil alunecos acoperit cu gheață, autoturismul cu nr. de înmatriculare_ condus de intervenientul forțat se deplasa dinspre Predeal spre Pârâul R.. Într-o curbă spre dreapta autoturismul condus de intervenient intră în derapaj, se rotește și se oprește aproximativ perpendicular pe axul drumului, cu partea față pe contrasens îndreptată spre acostamentul de pe partea stângă în raport cu direcția inițială de deplasare. În acest timp, dinspre Pârâul R. se deplasa autoturismul marca Dihatsu cu nr._ condus de M. D., care nu poate evita autoturismul intervenientului forțat oprit de-a curmezișul drumului și intră cu partea frontală 1/3 stânga în impact cu roata și aripa laterală dreapta a autoturismului condus de intervenientul forțat.
Această dinamică a accidentului rezultă din cuprinsul raportului de expertiză, din răspunsul la interogatoriu al intervenientului forțat, dar și din declarația martorului M. D..
Autovehiculul cu nr. de înmatriculare_ condus de V. B., era asigurat RCA la societatea pârâtă.
Instanța de fond a reținut astfel că în cauza de față, numitul V. B. a săvârșit o faptă ilicită constatată prin cuprinsul raportului de expertiză, din răspunsul la interogatoriu al intervenientului forțat, dar și din declarația martorului M. D..
Mai mult, din raportul de expertiză administrat în cauză reiese că avariile prezentate de cele două autovehicule sunt complementare și provin din același eveniment rutier.
S-a mai reținut că, întrucât așa cum reiese din actele dosarului, aspect necombătut de către pârâtă, societatea pârâtă a refuzat să achite contravaloarea reparațiilor efectuate la autovehiculul aparținând reclamantului, implicat în incidentul rutier, susținând că accidentul nu s-a produs, astfel cum au declarat părțile, reclamantul și-a reparat autoturismul în regie proprie, din conținutul raportului de expertiză reieșind faptul că valoarea reparației la data producerii accidentului a fost de_ lei, expertul explicând detaliat modalitatea de calcul a c/val. acestor reparații și împrejurările ce au dus la stabilirea acestei valori – totodată expertul arătând că, în conformitate cu dispozițiile legale, valoarea maximă de despăgubire ce poate fi acordată de asigurător nu poate depăși 4.468,17 lei.
Instanța de fond a constatat că, în prezenta cauzǎ, pârâta societatea de asigurare, în calitate de asigurator, așa cum reiese din polița de asigurare de răspundere civilă auto RCA, nu a achitat reclamantului contravaloarea prejudiciului suferit de autovehiculul proprietatea sa, ca urmare a faptei ilicite a conducătorului auto al cărui vehicul era asigurat la această societate.
S-a reținut deci de către prima instanță că în conformitate cu art. 998-999 Cod civil, persoana care cauzează altuia un prejudiciu, chiar și din neglijență sau imprudență, este obligată să repare în întregime acest prejudiciu – iar în cauza de față, așa cum s-a arătat, numitul V. B. a săvârșit o faptă ilicită, acționând cu vinovăție sub forma imprudenței sau neglijenței, această vinovăție rezultând din dinamica accidentului rutier.
Cu privire la întinderea prejudiciului, instanța de fond a reținut că reclamantul a suferit un prejudiciu patrimonial constând în stricăciunile provocate autovehiculului și care se ridică la suma de_ lei, sumă necesară pentru efectuarea reparațiilor. Instanța de fond nu a reținut solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 12.370,74 lei, reprezentând contravaloarea reparațiilor la momentul efectuării expertizei, ci a apreciat că reclamantului i se poate acorda doar suma de 11.226 lei, valoarea reparației la data producerii faptei ilicite, sumă ce reprezintă sumele de bani efectiv achitate de reclamant și solicitate de acesta prin cererea introductivă, apreciind că în caz contrar acesta s-ar fi îmbogățit fără justă cauză, or, răspunderea civilă delictuală presupune repararea prejudiciului efectiv suferit de reclamant.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor solicitate, instanța de fond a apreciat că, în conformitate cu prevederile art. 50 alin. 1 din Ordinul CSA nr. 5/2010 privind limita maximă de despăgubire, dar și cu mențiunile din cuprinsul raportului de expertiză că pârâta . R. A. SA. nu poate fi obligată decât la plata sumei de 4468,17 lei reprezentând contravaloare prejudiciu suportat de reclamant.
Cum prejudiciul efectiv suportat de reclamant a fost de 11.226 lei, având în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului specific răspunderii civile delictuale, în baza art. 998-999 Cod civil, instanța de fond a obligat pe intervenientul forțat V. B. să achite restul sumei ce nu se încadrează în limita maximă de despăgubire acordată de asigurător, respectiv a sumei de 6.757,83 lei reprezentând contravaloare prejudiciu suportat de reclamant. Instanța de fond a putut dispune obligarea în solidar a intervenientului forțat și a societății de asigurări, întrucât obligația de plată a acestei sume a revenit, așa cum s-a arătat doar intervenientului forțat, întrucât nu se încadrează în limita maximă de despăgubire.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de fond a reținut, raportat la cererea principală, că, în conformitate cu art. 274 Cod procedură civilă, pârâta și intervenientul forțat au căzut în pretenții. Ținând cont de culpa procesuală a acestora, instanța de fond a admis capătul de cerere privitor la plata cheltuielilor de judecată formulat de către reclamant, în sensul că a obligat pârâta și intervenientul forțat la plata în solidar a sumei de 1.789,56 lei, din care 789,56 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar și 1000 lei reprezentând onorariu expert.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recursintervenientul V. B., invocând ca motive nulitatea prevăzută de art.304 pct.7, pct.8 și pct.9 Cod procedură civilă, rap.la art. 49 și 54 din Legea nr.136/1995.
Astfel, s-a arătat că deși prin încheierea de ședință din 23.04.2012, instanța de fond a luat act de declarația reclamantului, în sensul că numitul V. B. are calitatea de intervenient forțat, nu de pârât și, în consecință, a respins ca rămasă fără obiect excepția invocată de recurentul-intervenient atât în considerente, cât și în dispozitivul sentinței se revine la calitatea inițială de pârât.
Instanța de fond nu a motivat în drept obligarea asigurătorului, menționând doar Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, fără să explice în ce constă incidența acestuia și face abstracție de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România – iar obligarea intervenientului forțat este întemeiată pe art.998-999 Cod civil.
Aceste trei argumente, a arătat recurentul-intervenient, că dovedesc incidența art.304 pct.8 Cod procedură civilă, „când instanța de fond, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.
În realitate, a susținut recurentul-intervenient, cadrul legal al acestei cauze este reglementat de prevederile art. 54 din Legea nr. 136/1995, unde se arată că despăgubirea se stabilește și se efectuează, conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenient forțat – acest cadru fiind arătat doar de recurentul-intervenient în întâmpinare, iar instanța a luat act ca paratul are calitatea de intervenient forțat, dar, pe de o parte, a reținut calitatea corectă, admițând că nu poate fi chemat în acest cadru procesual decât în calitate de intervenient forțat, iar, pe de altă parte, l-a obligat pe recurentul-intervenient la o parte din prejudiciu, și în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
Astfel, se apreciază de către recurentul-intervenient că atât soluția, cât și motivarea instanței de fond sunt contradictorii încadrându-se în dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, întrucât reținând lipsa calității procesuale pasive a recurentului-intervenient, instanța de fond a acceptat teza negării calității de pârât a acestuia și a considerat că în cauză nu există identitate între persoana acestuia și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Pe cale de consecință, inițial judecătorul a admis că intimatul-reclamant nu este îndreptățit să ceară valorificarea pretențiilor sale de la recurentul-intervenient.
Soluția privind calitatea de intervenient forțat este legală, în deplină concordanță cu dispozițiile art. 54 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 „Drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în străinătate se exercită împotriva asigurătorului prin reprezentanțele de despăgubiri sau prin Biroul Asigurătorilor de autovehicule din România, după caz" – această prevedere din lege plasând -în opinia recurentului- persoana vinovată de accident într-un rol procesual potrivit căruia aceasta nu poate fi obligată la acoperirea daunei atât timp cât există o asigurare valabilă și despăgubirea nu depășește suma asigurată stabilită prin contractul de asigurare, în speță 750.000 EURO pentru anul 2011, citarea sa în proces fiind doar pentru opozabilitate.
Așadar, prin lege specială (derogatorie de la dreptul comun) și, totodată, prin dispoziții imperative, legiuitorul a stabilit cadrul procesual, în sensul că ori de câte ori este incident un raport de asigurare, iar valoarea pagubei se situează sub suma asigurată menționată în polița de asigurare, persoana păgubită își va valorifica pretențiile de la asigurătorul său de răspundere civilă, văzându-și prejudiciul acoperit integral de către acesta.
Se susține deci de către recurentul-intervenient că singura persoana care poate figura în calitate de pârât în cauza dedusă judecății este asigurătorul de răspundere civilă auto obligatorie, în speță S.C. S. DE A. R. A. S.A.
S-a mai arătat că recurentul-intervenient a făcut dovada valabilității poliței de asigurare de răspundere civilă auto la data accidentului, respectiv RCA ./02/X1/SP nr._, emisă de pârâtă și necontestată - această formă de asigurare fiind o formă reglementată de lege, încheierea acesteia de către persoanele care dețin autovehicule supuse înmatriculării fiind - nu in mod întâmplător - obligatorie.
Potrivit acestei forme de asigurare, în schimbul unei sume de bani denumite primă de asigurare, asigurătorul se obliga ca - la intervenirea riscului asigurat – să acopere despăgubirile datorate de asigurat terțelor persoane păgubite, tendința legislativă în acest domeniu fiind aceea de a se asigura o cât mai eficientă protecție prin această formă de asigurare, atât a persoanelor păgubite, cât și a asiguraților de răspundere civilă auto obligatorie, motiv pentru care, la data producerii accidentului, limita de despăgubire pentru pagube materiale este de 750.000 euro.
S-a mai susținut de recurentul-intervenient că instanța de fond l-a obligat și la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 1.789,56 lei în solidar cu recurenta-pârâtă, motivând soluția pe dispozițiile art. 274 alin. l Cod procedură civilă, potrivit cărora „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", însă această dispoziție a instanței de fond intră in vădită contradicție cu calificarea poziției procesuale ca fiind cea de intervenient forțat, cu negarea calității de pârât, or, nefiind obligat în raportul juridic dedus judecății, recurentul-intervenient a susținut că nici nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Greșita obligare a recurentului-intervenient la plata cheltuielilor de judecată este făcută în pofida faptului că toate aceste cheltuieli sunt acoperite integral de asigurătorul RCA, așa cum prevede art. 49 din Legea nr. 136/1995 modificată, astfel că, în consecință, recurentul-intervenient a subliniat că motivele arătate se încadrează pe deplin în prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii", respectiv art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 Cod procedură civilă, recurentul-intervenient a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii față de recurentul-intervenient forțat, ca fiind inadmisibilă și obligarea recurentei-pârâte la plata prejudiciului dovedit de intimatul-reclamant și a cheltuielilor de judecata, fără cheltuieli de judecată în recurs.
La rândul său, în termen legal, a declarat recurs și pârâta Societatea de A. R. A. S.A., criticând hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât instanța de fond a acordat reclamantului despăgubiri în cuantum total de 11.226 lei, arătând, prin motivare, că a avut în vedere raportul de expertiză, în cuprinsul căruia se menționează faptul că valoarea reparației la data producerii evenimentului, conform devizului întocmit de unitatea service este de 11.226 lei. Prin această hotărâre, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că acesta era costul reparației în cazul în care autoturismul s-ar fi reparat în service și în mod evident ar fi existat și documente justificative pentru costurile reparației. În realitate, așa cum se menționează și în raportul de expertiză, autoturismul a fost reparat în regie proprie și nu la service, astfel că valoarea reparației este mai mică decât în cazul în care ar fi fost reparat în service, ceea ce înseamnă că primirea sumei de 11.226 lei constituie o îmbogățire fără justă cauză.
De asemenea, instanța de fond a mai reținut faptul că intimatul-reclamant este îndreptățit să primească această sumă, întrucât aceasta reprezintă suma de bani efectivă achitată de reclamant, însă sub acest aspect, instanța de fond s-a aflat într-o eroare, întrucât la dosarul cauzei nu se afla niciun document din care să rezulte că intimatul-reclamant a achitat efectiv aceste sume de bani.
Un alt motiv pentru care recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond l-a reprezentat hotărârea a obliga A. în solidar cu recurentul-intervenient forțat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.789 lei reprezentând onorariu expert și taxa de timbru. Potrivit art. 276 Cod procedură civilă, când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța de fond a apreciat în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Având în vedere faptul că acțiunea intimatului-reclamant a fost admisă în parte, iar recurenta-pârâtă a fost obligată numai parțial la plata despăgubirilor, diferența căzând în sarcina de plată a intervenientului forțat singur și nu în solidar cu A., aceasta susține că hotărârea instanței de fond de a o obliga la plata, în solidar cu recurentul-intervenient forțat la întreaga suma ce reprezintă cheltuieli de judecată, este nelegală. Astfel, recurenta-pârâtă a apreciat că, față de împrejurarea că A. a fost obligată la plata, numai parțial, instanța de fond trebuia să țină cont de prevederile art. 276 Cod procedură civilă și să o oblige la plata cheltuielilor de judecată proporțional cu valoarea despăgubirilor la care a fost obligată la plată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, art. 276 Cod procedură civilă.
Recursurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Prahova sub același număr unic de dosar la data de 18.01.2013, iar intimatul G. V., legal citat, nu a depus întâmpinare și nici nu s-a prezentat la termenul de judecată.
Recurenta-pârâtă S.C. S. de A. R. A. S.A a formulat întâmpinare față de recursul formulat de recurentul V. B., solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală, cu privire la obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 6757,83 lei către reclamantul Ș. V..
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate de părți, a dispozițiilor legale incidente, precum și sub toate aspectele de fapt și de drept, tribunalul apreciază că aceste căi de atac sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Se reține, în primul rând, că niciuna din părți nu a criticat sentința instanței de fond sub aspectul reținerii vinovăției recurentului-intervenient în producerea accidentului.
În ce privește recursul declarat de recurentul-intervenient V. B., tribunalul apreciază că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a situației de fapt, în raport de prevederile legale aplicabile în cauză.
Astfel, criticile formulate de acesta vizează numai calitatea sa procesuală în cauză, atragerea răspunderii sale materiale pentru diferența de prejudiciu neacoperit de asigurător și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În ce privește calitatea procesuală a recurentului V. B., acesta, urmare a precizării reclamantului de la termenul din 23.04.2013 și a prevederilor art. 54 din Legea nr. 136/1995, a figurat în cauză în calitate de intervenient forțat, calitate care apare și în practicaua și considerentele sentinței recurate – astfel că menționarea doar în dispozitivul sentinței civile nr._/3.12.2012 a calității de pârât cu privire la sus-numitul, apare ca având caracterul unei erori materiale.
În ce privește obligarea acestuia la plata sumei de 6757,83 lei reprezentând diferență contravaloare prejudiciu, se constată că instanța de fond a reținut în mod corect că autovehiculul cu nr. de înmatriculare_ condus de V. B., era asigurat RCA la societatea pârâtă, necontestându-se valabilitatea poliței de asigurare (fila 55 dosar fond) - asigurătorul menționat fiind de altfel chemat în judecată în conformitate cu prev. art. 49 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora asiguratorul acorda despăgubiri, in baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule.
Pe de altă parte însă, potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995 "drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule se exercita împotriva asiguratorului de răspundere civila, in limitele obligației acestuia", iar art. 27 din Legea nr. 136/1995 prevede ca despăgubirile ce se plătesc de asigurator se stabilesc in funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat.
În acest sens, se constată că prin expertiza tehnică specialitatea “autovehicule - circulație rutieră” întocmită în cauză de expert tehnic N. N., la care părțile nu au formulat obiecțiuni – s-a calculat valoarea de despăgubire, astfel cum este limitată de legislație funcție de valoarea actuală a autoturismului, respectiv având în vedere termenii și condițiile statuate de prev. art. 50 și urm. din Ordinul CSA nr. 5/2010 - în urma calculului prezentat detaliat de expert rezultând că valoarea maximă de despăgubire nu poate depăși valoarea de 4.468,17 lei.
Cum a rezultat că despăgubirile îndeplinesc condițiile legale, dar sunt mai mari atât decât valoarea mașinii cat si decât plafonul de asigurare, se constată că instanța de fond a obligat în mod corect pârâta S.C. S. de A. R. A. S.A, in baza art. 42 si 49 din Legea 136/1995 sa plătească despăgubirile datorate de asiguratul intervenient forțat vinovat de producerea prejudiciului (asigurătorul subrogându-se in aceasta obligație prin contractul de asigurare RCA), însă numai în limita valorii maxime de despăgubire ce poate fi acordată de asigurător, astfel cum a rezultat din probele dosarului.
Constatându-se deci că recurentul-intervenient a cauzat un prejudiciu mai mare decât valoarea pentru care s-a asigurat conform poliței RCA și cum răspunderea civilă delictuală presupune repararea prejudiciului efectiv suferit de reclamant, iar în conformitate cu art. 998-999 Cod civil, persoana care cauzează altuia un prejudiciu, chiar și din neglijență sau imprudență, este obligată să repare în întregime acest prejudiciu – având în vedere că în cauza de față, recurentul-intervenient forțat V. B. a săvârșit o faptă ilicită, acționând cu vinovăție sub forma imprudenței sau neglijenței (vinovăție rezultând din dinamica accidentului rutier) – acesta a fost în mod corect obligat de către instanța de fond să suporte diferența de prejudiciu suferit de reclamant din culpa acestuia.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de fond a reținut, raportat la cererea principală, că, în conformitate cu art. 274 Cod procedură civilă, pârâta și intervenientul forțat au căzut în pretenții, astfel că, ținând cont de culpa procesuală a acestora, instanța de fond a admis capătul de cerere privitor la plata cheltuielilor de judecată formulat de către reclamant, în sensul că a obligat pârâta și intervenientul forțat la plata în solidar a sumei de 1.789,56 lei, din care 789,56 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar și 1000 lei reprezentând onorariu expert, având în vedere împrejurările concrete ale angajării răspunderii materiale a acestora.
Având în vedere considerentele arătate, tribunalul că în cauză nu se pot reține nulitățile prevăzute de art. 304 pct. 7,8, și 9, invocate de recurentul-intervenient, apreciind ca nefondate motivele de recurs formulate de acesta.
Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. S. de A. R. A. S.A, criticile formulate de aceasta vizează cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În ce privește primul aspect invocat de recurenta-pârâtă, aceasta a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut cuantumul de 11.226 lei, care ar fi reprezentat, conform expertizei întocmite în cauză, costul reparației în cazul în care autoturismul s-ar fi reparat în service – însă în realitate, autoturismul a fost reparat în regie proprie și nu la service, astfel că valoarea reparației este mai mică.
Sub acest aspect însă, instanța de fond a reținut în mod corect, cu privire la întinderea prejudiciului, că reclamantul a suferit un prejudiciu patrimonial constând în stricăciunile provocate autovehiculului și care se ridică la suma de_ lei, sumă necesară pentru efectuarea reparațiilor, conform devizului antecalcul realizat de S.C. DariaTruck AutoServ S.R.L.
Sub acest aspect, s-a reținut și faptul că reclamantul a prezentat, la momentul efectuării expertizei auto, și un deviz de reparație antecalcul actualizat, realizat de S.C. Di-Bas Auto S.R.L., având o valoare majorată, de 12.370,74 lei.
În cauză însă, instanța de fond, în mod just nu a reținut solicitarea reclamantului privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 12.370,74 lei, reprezentând contravaloarea reparațiilor la momentul efectuării expertizei, ci a apreciat că reclamantului i se poate acorda doar suma de 11.226 lei, valoarea reparației la data producerii faptei ilicite, sumă ce reprezintă sumele de bani efectiv achitate de reclamant și solicitate de acesta prin cererea introductivă, apreciind că în caz contrar acesta s-ar fi îmbogățit fără justă cauză, or, răspunderea civilă delictuală presupune repararea prejudiciului efectiv suferit de reclamant.
Pe de altă parte, în condițiile în care reclamantul a fost nevoit să efectueze reparațiile la autoturismul avariat de intervenientul forțat, în regie proprie, tocmai datorită refuzului pârâtei - societatea de asigurare, în calitate de asigurator, conform poliței de asigurare de răspundere civilă auto RCA, de a achitat reclamantului contravaloarea prejudiciului suferit de autovehiculul proprietatea sa, ca urmare a faptei ilicite a conducătorului auto al cărui vehicul era asigurat la această societate – astfel că invocarea de către recurenta-pârâtă în prezent tocmai a acestui fapt, datorat propriei sale atitudini, este de natură a reclamantul unei noi inechități.
În acest sens deci, instanța de fond a reținut, astfel cum reiese din actele dosarului - aspect necombătut de către pârâtă - că aceasta a refuzat să achite contravaloarea reparațiilor efectuate la autovehiculul aparținând reclamantului, implicat în incidentul rutier, susținând că accidentul nu s-a produs, astfel cum au declarat părțile – împrejurări față de care reclamantul a fost nevoit să-și repare autoturismul în regie proprie, din conținutul raportului de expertiză reieșind faptul că valoarea reparației la data producerii accidentului a fost de_ lei, expertul explicând detaliat modalitatea de calcul a c/val. acestor reparații și împrejurările ce au dus la stabilirea acestei valori.
Referitor la aspectul cheltuielilor de judecată, după cum s-a mai arătat deja, instanța de fond a reținut și dispus suportarea acestora în raport de culpa procesuală comună în cauză a pârâtei și intervenientului forțat, precum și în raport de temeiul de drept care a atras în cauza raspunderea civilă delictuală, alături de reglementările specifice privind domeniul asigurărilor de răspundere civilă.
În raport de aceste considerente, în baza art. 312, cu aplicarea art. 3041 Cod pr. civilă, tribunalul va respinge ca nefondate ambele recursuri declarate în cauză împotriva sentinței civile nr._/3.12.2012 pronunțată de Judecătoria Ploiești, pe care o apreciază ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge recursurile declarate de recurentul-intervenient V. B. domiciliat în București, sector 5, ., ., . și recurenta-pârâtă SOCIETATEA DE A. R. A. SA cu sediul în București, sector 3, ..3, ., împotriva sentinței civile nr._/3.12.2012 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu și intimatul-reclamant S. G. V. domiciliat în Ceptura, . nr. 45, județul Prahova, ca fiind nefondate.
IREVOCABILĂ
Pronunțată în ședință publică azi, 28.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
N. C. A. G. H. C. A. M.
GREFIER
M. Ș.
Operator de date cu caracter personal nr. 5595
Red. / Tehnored CAM
2 ex./04.10.2013
d.f. nr._ – Judecătoria Ploiești
j.f. F. I. M.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 510/2013. Tribunalul PRAHOVA | Contestaţie la executare. Decizia nr. 569/2013. Tribunalul... → |
|---|
