Revendicare imobiliară. Decizia nr. 175/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 175/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 30-01-2014 în dosarul nr. 175/2014
ROMÂNIA |
TRIBUNALUL PRAHOVA |
SECȚIA I CIVILĂ |
Dosar nr._
DECIZIA NR.175 | |
Ședința publică din data de 30 ianuarie 2014 | |
Președinte: | G. M. |
Judecători: | M. C. |
M. N. | |
Grefier: | E. M. |
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta - reclamantă ZÎMBRIOIANU E., cu domiciliul în orașul Vălenii de M., .. 1 A, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 615/26.03.2013 și a încheierii de ședință din data de 28 mai 2013 pronunțată de Judecătoria Vălenii de M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - pârâtă ., cu sediul în ..
La data de 30.01.2014 prin intermediul serviciului registratură, recurenta – reclamantă prin apărător ales, avocat B. N. a depus la dosarul cauzei, în copii, note de ședință și încheierea de ședință din data de 23.01.2014 pronunțată de Judecătoria Câmpulung Moldovenesc în cauza ce formează obiectul dosarului nr._ .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 23 ianuarie 2013, prezența părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data, ce face parte integranta din prezenta hotărâre. Tribunalul, pentru a oferi posibilitatea părților să depună la dosarul cauzei concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 30 ianuarie 2014, când a decis:
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Vălenii de M. sub nr._, reclamanta Z. N. E. a chemat în judecată ., solicitând instanței ca pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință terenul în suprafață de 5000 mp situat în . Țigani”, jud. Prahova.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1932, tatăl reclamantei a cumpărat terenul care a fost înscris la rolul Primăriei M., alături de alte terenuri, în perioada 1948-1951. Se mai susține că imobilele nu au fost colectivizate, nefiind înscrise, prin adeziune, în CAP, însă au fost preluate abuziv de către autorități și trecute în administrarea fostului CAP M., cu excepția acestui teren. Ca atare, nici reconstituirea dreptului de proprietate nu a avut ca obiect terenul în litigiu.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 555 din codul civil.
Au fost atașate, în copie, act de vânzare și alte înscrisuri.
Pârâta, legal citată, nu a formulat întâmpinare în termen legal.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a solicitat probele cu înscrisuri, audierea unor martori și expertiza topografică, cereri încuviințate de instanță, care a apreciat probele legale, concludente si utile cauzei.
La termenul de judecată din 4 decembrie 2012 au fost audiați martorii J. E. si E. A., iar raportul de expertiză tehnică topografică a fost întocmit de expert Simaciu V..
La solicitarea instanței, pârâta a formulat note scrise și a comunicat înscrisuri necesare soluționării cauzei.
P. sentința civilă nr.615/26.03.2013 Judecătoria Vălenii de M. a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că acțiunea în revendicare promovată după . Legii 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, trebuie analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor legii speciale, derogatorii sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel și a considera că există posibilitatea, pentru reclamantă, de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, în detrimentul legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului „specialia generalibus derogant” și o judecare formală a cauzei, făcându-se abstracție de efectele create prin legea specială.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în interesul legii, a statuat în sensul că un concurs între legea specială și legea generală, în această materie, se rezolvă în favoarea legii speciale. D. în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
P. Legea 10/2001 sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 si 481 cod civil vechi.
S-a reținut că aceasta este și situația de fapt expusă și dovedită de reclamantă, prin probele administrate însă Legea 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun și, fără să se diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
De asemenea, s-a reținut de prima instanță că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.
Aceasta întrucât nu este admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, unii să-și poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție, pe cale sperată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Se mai reține de prima instanță că în speță, reclamanta nu a făcut dovada că s-ar găsi în vreuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare.
Pe de altă parte, instanța de fond nu a putut reține cu certitudine că terenul pretins de reclamantă și expertizat este identic cu terenul dobândit, prin cumpărare, de autorul reclamantei, prin actul autentificat la 11 septembrie 1933.
În condițiile în care cererile de restituire a proprietăților ce fuseseră deținute de defunctul N. C. M. nu au vizat și acest teren, iar dreptul de proprietate a fost intabulat, în favoarea comunei M., încă din anul 2009, probatoriul administrat de reclamantă este mai mult decât echivoc.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a considerat că terenul pe care-l revendică de la pârâtă a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care nu ar fi îndreptățită să formuleze acțiune în revendicare pe dreptul comun, în temeiul art.563 din Noul Cod civil.
Se arată că în considerentele sentinței recurate, instanța de fond a reținut că, dacă s-ar considera că are posibilitatea de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, în detrimentul legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului „ specialia derogant generalibus „ făcându-se abstracție de efectele create prin legea specială.
Sub acest aspect, se precizează că instanța de fond a invocat Decizia în interesul legii nr.33/2008 a ÎCCJ cu privire la modul de rezolvare a concursului între legea specială și dreptul comun în cazul acțiunilor în revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.
Totodată, se mai arată în motivare că instanța fondului a reținut: „ prin Legea 10/2001 sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare temeiul art.480 si 481 din codul civil vechi.
Așadar, recurenta – reclamantă arată că instanța de fond a constatat că, în speța dedusă judecății, privind revendicarea terenului din litigiu, exista concurs între o lege specială, respectiv Legea 10/2001 și legea generală, respectiv prevederile art.563 din Noul Cod civil, concurs care se rezolvă în favoarea legii speciale, conform Deciziei în interesul legii nr.33/2008 a ICCJ.
Recurenta-reclamantă arată că această constatare a primei instanțe este greșită și nu rezultă din probele administrate în cauză, având în vedere următoarele aspecte: - prin acțiunea adresată instanței de judecată a arătat că terenul pe care-l revendică nu a fost trecut în proprietatea statului prin vreun act administrativ sau prin hotărâre judecătorească și că este stăpânit acum fără drept de . nr.2073/3.05.2012 eliberată de Primăria comunei M. rezultă că terenul din litigiu nu a fost preluat și nici administrat de fosta CAP M.; prin întâmpinare, pârâta a arătat că „ în evidentele instituției nu există niciun document din care să rezulte un mod de preluare de către stat a suprafeței de teren menționate; prin aceeași întâmpinare, pârâta a arătat că pentru terenul revendicat „nu a fost formulată nicio cerere de restituire în baza Legii 10/2001; din raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul Simaciu V. rezultă că terenul revendicat este inclus într-o suprafață mai mare, de 7429 mp, înscrisă în cartea funciară nr. 1 160 a comunei M. ca făcând parte din domeniul privat al localității; în aceste condiții, apare ca nejustificată motivarea instanței de fond că terenul din litigiu a făcut obiectul Legii nr. 10/200,deoarece nici reclamanta și nici pârâta nu au pretins că acest teren a fost preluat de stat, de vreo organizație cooperatistă sau de altă persoană juridică, așa cum prevede art.1 din această lege, iar din probele administrate în cauză nu rezultă o asemenea împrejurare de fapt.
Potrivit jurisprudenței în materie, pentru a exista concurs între legea specială și legea generală și pentru a se putea reține că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de Legea nr. 10/2001, trebuie să se stabilească data preluării și modul în care a fost preluat.
Atunci când nu s-a stabilit data preluării bunului și modul de preluare nu se poate aprecia asupra concursului între legea specială și legea generală.
Sub acest aspect, recurenta – reclamantă invocă prevederile deciziei de speță nr. 1103/5.02.2009 a ICCJ - Secția civilă și de proprietate intelectuală, din care rezultă necesitatea ca,în cadrul acțiunii în revendicare a unui imobil ce ar putea face obiectul Legii 10/2001, instanța de judecată să stabilească, pe bază de probe, data și modul de preluare de către stat a bunului, pentru a se putea constata dacă există concurs între legea specială și legea generală.
Se arată de recurenta reclamantă că în cazul de față, instanța de fond a reținut greșit că terenul revendicat de aceasta a făcut obiectul Legii 10/2001, deoarece din probele administrate nu rezultă că acest teren ar fi fost preluat de stat sau de vreo organizație cooperatistă, la o anumită dată și într-un anumit mod, așa cum prevede art.1 din lege.
Ca urmare, deși a respins acțiunea ca neîntemeiată instanța de fond a soluționat cauza pe excepție, reținând că nu a deschis calea dreptului comun pentru revendicarea bunului litigios.
În cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta – reclamantă arată că în mod greșit, instanța de fond nu a procedat la compararea actelor de proprietate prezentate de părți și nu a dat eficiență titlului de proprietate prezentat de reclamantă care este mai bine caracterizat, pentru a admite acțiunea în revendicare formulată de aceasta.
Sub acest aspect, instanța de fond a examinat superficial cauza,motivând că „ nu poate reține cu certitudine că terenul pretins de reclamantă si expertizat este identic cu terenul dobândit prin cumpărare de autorul meu prin actul autentificat la 11 septembrie 1933.
De asemenea, arată că prima instanță a motivat respingerea acțiunii sale pe faptul că cererea de restituire a proprietăților, formulată de aceasta în baza Legii 18/1991, nu a vizat și acest teren, iar dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu a fost intabulat în favoarea Comunei M., încă din anul 2009, situație în care „ probatoriul administrat de reclamantă este mai mult decât echivoc,,.
Totodată, recurenta arată că motivarea sumară a respingerii acțiunii sale pe fond ( ultimele 2 fraze de pe pagina a 3 a) și ideile exprimate prin această motivare ( existenta unei incertitudini cu privire la amplasamentul terenului revendicat; existența unui echivoc privind stabilirea situației juridice a terenului din litigiu) demonstrează faptul că instanța de fond nu a analizat în mod legal și temeinic cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o împotriva pârâtei.
Chiar mai mult, recurenta precizează că instanța de fond nu a luat în considerare probele administrate în cauză din care rezultă temeinicia acțiunii sale, astfel: Din actul de proprietate pe care l-a prezentat rezultă că terenul revendicat de recurentă ( care a aparținut autorului său, M. N. ), are ca vecini la est șoseaua județeană Ploiești - Vălenii de M. și la vest albia apei ( n.r. Râul Teleajen ), repere naturale care au permis identificarea corectă a amplasamentului; Din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că autorul său a deținut terenul pe care-l revendică, menționând vecinătățile acestuia. Ca urmare, fiind nejustificată motivarea instanței de fond că terenul revendicat nu este unul și același cu terenul menționat în actul de proprietate al autorului său; Din Fișa personală privind pe autorul său, M. N., întocmită de autorități la 16 ianuarie 1956, rezultă că tatăl său a fost încadrat greșit la chiaburi; Pârâta nu a formulat obiecțiuni cu privire la amplasamentul terenului din litigiu; Pârâta nu a prezentat un act de proprietate privind terenul din litigiu, întrucât hotărârea nr.45/28.10.2010 a Consiliului local M. nu constituie titlu de proprietate; Din declarația martorului E. A. rezultă că pe terenul revendicat de recurentă a existat o balastieră. Această balastieră nu a aparținut comunei M., ci a aparținut altei entități, astfel încât pârâta nu poate invoca faptul că exercită de mult timp posesia asupra terenului respectiv.
Față de cele arătate, recurenta – reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
In subsidiar, solicită admiterea recursului, să se constate că, în cauză nu există concurs între Legea nr.10/2001 și legea generală privind revendicarea imobiliară, precum și casarea sentinței recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond pentru soluționarea acțiunii sale în raport de prevederile art.563 din Noul Cod civil.
La data de 23.05.2013 reclamanta a formulat o cerere în contradictoriu cu intimata ., solicitând instanței să dispună restituirea taxei judiciare de timbru în valoare de 3578 lei, pe care a achitat-o pentru judecarea acțiunii ce face obiectul dosarului nr._, dar pe care nu o datora, întrucât plătise anterior o taxă de timbru în valoare de 531 lei.
In motivarea cererii petenta a arătat că această taxă judiciară de timbru nu era datorată, astfel că potrivit art. 23 lit. a din Legea 146/1997 este îndreptățită la restituirea acesteia.
A depus, în copie, chitanța privind achitarea acestei taxe.
P. încheierea de ședință publică din data de 28 mai 2013 Judecătoria Vălenii de M. a respins cererea formulată de petenta- reclamantă prin care solicită restituirea taxei judiciare de timbru în valoare de 3578 lei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această încheiere, instanța de fond a reținut că, potrivit disp. art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și art. 35 din Ordinul nr.760/1999 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat; dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată; neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
Se reține de către prima instanță că, în cauza de față petenta – reclamantă a formulat o acțiune in justiție având ca obiect ,, revendicare,, acțiune ce este suspusa timbrajului potrivit art.2 alin.1 din Legea nr.146/1997, sens în care a achitat o taxa de timbru in cuantum de 531lei așa cum rezulta din înscrisul depus la dosar.
Precizează că prin sentința civila nr.615/ 26 martie 2013 pronunțata in cauza ce formează obiectul pricinii de față, acțiunea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiata.
Se reține de către instanța fondului că potrivit art. 30 alin. 1 din OG nr.760/C/1999 sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru nu se restituie decât in cazurile anume prevăzute de lege.
Aceste cazuri sunt expres si limitativ prevăzute de art. 23 alin. 1 din Lg.146/1997 respectiv: când taxa plătită nu era datorată; când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal; când acțiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale; când, în procesul de divorț, părțile au renunțat la judecata ori s-au împăcat; când contestația la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă; în cazul în care instanța de judecată se declară necompetentă, trimițând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicțională.
In cauza de față, așa cum a arătat mai sus, acțiunea promovata de către reclamanta a fost respinsa ca neîntemeiata ceea ce consacra evidența culpei reclamantei in pierderea procesului, împrejurare ce nu intra in cazurile mai sus menționate.
In consecința, având în vedere considerentele din cele ce preced, instanța de fond a respins cererea, ca neîntemeiată.
Împotriva încheierii de ședință din data de 28.05.2013 pronunțată de Judecătoria Vălenii de M., a formulat recurs petenta – reclamantă, criticând-o ca nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului aceasta a arătat că încheierea fost dată cu aplicarea greșită a legii, nulitate prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. și că instanța fondului i-a respins cererea pe motiv că, pentru acțiunea în revendicare pe care a formulat-o împotriva comunei M., avea obligația să plătească această taxă judiciară de timbru de 531 lei, însă aceasta în mod greșit a respins cerere întrucât recurenta nu a solicitat restituirea acestei valori, ci a taxei judiciare de timbru în cuantum de 3578 lei, pe care a achitat-o ulterior și pe care nu o datora pentru soluționarea acțiunii formulate.
Un al doilea motiv de recurs este acela că instanța de fond nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, nulitate prev. de art. 304 pct.1 C.pr.civ.
Recurenta – petentă a arătat că potrivit art.11 din Legea nr. 304/2004, activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și a continuității completului de judecată și că în conformitate cu prevederile art. 96 ind.1 din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești, cererile accesorii referitoare la un dosar repartizat aleatoriu se judecă de același complet, care cunoaște mult mai bine situația din dosar cu privire la taxa de timbru legală pe care o datora și putea constata dacă cererea este întemeiată.
Pe de altă parte, petenta - recurenta arată că soluționarea unei cereri de restituire a taxei judiciare de timbru nedatorate nu se face prin încheiere, ci prin avizare, așa cum prevede art.30 alin.4 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr.146/1997.
Față de cele arătate, solicită instanței admiterea recursului și modificarea încheierii recurate în sensul admiterii cererii de restituire a taxei judiciare de timbru în valoare de 3578 lei, astfel cum a fost formulată.
Fiind legal citată pârâta nu a formulat întâmpinare.
Examinând sentința și încheierea recurate prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și din oficiu conform disp. art. 3041 C.pr.civ., tribunalul constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
P. cererea de chemare în judecată reclamanta-recurentă a înțeles să revendice terenul în suprafață de 5000 mp. situat în . țigani” aflat în posesia pârâtei, arătând că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4982/11.09.1932 tatăl său a cumpărat de la I. ilie M. un teren în . Șosea” vecin cu G. Conmstantin M.- la nord, cu șoseaua DN 1 A la est, cu fosta piață la sud și cu albia râului Teleajen la vest, depunând la dosar copia contractului sus menționat.
Din Fișa personală aflată la fila 9 dosar rezultă că M. N. figura în anii 1947-1952 și respectiv 1955 cu teren neproductiv în suprafață de 0,55 ha., fapt confirmat și de copia după Registrul agricol( fila 11 dosar).
Instanța fondului a făcut demersuri în vederea lămuririi situației juridice a terenului revendicat fiind înaintată la data de 26.02.2013 o informare din partea Comunei M. prin P. în care se arătă că suprafața de teren de 7429 mp. din care nu se poate afirma cu certitudine că face parte și terenul revendicat, chiar dacă a fost identificat conform raportului de expertiză topo întocmit în cauză, ca fiind situat în tarlaua 8 parcelele 1587, 1588 și 1589, conform cu Hotărârea nr. 45/28.10.2010( filele 39-41 dosar) a fost intabulat în favoarea Comunei prin încheierea nr. 3011/05.06.2009, în temeiul Legii nr.18/1991, respectiv că terenul nu a fost preluat cu titlu ci doar că potrivit cadastrului întocmit în baza Legii nr. 2/1968 terenul a figurat înscris în proprietatea fostului Consiliu Popular M. situație menținută și prin întreținerea de cadastru din anul 1984.
Totodată s-a arătat că în anul 1952 M. N. a figurat cu suprafața de 4,04 ha, ulterior o parte din pământ a fost dată zestre la copii, astfel încât in anii 1956-1958 a figurat cu suprafața de 3,48 ha, iar în anii 1959-1963 cu suprafața de 3,12-3,22 ha, teren preluat de fostul CAP deși nu a existat adeziune în acest sens, cu mențiunea că terenul preluat de CAP a fost reconstituit la solicitarea moștenitorilor fiind emis titlul de proprietate nr._/14.03.2011, care nu a fost contestat, în titlu nefiind inclus terenul în litigiu. În plus, s-a arătat că pentru terenul în litigiu nu s-au formulat cereri de restituire nici în temeiul Legii nr.10/2001, nici al legilor fondului funciar. S-au depus în anexă înscrisuri doveditoare din care rezultă că întradevăr terenul deținut anterior de autorul recurentei și nu numai al acesteia( vezi TP) s-a diminuat în timp fiind dat ca zestre la copii( vezi copii registru agricol) existând posibilitatea ca terenul dat zestre să includă și terenul revendicat, fiind însă în sarcina reclamantei să dovedească contrariul.
Raportat la situația de fapt, dovedită cu înscrisurile anexe, în mod corect instanța fondului a reținut că în cauză își găseau aplicabilitatea dispozițiile Legii nr.10/2001 de care reclamanta nu a înțeles să uzeze, devreme ce la momentul apariției legilor de reparație( funciare și Legea nr.10/2001) terenul nu figura în patrimoniul CAP dar nici în posesia autorului reclamantei si respectiv a moștenitorilor acestuia, fiind evident preluat fără titlu devreme ce se afla înscris în proprietatea fostului Consiliu Popular M..
Cu toate acestea instanța nu a respins acțiunea ca inadmisibilă cum ar fi impus interpretarea deciziei ÎCCJ invocată ci ca neîntemeiată analizând și pe fond cererea reclamantei pe care însă a respins-o în mod corect, chiar dacă cu o motivare sumară, devreme ce nu s-a dovedit cu certitudine că terenul revendicat astfel cum a fost identificat de expert, pe baza precizărilor reclamantei, expertul precizând în mod expres că în actul de proprietate nu se specifică dimensiunile laturilor.
Ca atare, criticile recurentei privind soluționarea cauzei cu aplicarea greșită a legii și că nu s-a procedat la compararea actelor de proprietate sunt nefondate, din perspectiva considerentelor sus expuse, motiv pentru care tribunalul, în temeiul art.312 c.pr.civ. va respinge recursul împotriva sentinței civile nr. 615/26.03.2013 ca nefondat.
Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 28 mai 2013 pronunțată de Judecătoria Vălenii de M. în dosarul nr._ tribunalul reține că și acesta este nefondat și va fi respins ca atare. Terenul revendicat a fost evaluat de expert la valoarea de_ lei, valoare la care, în fața instanței de fond se datora taxa judiciară de timbru de 3578,20 lei, din care reclamanta a achitat doar 531 lei, pe parcursul soluționării la fond a cauzei, conform chitanței de la fila 5 dosar și, ulterior a mai achitat o taxă de 3578 lei, însă chitanța originală care atestă plata acestei sume nu a fost depusă la dosar, ci doar s-a formulat o cerere de restituire la data de 23.05.2013( după soluționarea cauzei) la care s-a atașat o copie a chitanței de plată din care nu rezultă că plata s-a făcut pentru dosarul de față, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile art. 23 din Legea nr. 146/1997 pentru a se putea dispune restituirea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă ZÎMBRIOIANU E., cu domiciliul în orașul Vălenii de M., .. 1 A, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 615/26.03.2013 și a încheierii de ședință din data de 28 mai 2013 pronunțată de Judecătoria Vălenii de M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata - pârâtă ., cu sediul în ., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30 ianuarie 2014.
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
G. M. | M. C. | M. N. |
Grefier, | ||
E. M. | ||
Operator de date cu caracter personal nr.5595
Red. M.G./Tehnored.M.E.
2ex/24.03.2014.
d.f._ Judecătoria Vălenii de M.
j.f. B. D. C.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 107/2014. Tribunalul... | Drepturi băneşti. Sentința nr. 255/2014. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
