Contestaţie la executare. Decizia nr. 706/2013. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 706/2013 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 18-10-2013 în dosarul nr. 4760/740/2012*
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 706
-RECURS-
Ședința publică de la 18 octombrie 2013
Tribunalul compus din:
Președinte - V. M.
Judecător - D. A.
Judecător - S. L.
Grefier - Bînciu E.
Pe rol, judecarea recursului civil declarat de recurenții-creditori A. A. – M., A. F., M. R. – L., B. F., C. C. – I., I. I. – L., A. I., S. G., C. V., M. M., M. F., T. M., S. C., M. Fănița – F., C. Florența, C. G. – Capitolina, C. M., L. F., S. A. – E., G. I., S. Florența, I. E., P. M., L. M., I. M. – G., D. A., B. B. C., T. M., A. S. – I., N. M., C. M., P. E., D. E. toți reprezentați prin mandatar V. F., cu domiciliul în A., ., ., jud. Teleorman, V. F., cu domiciliul în A., ., ., împotriva sentinței civile nr. 3190 din 16 iulie 2013, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul-contestator C. Județean Teleorman reprezentat prin Președinte A. I. G., cu sediul în A., ., jud. Teleorman și terțul poprit T. A. cu sediul în A., ., jud. Teleorman, având ca obiect - contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru recurenții-creditori mandatar V. F. asistată de avocat T. M., pentru intimatul-contestator C. Județean Teleorman a răspuns c..j. L. P. lipsind terțul poprit T. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederând instanței că mandatarul recurenților a depus la data de 3.09.2013 cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, iar la data de 11.10.2013 intimatul-contestator C. Județean Teleorman depus întâmpinare .
consilier juridic L. P. pentru recurentul-contestator depune la dosar delegație .
Avocat T. M. depune la dosar împuternicire avocațială.
În conformitate cu dispozițiile art. 1591 alin. 4 Cod procedură civilă instanța verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competentă să soluționeze cauza de față .
Cu privire la cererea de reexaminare taxă judiciară de timbru formulată de recurenți, aflată la fila 49, instanța o califică cerere de stabilire a taxei judiciare de timbru și potrivit art. 15 lit. a din Legea nr. 146/1997 cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Părțile prezente arată că nu mai au alte cereri prealabile de formulat și nici probe de administrat.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat și nici probe de administrat, tribunalul constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pe fond.
Avocat T. M. solicită admiterea recursului apreciind că în mod greșit prima instanță a admis contestația la executare, deși în raport de circumstanțele cauzei, dispozițiile OUG nr. 71/2009 sunt incompatibile cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin Decizia nr. 1/2012 a ÎCCJ a fost respins recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe de către instanțe, în raport de circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea disp. art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 71/2009.
În cauză debitorul contestator nu a făcut niciun demers care să ateste preocuparea acestuia pentru obținerea de fonduri necesare plății sumei reprezentând drepturi bănești la care a fost obligat. În lipsa oricărei probe, prima instanță a reținut, pe de o parte, că suma reprezentând creanța fiecăruia dintre recurenți este nesemnificativă (fără să aibă în vedere că suma de aproximativ 8000 lei cât revine fiecărui creditor nu este nesemnificativă, cuantumul salariului lunar al acestora fiind foarte mic), iar pe de altă parte, plata integrală a creanței ar periclita funcționarea instituției publice. Hotărârea nu se putea pronunța în sensul admiterii contestației fără ca intimatul-contestator să administreze probe cu privire la imposibilitatea plății fără a se produce consecințe negative asupra funcționării instituției publice, aceste consecințe neputând fi prezumate de către instanță. Odată declanșată executarea silită, administrația statului prin instituțiile ei nu poate refuza executarea hotărârii care îi este opozabilă și nu poate să își eșaloneze singur creanța de-a lungul anilor. Această sumă pentru fiecare creditor este importantă și dacă este eșalonată pe o perioadă de 4-5 ani, se diminuează foarte mult și nu mai are importanță pentru persoana care urmează să o primească.
Solicită să se constate că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică, admiterea recursului și respingerea contestației la executare, fără cheltuieli de judecată.
Consilier juridic L. P. pentru intimatul-contestator C. Județean Teleorman, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, pentru motivele expuse pe larg în întâmpinare. Învederează instanței că, așa cum a statuat și instanța de fond, în cauza de față sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 71/2009 cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul permițând eșalonarea plăților și suspendarea de drept a executării silite. C. Județean Teleorman a virat deja în procente de 5% și 10% din titlurile executorii pentru anii 2012-2013 sumele de bani necesare Centrului Școlar, iar această instituție a efectuat plățile către creditori.
Nu se solicită cheltuieli de judecată.
Tribunalul, față de actele și lucrările dosarului și având în vedere susținerile părților, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL:
Deliberând, reține următoarele:
Prin contestația la executare înregistrată sub nr._ din 14 iunie 2012 la Judecătoria A., contestatorul C. Județean Teleorman, în contradictoriu cu intimații A. A. – M., A. F., M. R. – L., V. F., B. F., C. C. – I., I. I. – L., A. I., S. G., C. V., M. M., M. F., T. M., S. C., M. F. – F., C. Florența, C. G. – Capitolina, C. M., L. F., S. A. – E., G. I., S. Florența, I. E., P. M., L. M., I. M. – G., D. Eurelia, B. B. C., T. M., A. S. – I., N. M., C. M., P. E., D. E., a solicitat anularea popririi înființate de B. R. G. asupra sumelor datorate de terțul poprit T. A., în baza titlului executoriu sentința civilă nr. 460/03.03.2010 a Tribunalului Teleorman, îndreptată prin încheierea din 07.04.2010, așa cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 3304/R/03.09.2010 a Curții de Apel București, până la concurența creanței totale de 281.921,5 lei, reprezentând diferențe salariale și cheltuieli de executare.
A motivat contestatorul că prin adresa nr. 359 din 30 mai 2012, înregistrată la C. Județean Teleorman sub nr. 5914 din 01 iunie 2012, Biroul Executorului Judecătoresc R. G. a înștiințat autoritatea publică județeană cu privire la înființarea popririi asupra sumelor în lei sau în valută, datorate de terțul poprit T. A., în temeiul titlului executoriu constând în sentința civilă nr. 460 din data de 03 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._, îndreptată prin încheierea din data de 07 aprilie 2010 a Tribunalului Teleorman, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 3304/R din data de 03 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în același dosar, până la concurența creanței în valoare totală de 281.921,51 lei, creanță compusă din: 271.977 lei, reprezentând diferențe salariale pentru perioada 01 noiembrie 2008 – 31 decembrie 2009, plus suma de 9.944,51 lei reprezentând cheltuieli de executare silită.
A arătat contestatorul că, anterior, la data de 08 mai 2012, Biroul Executorului Judecătoresc R. G. a transmis Consiliului Județean Teleorman somația formulată în dosarul de executare nr. 359/2012, prin care a solicitat plata sumei de 281.921,51 lei, reprezentând diferențe salariale pentru perioada 01 noiembrie 2008 – 31 decembrie 2009, plus suma de 9.944,51 lei reprezentând cheltuieli de executare silită
Potrivit aceleiași somații s-a arătat că, în cazul în care se află în situația prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 22/2002, să prezinte executorului judecătoresc dovezi în acest sens, în termen de 15 zile de la primirea somației. Astfel, în termen legal, la data de 23 mai 2012 a fost transmis Biroului Executorului Judecătoresc R. G. adresa nr. 5000 a Consiliului Județean Teleorman, prin care s-a precizat faptul că punerea în executare a hotărârilor judecătorești respective se face în conformitate cu prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare și cu cele ale art. 5 alin. 8 din Legea nr. 293/2011, a bugetului de stat pe anul 2012.
De asemenea, a invocat contestatorul dispozițiile art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, precum și dispozițiile art. 5 alin. 8 din Legea nr. 293/2011, cu precizarea că se referă la sumele prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din unitățile din învățământ special și din centrele de resurse și asistență educațională, situație în care se încadrează și speța de față.
A mai menționat contestatorul că, în baza fundamentării sumelor alocate pentru finanțarea învățământului special de stat, propunerile înaintate de instituțiile de învățământ din subordinea Consiliului Județean Teleorman, cu încadrarea în sumele defalcate din TVA pentru finanțarea cheltuielilor descentralizate la nivelul județului, alocate Județului Teleorman prin legile anuale cu privire la bugetul de stat, astfel, conform Normelor Metodologice privind finanțarea și administrarea unităților de învățământ preuniversitar de stat, aprobat prin H.G. nr. 2192/2004, conducerea unității de învățământ preuniversitar de stat are obligația să își fundamenteze cheltuielile pe bază de indicatori fizici și valorici care să reflecte în mod real necesarul de finanțare, aplicându-se măsuri pentru utilizarea cu maximă eficiență a bazei materiale existente și a fondurilor.
A precizat că, pe de o parte, C. Județean Teleorman nu este decidentul sursei de finanțare din sume defalcate din TVA, care se alocă prin legea anuală a bugetului de stat și eventualele rectificări ale acesteia, iar pe de altă parte, nu este în competența sa stabilirea sumei care se alocă anual pentru cheltuielile de personal, ci plafonul maxim al cheltuielilor de personal se stabilește pe baza fundamentării directorilor unității de învățământ, aceste sume nu fac decât să tranziteze bugetul județului.
În aceste condiții, a considerat nelegal și neoportun declanșarea executării silite asupra Consiliului Județean Teleorman și mai mult decât atât a arătat că au virat toate sumele din bugetul județului cu destinația pentru școli speciale, astfel că și-a respectat toate obligațiile ce-i reveneau.
În drept, contestația a fost întemeiată pe dispozițiile Codului de procedură civilă, O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare.
Legal citați, intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea contestației la executare.
Prin sentința civilă nr. 578 din data de 05 februarie 2013, Judecătoria A. a admis excepția tardivității contestației la executare invocată de intimații și a respins contestația la executare ca tardiv formulată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs contestatorul C. Județean Teleorman, iar prin Decizia civilă nr. 308 din data de 26 aprilie 2013, Tribunalul Teleorman a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza la instanța de fond pentru judecarea fondului.
După casare, cauza a fost înregistrată sub nr._, cu termen de judecată la data de 09 iulie 2013, iar intimații, prin avocat, au depus la dosar ștatele de plată prin care salariaților le-au fost virate sumele de bani de 5 % și 10 %, conform dispozițiilor OUG nr. 71/2009.
Cu ocazia cercetării judecătorești a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 3190 din 16 iulie 2013, Judecătoria A. a admis contestația la executare formulată de contestatorul C. Județean Teleorman, în contradictoriu cu intimații A. A. – M., A. F., M. R. – L., V. F., B. F., C. C. – I., I. I. – L., A. I., S. G., C. V., M. M., M. F., T. M., S. C., M. F. – F., C. Florența, C. G. – Capitolina, C. M., L. F., S. A. – E., G. I., S. Florența, I. E., P. M., L. M., I. M. – G., D. Eurelia, B. B. C., T. M., A. S. – I., N. M., C. M., P. E., D. E. și terțul poprit T. A. și a anulat dispoziția de înființare a popririi dispuse în dosarul de executare nr. 359/2012 de către Biroul Executorului Judecătoresc Raportoru G..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în fapt, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 460 din 03 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._, îndreptată prin încheierea din 07 aprilie 2010 a Tribunalului Teleorman, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 3304/R din 03 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București în același dosar, intimații au solicitat Biroului Executorului Judecătoresc Raportoru G. începerea executării silite în vederea recuperării creanței de 271.977 lei, reprezentând diferențe salariale pentru perioada 01 noiembrie 2008 – 31 decembrie 2009, executare silită ce formează obiectul dosarului de executare nr. 359/2012.
În acest dosar, executorul judecătoresc, prin procesul verbal de cheltuieli încheiat în data de 7 mai 2012 – fila 14 dosar inițial, a stabilit cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite în cuantum de 9.944,51 lei, comunicat contestatorului odată cu somația nr. 359/07.05.2012.
Prin adresa nr. 359/30.05.2012, înregistrată la C. Județean Teleorman sub nr. 5914 din 01.06-2012, Biroul Executorului Judecătoresc Raportoru G. a înștiințat autoritatea publică județeană cu privire la înființarea popririi asupra sumelor în lei sau în valută datorate de terțul poprit T. A., în temeiul titlului executoriu constând în sentința civilă nr. 460/03.03.2010 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr._, îndreptată prin încheierea din 07.04.2010, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 3304/R/03.09.2010, pronunțată de Curtea de Apel București în aceiași dosar, până la concurența creanței în valoare totală de 281.921,51 lei, creanță compusă din suma de 271.977,00 lei reprezentând diferențe salariale pentru perioada 01.11._09, plus suma de 9.944,51 lei reprezentând cheltuieli de executare silită.
Cu privire la legislația invocată și relevantă, instanța a reținut că prin Legea nr. 230 din 5 decembrie 2011, promulgată prin Decretul nr. 895 din 2 decembrie 2011, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 8 decembrie 2011, a fost aprobată cu modificări Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009.
Potrivit art. 1, alin. 1 și 2 din OUG 71/2009: „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”
În cauza de față sunt incidente dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat, amânarea, eșalonarea plăților și suspendarea de drept a procedurii de executare silită, fiind de natură a temporiza demersurile creditorilor ce se află în posesia unui titlu executoriu având ca obiect acordarea de drepturi salariale.
Este evident faptul că O.U.G. nr. 71/2009 este aplicabilă drepturilor salariale recâștigate în fața instanțelor judecătorești ca urmare a reduceri acestor drepturi. Astfel, potrivit proiectului actului normativ mai sus menționat, principalul motiv care a determinat necesitatea dispozițiilor legale pentru eșalonarea executării sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, a fost numărul foarte mare de hotărâri pronunțate într-un interval de timp scurt, afectând semnificativ bugetul statului.
Din preambulul O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, reiese că, legiuitorul, la adoptarea acestui act normativ, a avut în vedere următoarele premise, respectiv: „dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar și ținând seama de faptul că nepromovarea prezentei ordonanțe de urgență ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne si internaționale asumate de Guvernul României inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.
Curtea constituțională a respins în mod constant excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009. În raport cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept deopotrivă, atât în cazul deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor norme, dar și în ipoteza celor prin care se resping obiecții sau excepții de neconstituționalitate.
Mai mult decât atât, Curtea Constituțională a constatat deja compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 atât cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. S-au analizat astfel și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe, după cum s-a și diminuat semnificativ procentul acestor tranșe.
Este relevant faptul că, în contextul examinării criticilor de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, în decizia menționată Curtea Constituțională însăși a reținut că "termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză"; s-a făcut trimitere la: Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlander împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21.
Prin Decizia 1/2012, Înalta Curte de Casație si Justiție – Completul competent să judece recursul in interesul legii, constata că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) si (2) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului si cu jurisprudența Curții de la Strasbourg”.
Dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului constituie parte a dreptului intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Constituția României, republicată, iar preeminența acestora este reglementată prin prevederile art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, având prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Or, procedura de executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă parte a procesului civil, astfel că instanțele sunt ținute a observa că și în privința acesteia sunt antrenate toate garanțiile prevăzute la art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit jurisprudenței CEDO, executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte din proces, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă – în sensul de executorie – și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia din părți.
Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil nu acoperă numai procedura până la pronunțarea unei hotărâri ci până la executarea acesteia, iar, pe de altă parte, instituie obligația statului și administrației de a se plia unei hotărâri pronunțate contra lor. Curtea a subliniat faptul că administrația constituie un element al statului, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză să execute o hotărâre judecătorească sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile prevăzute de art. 6 din CEDO de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor își pierd orice rațiune de a fi.
Instanța de la Strasbourg, analizând plângeri prin care se reclamă încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, precum în Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, paragraful 65, reține după cum urmează: Curtea reamintește că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp.
Pe de altă parte, tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, intervenția statului în faza de executare a hotărârii poate avea loc sub forma unei întârzieri rezonabile a plății, măsura nu trebuie să aibă însă un caracter excesiv (Matheus c. Franței). Este admisibilă o amânare sau o eșalonare pe o perioadă determinată a executării unei hotărâri judecătorești prin raportare la condițiile concrete ale cauzei (cauza PK c. Ucrainei).
Prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative. Termenul rezonabil trebuie privit atât din perspectiva creditorilor, cât și din cea a statului în calitate de debitor, în sensul că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți.
Instanța a avut în vedere faptul că titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească este definitiv și executoriu la data pronunțării ei, respectiv 3 martie 2010 și irevocabil la data de 3 septembrie 2010, prin decizia Curții de apel București, data finală a plății integrale a drepturilor salariale pentru perioada 01.11._09 fiind 31.12.2016 conform art. 1 alin. 1 din OUG 71/2009, termenul fiind de aproximativ 5 ani și jumătate.
De asemenea, instanța a reținut că suma totală de plată conform titlului executoriu este în cuantum de 271.977,00 lei, care, privită în raport de fiecare dintre cei 34 de intimați creditori își pierde din însemnătate, dar raportată la contestator nu se poate nega importanța acestei sume, precum și faptul că, plata integrală și imediată a creanței ar produce consecințe negative pentru bugetul acesteia și ar avea ca efect blocaje în funcționarea instituției publice, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă de a asigura sumele suplimentare pentru executarea hotărârii judecătorești.
S-a avut în vedere și faptul că, C. Județean Teleorman a virat deja în procentele de 5% și 10% pentru anii 2012-2013, sumele de bani necesare Centrului Școlar pentru Educație Incluzivă A., pentru ca aceasta din urmă instituție să efectueze plățile pe anul 2012 și 2013, către persoanele anume menționate în cuprinsul Sentinței civile nr. 460/03.03.2010 în ceea ce privește drepturile salariale cuvenite, sume ce au fost plătite efectiv angajaților astfel cum rezultă din ștatele de plată aflate la dosarul cauzei – filele 63 și următoarele.
Din acest punct de vedere instanța a constatat că, contestatorul nu refuză executarea de bună voie a titlului executoriu obținut de către creditori, pentru a fi necesară începerea executării silite a acestuia, ci se prevalează de dispozițiile legale ce îi permit eșalonarea plăților pe o perioadă determinată de timp (2012-2016), normele fiind respectate întocmai de către C. Județean Teleorman.
Autoritatea publică județeană, a transmis Biroului Executorului Judecătoresc Raportoru Goergeta prin adresa nr. 5000 din 23.05.2012, că punerea în executare a Sentinței civile nr. 460/3.03.2010 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul_, se va realiza eșalonat, prin aplicarea dispozițiilor art. 1 din O.U.G nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, prevederile art. 5 alin. (8) din Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat pe anul 2012 și luând în considerare prevederile legale statuate de legiuitor în beneficiul instituțiilor publice debitoare materializate în conținutul dispozițiilor art. 2 din O.G nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare.
A constatat că dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010 sunt compatibile cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții Europene.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs recurenții A. A. – M., A. F., M. R. – L., B. F., C. C. – I., I. I. – L., A. I., S. G., C. V., M. M., M. F., T. M., S. C., M. Fănița – F., C. Florența, C. G. – Capitolina, C. M., L. F., S. A. – E., G. I., S. Florența, I. E., P. M., L. M., I. M. – G., D. A., B. B. C., T. M., A. S. – I., N. M., C. M., P. E., D. E., aceștia solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii contestației la executare.
Au motivat recurenții că în mod greșit prima instanță a admis contestația la executare deși, în raport de circumstanțele cauzei, dispozițiile OUG nr. 71/2009 sunt incompatibile cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În dezvoltarea acestei critici a susținut că prin decizia nr. 1/16.01.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În considerentele deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, numai pe baza evaluării nemijlocite, directe de către instanțe, în raport de circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea disp. art. 1 și 2 din OUG nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg.
A arătat că, în speță, nu există o astfel de compatibilitate întrucât intimatul-contestator nu a făcut vreun demers pentru obținerea de fonduri în vederea plății.
A mai arătat că, în mod greșit prima instanță a reținut că plata integrală și imediată a creanței ar putea produce consecințe asupra bugetului acestuia, deși o astfel de probă nu s-a făcut.
A mai motivat că dreptul la un proces echitabil presupune, inclusiv, garantarea pentru partea care a câștigat procesul, a posibilității de a pune în executare hotărârea pronunțată.
Sub acest aspect, a susținut că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că simpla existență a unei imunități de executare silită a statului este de natură a încălca art. 6 (Cauza Beis contra Greciei), că ar fi excesiv să pretinzi unui reclamant care a obținut o hotărâre judecătorească împotriva statului să intenteze din nou acțiuni contra autorității în scopul de a obține executarea obligațiilor (Cauza C. contra României).
În același sens, a mai invocat Cauzele Angelov contra Bulgariei, Bourdov contra Rusiei, în care Curtea a statuat că obligația statului de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil și de a executa din oficiu hotărârile judecătorești pronunțate împotriva sa și de a crea un remediu efectiv în caz contrar, se opun invocării de către stat a lipsei de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
A mai motivat că Guvernul nu a justificat în nici un fel de ce executarea hotărârilor judecătorești privind drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ar atrage imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare.
În drept, recursul a fost încadrat în prevederile art. 304 Cod Procedură Civilă.
Intimatul-contestator a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
A motivat, în esență, că simpla referire la jurisprudența CEDO nu face dovada incompatibilității disp. art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 71/2009 cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg.
A mai arătat că, așa cum a reținut și prima instanță, și-a îndeplinit obligațiile privind plata eșalonată, în procentele stabilite prin OUG nr. 71/2009.
Tribunalul, analizând legalitatea și temeinicia hotărârii, față de criticile formulate, reține următoarele:
Critica potrivit căreia dispozițiile OUG nr. 71/2009 sunt incompatibile cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este nefondată.
Astfel, în Cauza D. ș.a. contra României (cererea nr. 57.265/2008) reclamanții s-au plâns de întârzieri în executarea hotărârilor judecătorești care le acordau drepturi salariale, invocând art. 6 paragraful 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că prin OUG nr. 71/2009, s-a eșalonat plata sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești devenite irevocabile înainte de 31.12.2009.
Analizând plângerea reclamanților, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit jurisprudența sa anterioară, în sensul că măsurile luate de autoritățile naționale pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice, pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică (M. și S. împotriva României).
Având a stabili dacă măsurile luate de autoritățile naționale (eșalonarea plății drepturilor salariale obținute prin hotărâri judecătorești irevocabile) erau proporționale cu scopul urmărit, Curtea a observat că deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești, sumele fiind plătite potrivit tranșelor, actualizate de fiecare dată cu indicele prețurilor de consum din data plății.
A arătat Curtea că nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților, reținând, în contextul special al cauzei, că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă, motiv pentru care cererea a fost declarată inadmisibilă.
Or, cum în pricina dedusă judecății recurenții-intimați invocă tocmai eșalonarea plății drepturilor salariale obținute prin hotărâri judecătorești irevocabile, eșalonare stabilită prin OUG nr. 71/2009, în condițiile în care tranșele au fost plătite potrivit eșalonării, susținerile potrivit cărora disp. OUG nr. 71/2009 ar fi incompatibile cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sunt nefondate, față de soluția Curții Europene în Cauza D. ș.a. contra României.
În ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, menționată în motivele de recurs, este de observat că în Cauza D. ș.a. contra României, Curtea a amintit în considerente, jurisprudența sa anterioară și constantă în materie (invocată, în parte și în motivele de recurs) însă, în contextul special al speței a considerat că eșalonarea plății este compatibilă cu Convenția.
Pe de altă parte, cum decizia nr. 1/16.01.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este anterioară hotărârii dată în Cauza D. ș.a. contra României (din 04.09.2012), susținerea potrivit căreia prima instanță a făcut o evaluare greșită a compatibilității art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 71/2009 modificată, cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, este nefondată.
De asemenea, nefondate sunt și criticile potrivit cărora nu s-a făcut dovada consecințelor asupra bugetului urmare a plății imediate și integrale a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, respectiv că Guvernul nu a justificat imposibilitatea mențineri echilibrului bugetar. Aceasta întrucât în cauza mai sus amintită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că măsura eșalonării plăților urmărea un scop de utilitate, pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice.
În consecință, pentru considerentele de mai sus, conform art. 312 alin. 1 Cod Procedură Civilă Vechi se va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții-creditori A. A. – M., A. F., M. R. – L., B. F., C. C. – I., I. I. – L., A. I., S. G., C. V., M. M., M. F., T. M., S. C., M. Fănița – F., C. Florența, C. G. – Capitolina, C. M., L. F., S. A. – E., G. I., S. Florența, I. E., P. M., L. M., I. M. – G., D. A., B. B. C., T. M., A. S. – I., N. M., C. M., P. E., D. E. toți reprezentați prin mandatar V. F., cu domiciliul în A., ., ., jud. Teleorman, V. F., cu domiciliul în A., ., ., jud. Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 3190 din 16 iulie 2013, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul-contestator C. Județean Teleorman reprezentat prin Președinte A. I. G., cu sediul în A., ., jud. Teleorman și terțul poprit T. A. cu sediul în A., ., jud. Teleorman, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.10.2013.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
V. M. D. A. S. L. Bînciu E.
Red. S.L./08.11.2013
Th.red. C.A. 2 ex./11.11.2013
D.f._
J.f. P. S. E.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 171/2013. Tribunalul TELEORMAN | Acţiune în constatare. Decizia nr. 164/2013. Tribunalul TELEORMAN → |
|---|
