Anulare act. Decizia nr. 155/2015. Tribunalul SIBIU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 155/2015 pronunțată de Tribunalul SIBIU la data de 25-02-2015 în dosarul nr. 5189/306/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL S.
SECȚIA I CIVILĂ
Decizia civilă Nr. 155/2015
Ședința publică de la 25 Februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. C. D.
Judecător D. T. L.
Grefier A. F. A.
Cauza se soluționează în completul de mai sus, față de împrejurarea că d-na judecător H. C. se află în concediu medical, iar la data de 25 februarie 2015 se află pe lista de permanență d-na judecător D. D., care în prezent funcționează în cadrul Secției a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, motiv pentru care s-a procedat la înlocuirea sa cu dna judecător L. D. T., care se află pe lista de permanență la data de 26 februarie 2015.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelant B. L. I. și pe intimat P. M. S., intimat S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, intimat S. R. PRIN M. S. PRIN PRIMAR, intimat M. S. PRIN PRIMAR, intimat F. S., intimat S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DGFP S., având ca obiect anulare act împotriva sentinței civile nr. 1254/2014 a Judecătoriei S..
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă pentru apelantă av. T. M., fiind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Reprezentanta apelantei, av. T. M., depune înscrisuri privind sesizarea împotriva Primăriei S., Comisia de aplicare a Legii 10/2001 și a Consiliului Județean S. formulată la Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Reprezentanta apelantei insistă în suspendarea cauzei și arată că nu știe dacă s-a început urmărirea penală.
Deliberând, instanța respinge cererea de suspendare a cauzei, având în vedere disp. art. 413, pct. 2 Cod procedură civilă, reținând că pentru a opera acest motiv de suspendare, în cauză trebuie să se facă dovada că s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune ce ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra deciziei ce urmează să se pronunțe în prezenta cauză, ori această dovadă nu s-a făcut până la acest moment.
Nefiind alte cereri de formulat și în baza actelor dosarului, instanța încheie faza probatorie, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea apelului.
Reprezentanta apelantei, av. T. M., solicită admiterea apelului și desființarea sentinței atacate și arată că a dezvoltat pe larg în motivele de apel concluziile cu privire la faptul că acest contract de vânzare cumpărare este lovit de nulitate, deoarece la data la care s-a formulat cererea de restituire în natură a întregului imobil, acest imobil nu era vândut chiriașului care ocupă acest apartament.
Ulterior, după ce s-a emis dispoziția de restituire în natură doar cu privire la două dintre imobile, s-a aflat că acesta a fost înstrăinat către pârâta F. de către Primăria S., în perioada în care dosarul de restituire în natură se afla în lucru. Acesta este motivul pentru care apelanta consideră că acel contract de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută și că termenul de prescripție pe care l-au invocat intimatele în întâmpinări, nu ar opera, întrucât este imprescriptibilă acțiunea. Apelanta a primit o sumă de bani ca și despăgubire, prin decizia nr. 878/1996, sumă pe care a restituit-o în totalitate, motiv pentru care consideră că ar trebui să primească imobilul, deoarece are și un drept de creanță asupra Statului R., pe care urmează să-l recupereze ulterior.
Pentru toate motivele învederate, reprezentanta apelantei solicită admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată.
INSTANȚA
Constată că prin sentința civilă nr. 1254/2014 a Judecătoriei S. s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice; s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice; s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr. 5096/1998, invocată de pârâtul P. M. S.; s-a respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr. 5096/1998 formulat de reclamanta B. L. I. împotriva pârâților P. M. S., M. S., prin Primar, S. R. prin M. S., prin Primar, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului S.,F. S., ca urmare a intervenirii prescripției dreptului material la acțiune; au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de reclamanta B. L. I. împotriva pârâților P. M. S., M. S., prin Primar, S. R. prin M. S., prin Primar, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului S., F. S..
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice că este neîntemeiată în contextul în care în cauză se invocă nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare nr. 5096/1998, ce are drept obiect parte din imobilul situat administrativ în S., . ce a fost preluat de către S. R. prin naționalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950 iar reclamanta invocă faptul că S. R. nu a fost niciodată proprietarul imobilului înstrăinat, motiv pentru care a respins-o.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinare instanța a reținut-o ca fiind neîntemeiată în condițiile în care acțiunea în revendicare are caracter imprescriptibil, motiv pentru care a respins și această excepție.
Sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune în ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare – cumpărare nr. 50 instanța a reținut-o ca fiind întemeiată pentru că potrivit art. 45 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, iar alin. 5 dispune că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi, termenul de un an amintit mai sus, a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002, și s-a împlinit cu mult înainte de introducerea cererii introductive de instanță la data de 12.04.2013.
În ce privește fondul cauzei, instanța de fond a constatat că Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenție sau de principiul securității juridice.
Așa fiind, s-a apreciat că, chestiunea de drept tranșată prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece în cauză nu se ridică problema preferabilității Convenției în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanta s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială. Or, reclamanta a urmat procedura Legii nr. 10/2001 în urma căruia a fost emisă dispoziția nr. 3873/01.04.2008, iar în prezent, potrivit adresei nr._/RG/08.01.2014 emisă de Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților (f. 165) dosarul privind notificarea reclamantei se află la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele care au fost înstrăinate.
În cauza M. A. și alții împotriva României, invocată de reclamantă, Curtea a afirmat că, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010, paragraful 145).
Față de aceste considerente instanța a apreciat că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.10/2001, creanță ce constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern și care, ține și aceasta de noțiunea "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1(în acest sens, cauza M. A. și alții împotriva României) și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.
În aceste condiții, avându-se în vedere și principiul „electa una via”, se reține că, reclamanta nu mai poate solicita încă o dată valorificarea dreptului său, împlinit deja pe calea legii speciale de reparație, motiv pentru care, pentru considerentele de fapt și de drept expuse, s-a dispus respingerea celorlalte capete de cerere formulate de reclamanta B. L. I..
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B. L. I., care a solicitat anularea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii. În motivarea apelului se arată că din interpretarea disp. art. 6 al.1, 3 din L. 213/1998 rezultă că instanțele sunt competente să verifice valabilitatea titlului statului, fără ca Legea 10/2001 sau decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ să interzică un asemenea control. Deși reclamanta a învederat că temeiul de drept al cererii formulate este dreptul comun în materie, respectiv dobândirea dreptului de proprietate pe cale de succesiune. A făcut dovada restituirii în totalitate a despăgubirilor acordate prin Hotărârea Consiliului Județean S., actualizată. De asemenea, precizează că S. român nu a fost niciodată proprietarul imobilului înstrăinat. Apelanta mai arată că a formulat cerere de restituire în baza legii 112/1995, iar primăria a vândut imobilul pârâtei F. S. după formularea cererii, făcând abstracție de prevederile legii conform căreia apartamentul nu putea fi înstrăinat. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista dovada că reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului. Cererea de restituire a imobilului naționalizat a fost formulată ulterior și în temeiul L. 10/2001, astfel că încheierea contractului de vânzare-cumpărare după . acestei legi, motivat și de faptul că dispoziția primarului nr. 3873 a fost emisă doar în anul 2008 duce la respingerea excepției tardivității. Reclamanta nu a putut cere anularea acestui contract de care nu a avut cunoștință decât după emiterea dispoziției de restituire în anul 2008, ori contractul a fost încheiat după . legii 10/2001. De asemenea, reclamanta arată că în Cauza F. împotriva României, CEDO face trimitere la cauze similare în care a arătat că imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al reclamanților împreună cu lipsa totală de despăgubiri este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor.
Apelul este neîntemeiat pentru considerentele ce urmează:
În ce privește susținerea apelantei cu privire la cererea de constatare a nevalabilității titlului statului cu consecința restabilirii situației anterioare de carte funciară, reținem că, într-adevăr, L. 213/1998 prevede posibilitatea ca instanțele să constate valabilitatea titlului, fără ca L. 10/2001 și Dec. Nr. 33/2008 a ÎCCJ să interzică un asemenea control. O astfel de constatare este, însă de prisos, de vreme ce prin Hot. Nr. 848/1997 a Comisiei de aplicare a Legii 112/1995 s-a stabilit că apelanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, iar prin dispoziția nr. 3873/2008 i-au fost restituite reclamantei două din cele trei apartamente situate în imobil, pentru a-l treilea, cel în litigiu, fiindu-ui propuse măsuri reparatorii prin echivalent, dosarul pentru acordarea de măsuri reparatorii aflându-se la Comisia Centrală de despăgubiri.
Restabilirea situației anterioare de carte funciară nu este posibilă, în ce privește apartamentul pârâtei F., întrucât titlul în baza căruia acesta a fost întabulat în CF, respectiv contractul de vînzare-cumpărare, este valabil, astfel că nu sunt îndeplinite cond. art. 36 din L. 7/1996( forma în vigoare la data înscrierii dreptului a cărui rectificare se cere). În ce privește restituirea în natură a suprafețelor de teren, așa cum am arătat, reclamanta beneficiază de măsurile reparatorii stabilite prin Dispoziția 3873/2008 emisă de P. M. S., pe care nu a atacat-o.
În ce privește cererea reclamantei de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta F. S., instanța de fond a constata corect că s-a prescris dreptul la acțiune, având în vedere că contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în anul 1998, și nu în după . Legii 10/2001, cum cu totul eronat susține apelanta, termenul prevăzut de art. 45 al.5 din legea 112/1995 pentru atacarea acestuia, socotit de la data de 14.08.2002 s-a împlinit în august 2003, iar acțiunea reclamantei a fost înregistrată la instanță la data de 12.04.2013, cu mult după împlinirea termenului prevăzut de lege. Ca urmare, în mod corect instanța a constata că s-a prescris dreptul la acțiunea în constatarea nulității contractului.
Împrejurarea că apelanta a restituit despăgubirile încasate în temeiul Hotărârii nr. 848/1997 de care a beneficiat în temeiul legii 112/1995 va fi avut în vedere potrivit legii, la stabilirea despăgubirilor de către Comisia Centrală de Despăgubiri, și nu are ca efect restituirea în natură.
În ce privește susținerile cu privire la acțiunea în revendicare și practica CEDO, instanța de fond a reținut corect că ÎCCJ, prin Decizia nr.33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit că după . Legii nr.10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În cauză nu se ridică problema preferabilității Convenției în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanta s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală și cea specială.
Dar, așa cu a reținut instanța de fond, reclamanta a urmat procedura Legii nr. 10/2001 în urma căruia a fost emisă dispoziția nr. 3873/01.04.2008, iar în prezent, dosarul privind notificarea reclamantei se află la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii despăgubirilor pentru imobilele nerestituite în natură.
În cauza M. A. și alții împotriva României, invocată de reclamantă, Curtea a afirmat că, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.
Față de aceste considerente, corect a apreciat instanța că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.10/2001, creanță ce constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern și care, ține și aceasta de noțiunea "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1(în acest sens, cauza M. A. și alții împotriva României) și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.
Față de aceste împrejurări, și de toate considerentele reținute temeinic și legal de instanța de fond, constatăm că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care, potrivit art. 480 c.pr.civ. se va respinge apelul formulat de reclamantă și va fi păstrată sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamanta Banița L. I. împotriva sentinței civile nr. 1254/2014 a Judecătoriei S., pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.02.2015.
Președinte, Judecător,
V. C. D. D. T. L.
Grefier,
A. F. A.
Red. D.T.L/26.03.2015
Jud. fond Valetin J.
Tehnored. A.F/26.03.2015
9 ex/7 .
.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 77/2015. Tribunalul SIBIU | Obligaţie de a face. Decizia nr. 75/2015. Tribunalul SIBIU → |
|---|
