Pretenţii. Decizia nr. 1014/2015. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1014/2015 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 23-09-2015 în dosarul nr. 1014/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1014
A P E L
Ședința publică de la 23 septembrie 2015
Tribunalul constituit din:
Președinte – D. M. Nuți
Judecător – C. Doinița
Grefier – O. R. S.
Pe rol, judecarea apelurilor civile declarate: de apelanta reclamantă ., cu sediul în C., ., nr. 2, județul C., precum și de apelanta pârâtă ., cu sediul în Z., ., cod poștal_, județul Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 1659 din data de 17.12.2014, pronunțată de Judecătoria Z., având ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, apelanta pârâtă . Z., a fost reprezentată de avocat C. C. I., iar apelanta reclamantă ., a fost lipsă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul declarat de apelanta reclamantă . a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 705 lei, achitată cu chitanța . XWM, nr._ PJ din 15.04.2015 emisă de Serviciul Public de Impozite, Taxe și alte Venituri ale Bugetului Local – C., iar apelul declarat de apelanta pârâtă ., a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru de 705, conform chitanței ., nr._ din 23.09.2015, emisă de Municipiul A. – Direcția Buget Finanțe Taxe și Impozite.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că în procedura prealabilă părțile au formulat întâmpinări, iar apelanta reclamantă a formulat și răspuns la întâmpinare.
La interpelarea instanței, apărătoarea apelantei pârâte apreciază că tribunalul este instanța competentă, să soluționeze cauza de față.
În conformitate cu dispozițiile art. 131 raportat la art. 482 din Codul de Procedură Civilă, instanța verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competentă să soluționeze cauza de față, în raport de dispozițiile art. 95 pct. 2 din Codul de Procedură Civilă.
Instanța acordă cuvântul pe probe.
Apărătoarea apelantei pârâte arată că a depus înscrisurile cu care își probează cererea, la dosarul cauzei și că nu mai are alte cereri de formulat.
Potrivit dispozițiilor art. 258, raportat la art. 255 Cod procedură civilă, instanța încuviințează proba cu înscrisuri, înscrisuri aflate la dosarul cauzei.
În temeiul art. 238 din Codul de procedură civilă, instanța estimează durata de soluționare a cauzei la o zi, fără să se ia în calcul și perioada de timp trecută în procedura prealabilă.
Totodată, tribunalul, luând act că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, înscrisuri de depus, sau excepții de invocat, constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul pe apelurile declarate, conform art. 392 Cod procedură civilă.
Avocat C. C. I. pentru apelanta pârâtă . Z., având cuvântul, solicită în principal, admiterea apelului așa cum a fost formulat și motivat, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, apreciind sentința atacată, ca fiind netemeinică și nelegală, iar in subsidiar, admiterea apelului reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, ca fiind prescris dreptul la acțiune în principal și ca nefondată, în subsidiar.
Arată că există neconcordanță între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia, în sensul că, în considerente, instanța apreciază întemeiată cererea creditorului prin care solicita daune moratorii, pentru ca în dispozitiv să se respingă acest capăt de cerere, nemotivându-se soluția dată, fapt pentru care, consideră că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Z..
Pe de altă parte, precizează că legea civilă nu poate retroactiva, relațiile contractuale dintre părți derulându-se în perioada 2005-2006, atunci când era în vigoare Decretul nr. 167/1958 în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, iar prima instanță a interpretat eronat prevederile art. 1838 și 1839 din vechiul Cod civil, în realitate nerenunțându-se niciodată la prescripție, refuzându-se să se achite suma, întrucât prescripția era deja împlinită.
Mai arată, cu referire la penalitățile datorate, că erau în vigoare dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, care prevedeau ca totalul penalităților pentru întârzierea în decontare nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul, astfel încât, penalitățile trebuia să se limiteze la debit.
În concluzie, solicită admiterea apelului declarat de apelanta pârâtă . Z., anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
Tribunalul, în temeiul art. 394 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă, închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra cauzei.
TRIBUNALUL:
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea inregistrată pe rolul Judecătoriei Z. sub nr._ din 21.07.2014, reclamantul . a solicitat instantei in contradictoriu cu paratul . obligarea pârâtului la plata sumei de_,31 lei din care 9629,11 lei reprezintă debit și_,20 lei reprezintă penalități de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii arata reclamanta-creditoare ca între părți a intervenit un raport juridic consfințit prin Contractul de prestări servicii nr. 112/10.10.2015, contract ce are ca obiect efectuarea de către reclamanta-creditoare a supravegherii operațiunilor de descărcare-încărcare și controlul calitativ/cantitativ pentru mărfurile solide pe care societatea I. le derulează prin punctele de încărcare-descărcare. În urma perfectării obligațiilor, au fost emise de către reclamanta-creditoare facturile nr._/17.04.2006, în cuantum de 1314,46 ron, nr._/07.03.2006, în cuantum de 347,64 ron, nr._/27.03.2006, în cuantum de 435 ron, nr._/13.03.2006, în cuantum de 2961,83 ron, nr._/20.03.2006, în cuantum de 3093,71 ron, nr._/17.03.2006, în cuantum de 691,23 ron, nr._/13.03.2006, în cuantum de 785,24 ron.
A mai precizat reclamanta că prin notificarea nr. 218 timisă pârâtei-debitoare la data de 07.06.2013, a pus în vedere acesteia debitul restant pe care îl are de achitat și dorința reclamantei de a rezilia contractul încheiat între părți, ca urmare a încalcării de către . de plată la termenul scadent a contravalorii prestațiilor efectuate de reclamanta-creditoare. În răspunsul la notificarea nr. 218 pârâta-debitoare a asigurat reclamanta-creditoare că intenția acesteia este de a achita suma datorată, manifestându-și dorința de a continua relațiile comerciale cu reclamanta-creditoare, în temeiul contractului nr. 112/10.10.2005. Situația nu s-a rezolvat, debitu ramânând restant până în prezent.
A mai arătat că la data de 04.03.2014 debitoarea a procedat la o recunoaștere a datoriei, prin confirmarea sa asupra extrasului de cont cu nr. 77/10.02.2014, extras ce contine suma debit de 9629,11 ron. Având în vedere cele expuse, reclamanta-creditoare a considerat că singura modalitate de a recupera sumele este cea judiciară și a procedat la punere în întârziere a debitorului printr-o notificare confirmată de primire la data de 05.05.2014.
Consideră, raportat la cele menționate, că este o creanță certă, lichidă și exigibilă, motiv pentru care a solicitat obligarea pârâtei-debitoare la plata sumei totale de_,31 ron, compusă din suma de 9629,11 ron debit restant și_,20 ron penalități de întârziere.
În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.1270, art.1350, art.1516, art.1530, art.1531, art.1535, art.1522, art.2537 Noul Cod Civil.
În susținerea cererii a depus în copie următoarele inscrisuri: contract prestări servicii nr. 112/10.10.2005, centralizator al facturilor neachitate împreună cu calculul penalităților, facturi, dovada notificării prealabile nr. 218/07.06.2013, răspunsul debitoarei din 10.06.2013, extras de cont nr. 77/10.02.2014, notificare privind punerea în întârziere a debitoarei, confirmare de primire a notificării, dovada cheltuililor de judecată, dovada achitării taxei judiciare de timbru.
Pârâta-debitoare a depus întâmpinare prin care a invocat prescripția dreptului la acțiune, arătând că facturile menționate de reclamanta-creditoare sunt emise în anul 2006, la acea dată fiind în vigoare prevederile Decretului nr. 167/1958, potrivit cărora dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de legl, termenul de prescripție fiind de trei ani.
Facturile au fost emise în perioada 13.03.-17.04.2006 și trebuiau achitate în termen de 30 de zile de la emiterea acestora. Referitor la susținerile reclamantei-creditoare, potrivit cărora prescripția se întrerupe prin recunoașterea în orice mod a dreptului a cărui acțiune se prescrie, fiind vorba de o prescripție începută și terminată înainte de . Noului Cod civil, aplicabile îi sunt dispozițiile Decretului 167/1958, astfel că, deși există la dosar adrese care pot fi asimilate unei recunoașteri a debitului restant, acte datate 10.06.2013 și 04.03.2014, la acele date, în opinia pârâtei-debitoare, prescripția era împlintă și cursul acesteia nu era întrerupt.
Mai solicită instanței să aibă în vedere că reclamanta-creditoare, pe langă debitul rezultat din facturi solicită și penalități de întârziere, care se scurg în continuare, până la achitarea debitului restant. În conformitate cu prevederile contractuale, art. IV, al. 4, penalitatea la care ar fi putut fi obligată pârâta-debitoare, în condițiile în care reclamanta-creditoare ar fi fost în debit, ar fi fost de 0,06% /zi de întârziere.
La data încheierii contractului nr. 112, respectiv 10.10.2005, erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 469/2002, care prevedeau că totalul penalităților de întarziere nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.
În opinia pârâtei-debitoare, cerința unei sume de 17.108,20 lei cu titlu de penalități de întârziere calculate până la data introducerii cererii de chemare în judecată precum și penalități care se scurg în continuare, până la achitarea debitului, este nu numai tardivă, ci și inadmisibilă, având în vedere că părțile nu au prevăzut posibilitatea ca penalitățile să depășească cuantumul debitului, drept pentru care acesta nu puteau fi solicitate pentru mai mult de 9629,11 lei.
Prin Sentința civilă nr.1659 pronunțată la data de 17.12.2004, Judecătoria Z. a admis în parte cererea privind pe reclamanta-creditoare . în contradictoriu cu pârâta-debitoare . având ca obiect pretenții, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 9629,11 lei reprezentând debit, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere in cuantum de_,20 lei și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 1408 lei - reprezentând taxa de timbru.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, la data de 10.10.2005 între reclamant, în calitate de prestator si pârât, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări-servicii nr.112/10.10.2005 avand ca obiect operațiuni de descărcare-încărcare și controlul calitativ/cantitativ pentru marfurile solide pe care pârâtul le derula prin punctele de încărcare-descărcare.
În urma desfășurării relațiilor comerciale au fost emise facturi fiscale în cuantum de 9629,11 lei care nu au fost onorate la plata de catre pârâtul-debitor.
În cadrul contractului părțile au stipulat cuantumul penalitaților de întârziere ca fiind de 0,06% pe zi pentru neplata la termenul scadenței a debitului restant.
Prin întâmpinarea depusă pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, excepție pe care instanța o apreciază ca neîntemeiată față de disp. art.1838 si art.1839 din V.C.civ.conform caruia “Nu se poate renunta la prescriptie decât după împlinirea ei.
Renunțarea la prescriptie este expresă sau tacită.” Astfel, ținând cont de adresa nr.218/07.06.2013 trimisă de pârât către reclamant prin care confirma existența debitului in cuantum de 9629,11 lei fata de creditor, instanta apreciaza aceasta pozitie a debitorului ca fiind o recunoastere a datoriei si implicit o renuntare la efectele prescriptiei extinctive.
Desi raportul juridic de natura contractuala s-a nascut intre parti inainte de . noilor dispozitii legale din C.civ., instanta apreciaza ca in baza art.6 alin.5.N.C.civ. efectele juridice rezultate in urma incheierii acestei conventii trebuie interpretate luand in considerare noile reglementari.
Conform art.1350 din N.c.civ. „orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește aceasta îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată sa repare acest prejudiciu, in condițiile legii.” Prin urmare cererea reclamantului de obligare a paratului la plata debitului in cuantum de 9629,11 lei este îndreptățită având in vedere ca paratul nu a făcut dovada existentei vreunui caz de stingere a obligației sale.
De asemenea art.1516 din N.C.civ. prevede dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exacta si la timp a obligației. Atunci când fără justificare debitorul nu își executa obligația și se afla în întârziere, creditorul poate la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației.
Cu privire la prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neîndeplinirii obligației de către debitor, instanța apreciază in conf. cu art.1531 din N.C.civ. ca acesta are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării”. Astfel că prejudiciul constă în consecințele dăunătoare de natură patrimonială, efecte ale încălcării de către debitori a dreptului de creanță aparținând creditorului lor contractual, prin neexecutarea prestației la care s-au îndatorat.
În cazul obligațiilor bănești legea a stabilit o dispoziție speciala prev. de art.1535 din N.C.civ. conform căreia:”în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul cuvenit de părți, sau în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.”
Astfel că în acest caz, existenta prejudiciului este prezumata prin lege, deoarece se consideră că lipsa folosinței unei sume de bani provoacă creditorului un prejudiciu, care este egal cu dobânda legală sau convențională, după caz.
Prin urmare instanța de fond a apreciat ca întemeiată cererea creditorului prin care solicită daune-moratorii in cuantum de_,20 lei pentru neexecutarea la termen a obligației de către debitor.
Cu privire la cheltuielile de judecata solicitate de creditor, instanța de fond a considerat acest capăt de cerere ca întemeiat, având în vedere că in temeiul art.453 din C.proc.civ. debitorul se afla în culpă procesuală.
În concluzie instanța de fond a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant in cuantum de 1408 lei reprezentând taxa de timbru.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termen, atât reclamanta cât și pârâta solicitându-se de aceasta din urmă, în principal anularea sentinței atacate și trimiterea spre rejudecare aceleiași instanțe și în subsidiar schimbarea acesteia în sensul respingerii acțiunii ca fiind prescris dreptul la acțiune sau ca nefondată, cu cheltuieli de judecată, respectiv schimbarea în parte a acesteia, cu consecința admiterii și capătului de cerere privind penalitățile de întârziere în cuantum de 17.108,20 lei, calculate până la data introducerii acțiunii.
În motivarea apelului declarat, apelanta . a arătat că instanța de fond nu numai că nu a motivat soluția de respingere a cererii de obligare a sa la plata penalităților de întârziere dar există și o neconcordanță vădită între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia cu privire la acest capăt de cerere, situație care atrage anularea hotărârii și trimiterea spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru nemotivarea soluției date.
Pe fond, a arătat că, hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile, în sensul în care, în speță, este vorba de o convenție încheiată între părți în cursul anului 2005 și efectele acestei convenții s-au produs anterior intrării în vigoare a noului Cod civil.
În opinia sa, instanța de fond interpretează în mod eronat dispozițiile art.6 alin. 5 din noul cod civil și art.1838 -1839 din vechiul Cod civil iar în cauză sunt incidente prevederile Decretului nr.167/1958 în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune și dispozițiile Legii nr.469/2002 în cazul penalităților.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. Cod procedură civilă.
. a solicitat prin apelul declarat, schimbarea în parte a hotărârii apelate, cu consecința admiterii și capătului de cerere privind penalitățile de întârziere în cuantum de 17.108,20 lei, calculate până la data introducerii acțiunii.
În motivare a arătat că, instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată solicitarea sa cu privire la plata penalităților de întârziere, oferind o motivare complexă cu temeiuri de drept corespunzătoare în acest sens, astfel că, firesc ar fi fost ca prin dispozitiv, debitoarea să fie obligată și la plata acestor penalități, o altă soluție pe acest capăt de cerere fiind în afara literei și spiritului în care instanța însăși a judecat.
În opinia sa, suntem în prezența unei erori de fond strecurată în hotărârea primei instanțe, reprezentată de neconcordanța, contrarietatea chiar dintre dispozitiv și considerentele acesteia pentru capătul de cerere privind plata penalităților de întârziere.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. Cod procedură civilă.
Prin întâmpinările depuse la datele de 15.05.2015 și 21.05.2015, fiecare dintre apelante a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de cealaltă parte, apelanta . solicitând și trimiterea spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a asigura o judecată unitară.
În apel, nu s-a solicitat administrarea de probatorii.
Verificând în limitele cererilor de apel și a apărărilor formulate, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Tribunalul, constată că apelurile sunt întemeiate în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În ce privește criticile formulate prin apelurile declarate care vizează soluționarea capătului de cerere referitor la penalitățile de întârziere se apreciază că sunt întemeiate.
În primul rând, Tribunalul constată că există o contradicție între considerentele și dispozitivul sentinței apelate, în sensul că, deși în considerente instanța de fond reține că cererea creditorului este întemeiată, aceasta fiind îndreptățită a solicita, în raport de dispozițiile art.1516, 1531 și art.1535 din Noul Cod civil, daune moratorii în cuantum de 17.108,20 lei pentru neexecutarea la termen a obligației de către debitor, ulterior, în dispozitiv aceasta respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata acestor penalități.
Procedând în modul descris anterior, Tribunalul nu poate aprecia asupra temeiniciei hotărârii și nu poate verifica dacă raționamentul logico-juridic al instanței de fond duce în mod necesar la soluția pronunțată.
Totodată, instanța de apel, reține în considerarea art. 425 Cod de procedură civilă, că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să se refere la probele administrate în cauză, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.
Aplicând aceste considerații cu caracter teoretic, la speța pendinte, Tribunalul constată că instanța de fond s-a limitat la aprecierea globală a probelor administrate și însușirea temeiurilor juridice invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, neluând în considerare și argumentele pârâtei menționate în întâmpinare referitoare la legea aplicabilă litigiului cu consecințe asupra soluționării excepției invocate, situație în care hotărârea acesteia apare ca nemotivată și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Apreciind că această neregularitate procedurală constând în nesocotirea unor principii fundamentale care guvernează procesul civil atrage sancțiunea nulității hotărârii, în baza art. 480 alin.3 Cod procedură civilă, se va anula sentința atacată și se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru ca părțile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicție.
Față de soluția impusă, apare de prisos analizarea celorlalte critici, acestea urmând a fi analizate în rejudecare, pentru o justă soluționare a pricinii în raport cu toate dispozițiile legale aplicabile.
Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va avea în vedere că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr.167/1958 și vechiul Cod civil și nu dispozițiile noului Cod civil invocate de apelanta-reclamantă, în raport de modalitatea de aplicare a legii substanțiale în timp.
Astfel, la stabilirea legii aplicabile litigiului dedus judecății, respectiv soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune al apelantei-reclamante, trebuie avute în vedere atât dispozițiile art.3 din Legea nr.287/2009 potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . Noului Cod de procedură civilă nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor cât și cele ale art.201 din legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil care prevăd că, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil, sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Mai mult, dispozițiile art.6 alin.4 din Legea nr.287/2009 (Noul Cod civil) cuprind aceleași prevederi ca și legea de punere în aplicare, respectiv că prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor care le-au instituit.
Cu atât mai mult aceste dispoziții devin incidente pentru o situație juridică consumată complet înainte de . legii noi, întrucât normele juridice nu se pot aplica retroactiv.
Acest principiu este întărit nu numai de dispozițiile constituționale (art.15 alin.2 din Constituție) dar și de art.6 alin.1 din Codul civil, conform cărora legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, aceasta neavând putere retroactivă.
Așadar, cu ocazia rejudecării, instanța de fond va avea în vedere că raportul juridic dedus judecății este supus în întregime dispozițiilor legii vechi, nefiind atins de legea nouă, conform principiului tempus regit actum, astfel că, dispozițiile legale substanțiale din legea nouă nu pot fi aplicabile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile declarate de apelanta reclamantă ., cu sediul în C., ., nr. 2, județul C., precum și de apelanta pârâtă ., cu sediul în Z., ., cod poștal_, județul Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 1659 din data de 17.12.2014, pronunțată de Judecătoria Z..
Anulează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 23 septembrie 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
D. M. Nuți C. Doinița O. R. S.
Red.-Th.red. DMN 23.10.2015/4 ex.
D.f._
Jud. Z.
J.f. O. E. C.
Comunicat 2 ex. .2015
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1042/2015. Tribunalul TELEORMAN | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1008/2015. Tribunalul... → |
|---|
