Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 2014/2015. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2014/2015 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 11-02-2015 în dosarul nr. 101/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 101/2015
Ședința publică din data de 11 Februarie 2015
Completul constituit din:
Președinte I.-A. D.
Judecător L. D.
Grefier F. L. C.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelantul reclamant M. P. împotriva sentinței civile nr._/2014 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/325/2013 în contradictoriu cu pârâții N. (F. SMOKTUN) T. și M. P.- DIICOT BUCUREȘTI REPREZENTAT DE PROCURORUL ȘEF, având ca obiect constatare nulitate absolută, repunerea părților in situația anterioară și rectificare carte funciară.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul pârât N. fost Smoktun T. – aflat în detenție Penitenciarul A. asistat de avocat I. D., lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că s-au depus note scrise prin serviciul registratura la 10.04.2015 de către apelant.
Mersul dezbaterilor si concluziile parților sunt consemnate în încheierea din 4.02.2015, parte integranta din prezenta hotărâre, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise a dispus amânarea pronuntării pentru azi, 11.02.2015.
INSTANȚA
Deliberând, constata următoarele:
Hotărârea apelată.
Prin sentința civilă nr._/2014 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/325/2013 a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul N. T. (fost Smoktun T.) prin întâmpinare.
A fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul M. P., cu domiciliul procedural ales în Timișoara, ., . la Cabinet individual avocat T. M. L. în contradictoriu cu pârâtul DIRECȚIA DE I. A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM din cadrul PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE- SERVICIUL TERITORIAL TIMIȘOARA, cu sediul în Timișoara, . nr. 2A, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul M. P., cu domiciliul procedural ales în Timișoara, ., . individual avocat T. M. L. în contradictoriu cu pârâtul N. T. (fost Smoktun T.) cu domiciliul procedural ales în Timișoara ., ., jud. T. la Cabinet individual avocat D. I. și pârâtul M. P.-P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE-DIRECȚIA DE I. A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM (DIICOT) cu sediul în București Bv. Libertății nr.14, sector 5.
A fost obligat reclamantul la plata către pârâtul N. T. (fost Smoktun T.) a cheltuielilor de judecată în cuantum de 450 lei.
Considerentele reținute de prima instanța pentru pronunțarea acestei soluții:
Analizând probele administrate în cauză prima instanța a reținut următoarele:
Prin încheierea dată în ședința publică din data de 28.5.2014 instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Serviciul Teritorial Timișoara, astfel că prima instanță a respins acțiunea civilă precizată formulată în contradictoriu cu acest pârât.
Asupra fondului cauzei a constatat că la data de 03.07.2000 între reclamantul M. P. și pârâtul N. T. (la acea dată Smoktun T.) a fost încheiat un antecontract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1311 de BNP Saca R. cu privire la imobilul situat în Timișoara, bv. M. Viteazul nr. 11, . înscris în CF nr._ Timișoara, nr. top. 9917/IV, dobândit de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare cumpărare nr._/17.01.1997, încheiat cu RA Urbis Timișoara. Potrivit antecontractului de vânzare cumpărare la data încheierii sale promitentul vânzător a primit integral prețul de_ DM. La aceeași dată la BNP Saca R. au fost încheiate următoarele acte: promisiunea unilaterală de vânzare autentificată sub nr. 1310, testamentul lui M. P. autentificat sub nr. 1309/03.07.2000 prin care l-a instituit pe N. T. (fost Smoktun) ca legatar cu titlu particular, procura generală de administrare autentificată sub nr. 1308/03.07.2000 și împuternicirea nr. 1307/03.07.2000 prin care pârâtul era mandatat să vândă imobilul cui va crede de cuviință și la prețul pe care îl va socoti potrivit, după expirarea termenului de interdicție stabilit de Legea nr. 112/1995.
La data de 20.07.2000 prin declarația autentificată sub nr. 1481/20.07.2000, reclamantul a restituit pârâtului suma de 10.000 DM, iar prin înscrisul sub semnătură privată denumit „înțelegere” din data de 04.06.2002 reclamantul a mai restituit pârâtului suma de_ euro din preț, menționându-se faptul că „diferența dintre suma de_ DM și_ euro rămâne la dispoziția lui M. P. cu titlu de garanție a executării de către Smoktun T. a promisiunii de vânzare la expirarea termenului de interdicție a imobilului ce a făcut obiectul convențiilor încheiate între aceleași părți contractante la data de 03.07.2000.”
Pe rolul Judecătoriei Timișoara a fost înregistrată sub nr. 341/03.01.2001 o acțiune civilă prin care Consiliul Local al mun. Timișoara în contradictoriu cu M. P. și N. T. (Smoktun) anularea contractului de vânzare cumpărare nr._/17.01.1997, anularea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1311/03.07.2000 de BNP Saca și a promisiunii unilaterale de vânzare autentificate sub nr. 1310/03.07.2000. prin sentința civilă nr. 7925/14.05.2001 cererea de chemare în judecată a fost respinsă. Prin decizia civilă nr. 2243/A/20.09.2001 pronunțată în dosarul nr. 8268/C/2001 al Tribunalului T. a fost admis apelul formulat de Consilul Local al mun. Timișoara și s-a constatat nulitatea absolută a antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1311/03.07.2000 de BNP Saca și a promisiunii unilaterale de vânzare autentificate sub nr. 1310/03.07.2000. prin decizia civilă nr. 3233/R/21.11.2001 pronunțată în dosarul nr. 7237/C/2001 al Curții de Apel Timișoara s-a admis recursul declarat de Consiliul Local al mun. Timișoara și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr._/17.01.1997.
Împotriva acestei soluții reclamantul din prezentul dosar a formulat o cerere de revizuire la judecarea căreia a renunțat, iar pârâtul o contestație în anulare, ce a făcut obiectul dosarului nr. 4031/C/2001 al Curții de Apel Timișoara, care prin decizia civilă nr. 2176/18.09.2002, rejudecând recursul împotriva deciziei civile nr. 2243/A/20.09.2001 a Tribunalului T., l-a respins și ca atare contractul de vânzare cumpărare încheiat de reclamant cu RA Urbis Timișoara a rămas valabil.
La data de 31.08.2010 sub nr. 1264 la BNP Saca-B. a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare între N. T. –mandatar și N. T. cumpărător. În conținutul contractului s-a menționat faptul că prețul vânzării de_ DM a fost achitat la data de 03.07.2000 când a fost încheiat antecontractul de vânzare cumpărare nr. 1311/03.07.2000 de BNP Saca.
Reclamantul solicită constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare și în subsidiar a nulității relative invocând mai multe motive, respectiv: încălcarea dreptului de preemțiune în baza dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 422/2001; incapacitatea mandatarului de a cumpăra imobilul pentru a cărei vânzare a fost mandatat, conform art. 1308 pct. 2 din C.civ. și repunerea părților în situația anterioară în sensul restituirii imobilului reclamantului și restituirii diferenței de preț de către reclamant pârâtului, rectificarea cărții funciare nr._/C1-C2 Timișoara (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr._).
Procedând la analizarea primului motiv de nulitate invocat, instanța a constatat că la dosarul cauzei fila 67 s-a depus adresa nr. 1388/11.08.2010 emisă de Direcția pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național al jud. T. prin care se precizează că imobilul situat în Timișoara, bv. M. Viteazul nr. 11, . nu este cuprins în lista monumentelor istorice-2004, fiind cuprins în zona de protecție istorică, conform planului Urbanistic General al mun. Timișoara, poziția 95 cod TM-II-a_B-_ și poziția 120 cod TM-II-a-B-_ din lista monumentelor istorice -2004 publicată în MO nr. 646 bis. Se precizează că imobilul intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 422/2001, însă fiind situat în zona de protecție istorică nu este necesară exercitarea dreptului de preemțiune.
Dispozițiile art.4 alin.4 din Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice statuează că monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al Statului român, prin M. Culturii și cultelor, ori al unităților administrative teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării. Articolul menționat prevede în continuare obligația proprietarilor care intenționează să vândă monumente istorice de a înștiința în scris direcția pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național județeană în vederea exercitării dreptului de preemțiune, obligație ce este reiterată în art.36 alin.4 lit.a din lege. Din copia dosarului ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 1264/31.08.2010 aflat în păstrarea BNPA Saca-B. reține că această obligație legală a fost îndeplinită prin mandatar, fiind comunicată adresa nr. 1388/11.08.2010 emisă de Direcția pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național al jud. T..
Cât privește obiectul dreptului de preemțiune, se reține că art.3 din Legea nr.422/2001 stabilește categoriile de monumente istorice - monument, ansamblu sau T. -, definindu-le la lit.a, b și c, în timp ce zona de protecție a monumentului istoric este reglementată de art.9 din lege.
Având în vedere că dreptul de preemțiune are natură legală, fiind instituit printr-o normă imperativă și că instituirea acestui drept reprezintă o derogare de la principiul liberei circulații a bunurilor și de la principiul conform căruia proprietarul dispune liber de bunul său, instanța a apreciat că textele de lege care reglementează dreptul de preemțiune se interpretează restrictiv.
În consecință, raportat la temeiurile de drept mai sus invocate și conținutul adresei nr. 1388/11.08.2010 emisă de Direcția pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național al jud. T., instanța a apreciat că nu au fost încălcate prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 422/2001.
În ce privește al doilea motiv de nulitate invocat de reclamant, respectiv incapacitatea mandatarului de a cumpăra bunul cu a cărui vânzare a fost mandatat, prevăzută de art. 1308 pct. 2 din C.civ.
Potrivit art.1308 pct.2 cod civil, mandatarii, atât convenționali cât și legali, împuterniciți a vinde un lucru nu pot să-l cumpere, întrucât, de regulă, nu se poate admite ca o persoană să cumuleze și rolul de vânzător și cel de cumpărător.Legea a stabilit această prohibiție pentru ca mandatarul să nu fie pus în situația de a alege între interesul său, care este de a cumpăra cât mai ieftin și interesul pe care trebuie să-l apere, respectiv de a obține prețul cel mai ridicat.
Deși textul care reglementează prohibiția sugerează că sancțiunea care intervine în cazul nerespectării acestei interdicții ar fi nulitatea absolută, totuși, având în vedere interesul particular protejat, s-a apreciat că sancțiunea care intervine este nulitatea relativă. Stabilind că sancțiunea care intervine este nulitatea relativă, termenul de prescripție este cel reglementat de art.3 alin.1 din Decretul 167/1958, respectiv de 3 ani.
Termenul de prescripție începe să curgă, potrivit art.9 din Decretul 167/1958, în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.
Având în vedere că, în speță contractul a cărui nulitate s-a solicitat a se constata s-a perfectat la data de 31.08.2010, termenul de 3 ani începe să curgă fie de la data la care reclamantul a cunoscut despre cauza de anulare fie cel mai târziu de la data expirării a 18 luni de la data încheierii actului.
Prin răspunsul la interogatoriu reclamantul susține că ar fi luat la cunoștință despre încheierea contractului la momentul comunicării rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din data de 14.02.2012 emisă în dosar nr._/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara.
Luând în considerare această dată când reclamantul a cunoscut cauza de anulare și având în vedere că acțiunea a fost promovată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 20.10.2013, instanța a apreciat că nu s-a împlinit termenul de prescripție al dreptului la acțiune în anularea contractului iar excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată, sens în care o va respinge.
Așadar prin procura autentificată sub nr. 1307/03.07.2000 de BNP Saca R. reclamantul M. P. a împuternicit pe pârâtul Smoktun T. (actual N.) să vândă imobilul situat în Timișoara, ..1, . CF nr._ Timișoara, nr. Top. 9917/IV, cui va crede de cuviință și la prețul la care va crede de cuviință.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1264/31.08.2010 autentificat de BNPA Saca-B., M. P. prin mandatar N. T. vinde imobilul lui N. T., făcându-se mențiunea că prețul total al imobilului stabilit de comun acord în cadrul antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1311/03.07.2000 la BNP Saca este de_ DM, preț care s-a achitat integral la data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare.
Reclamantul susține că a fost încălcată interdicția impusă de art.1308 pct.2 cod civil, întrucât calitatea de mandatar și calitatea de cumpărător în contractul de vânzare-cumpărare o are pârâtul N. T..
Reclamantul susține că au fost încălcate dispozițiile ordinului MJ nr. 710/1995 privind normele de aplicare a Legii nr. 36/1995, în sensul că nu s-a inserat expres faptul că atunci când cumpărătorul are l însuși calitatea de mandatar al vânzării, notarul public are obligația de a pretinde părților să înscrie în cuprinsul procurii toate clauzele inclusiv prețul.
În speță, contractul de mandat încheiat între reclamant și pârât a avut ca obiect încheierea unui act juridic, respectiv a unui contract de vânzare cumpărare, care reprezintă un act de dispoziție, iar pentru actele de dispoziție se cere un mandat special, astfel cum impune art.1536 alin.2 cod civil, potrivit cu care, când e vorba de înstrăinare, ipotecare, sau de încheierea unor acte ce trec peste administrația ordinară, mandatul trebuie sa fie special. Analizarea conținutului procurii autentificate sub nr. 1307/03.07.2000 de BNP Saca trebuie să se realizeze în contextul în care a fost întocmit acest act și în acord cu voința comună a părților.
Fiind vorba de un imobil care intra sub incidența prevederilor Legii nr. 112/1995, la data de 03.07.2000, când nu expirase interdicția de înstrăinare de 10 ani, părțile, de comun acord au încheiat antecontractul de vânzare cumpărare ce prevede prețul de 120.000DM, promisiunea unilaterală de a vinde, testamentul, procura generală de administrare și această “împuternicire”, toate aceste acte juridice având același scop, respectiv dobândirea în proprietate de către pârâtul Novacovi T. a mobilului situat în Timișoara bv. M. Viteazul nr. 11, . class="CaracterCaracterCaracterCaracterCaracterCaracter"> Din răspunsul la interogatoriu al reclamantului reține faptul că el a predat posesia imobilului la data de 03.07.2000 și că de atunci nu a încercat în vreun fel să reintre în stăpânirea de fapt al acestuia. Reclamantul, pe parcursul celor 10 ani ce au trecut de la data perfectării actelor juridice enumerate mai sus, nu a revocat procura acordată pârâtului N. T., deși nu exista nici un impediment legal.
Așadar coroborând toate aceste înscrisuri este evident că intenția părților atât în anul 2000 cât și ulterior, a fost ca imobilul să ajungă în proprietatea pârâtului N..
Acest aspect este susținut și de faptul că în conținutul contractului de vânzare cumpărare nr. 1264/31.08.2010 se menționează expres faptul că prețul s-a stabilit și plătit la data încheierii antecontractului de vânzare cumpărare.
Față de această situație, nu se poate reține lipsa consimțământului proprietarului, în speță a reclamantului, la vânzarea bunului său, câtă vreme el a încasat prețul anterior și a predat posesia imobilului în anul 2000.
Faptul că parcursul anilor între părți au intervenit diverse restituiri de sume prin declarația din anul 2000 și înțelegerea din anul 2002 nu constituie o cauză ce să determine ineficacitatea contractului de vânzare cumpărare, reclamantul având la dispoziție mai multe mijloace juridice pentru clarificarea situației juridice dintre părți. Faptul că reclamantul a înțeles să rămână în pasivitate și abia după instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului, menținut prin sentința penală nr. 424/P/25.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, hotărâre de condamnare a pârâtului din prezenta cauză, potrivit regulii „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” nimănui nu-i este îngaduit sa se prevaleze în fața justiției de propria sa culpa pentru a valorifica un drept, instanța a apreciat că susținerile reclamantului nu pot determina admiterea acțiunii civile.
Pe de altă parte, în sensul celor de mai se remarcă faptul că sentința penală nr. 424 a Tribunalului T. din dosarul nr._ a fost pronunțată la data de 25.11.2013 iar cererea adresată de reclamant BNPA Saca - B. este înregistrată sub nr.1033/25.11.2013, deci la aceeași dată, deși reclamantul susține că a aflat de încheierea contractului de vânzare cumpărare la momentul comunicării rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din data de 14.02.2012 emisă în dosar nr._/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara. De asemenea din copia cărții de identitate a reclamantului . nr._ reține că a fost emisă la data de 27.06.2012, reclamantul având domiciliul în Timișoara, bv. M. Viteazul nr. 11, ., jud. T., iar reclamantul prin răspunsul la interogatoriu susține că nu s-a mai întâlnit cu pârâtul. La data eliberării cărții de identitate a reclamantului, proprietar al imobilului era pârâtul N., iar pentru ca reclamantul să își stabilească domiciliul la această adresă era necesar acordul expres al pârâtului. Acest aspect nu are vreun efect asupra raporturilor juridice dintre părți cu privire la încheierea contractului de vânzare contestat, ci este analizat referitor la buna credință în exercitarea drepturilor procesuale.
În consecință, față de aceste considerente, prima instanță a apreciat că susținerile reclamantului cu privire la acest motiv de nulitate sunt neîntemeiate.
Având în vedere că petitul având ca obiect constatarea nulității absolute urmează a fi respins, instanța a respins și cererea de repunere a părților în situația anterioară și de rectificare a cărții funciare.
Pârâtul a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată al căror cuantum a fost dovedit prin depunerea chitanței de plată a onorariului de avocat (fila 104), luând în considerare prevederile art. 453 Cproc.civ și faptul că acțiunea urmează a fi respinsă, a acordat cheltuieli de judecată în cuantum de 450 lei.
Cererea de apel
Împotriva sentinței civile nr._/2014 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/325/2013 a declarat apel reclamantul M. P., înregistrat la Tribunalul T. la data de 10.10.2014 în dosarul nr._, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în primă instanță si în apel.
Apelantul critică hotărârea primei instanțe pentru netemeinicie si nelegalitate, invocând aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art.4 alin.4 si urm. Din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
Cu privire la procedura privind exercitarea dreptului de preempțiune de către autoritățile publice arata ca potrivit disp. art .4 alin. 4 din Legea nr. 422/2001 monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândute numai în condițiile exercitării dreptului de preemțiune ale statului român, prin M. Culturii și Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa B, ori al unităților administrativ-teritoriale, după caz, potrivit prezentei legi, sub sancțiunea nulității absolute a vânzării. Potrivit disp. alin. (5) și (6) ale art. 4 din Lege, proprietarii care intenționează să vândă monumente istorice, transmit serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor înștiințarea privind intenția de vânzare, însoțită de documentația stabilită prin ordin al ministrului culturii și cultelor iar serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor îi transmit acestuia înștiințarea, documentația și propunerea de răspuns, în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea acestora. Termenul de exercitare a dreptului de preemțiune al statului este de maximum 25 de zile de la data înregistrării înștiințării, documentației și a propunerii de răspuns la M. Culturii și Cu"telor sau, după caz, la serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor conform disp. art. 4 alin. 7 din Legea nr. 422/2001. Din interpretarea acestor dispoziții legale, arata ca rezultă care este procedura dreptului de preemțiune.
Apelantul arata ca raportat la condițiile prevăzute de alin. 5 și 6 ale art. 4 din Lege, prima instanță a considerat în mod greșit că este îndeplinită procedura de preemțiune legală în condițiile în care în speță nu s-a făcut dovada că s-a transmis serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor înștiințarea privind intenția de vânzare însoțită de documentație și prima instanță a reținut în mod greșit că pârâtul N. (fost Smoktun T.) a îndeplinit această obligație legală a celui care înstrăinează un imobil supus dreptului de preemțiune.
Arata ca nu se poate reține că efectuarea unei adrese către Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național prin care se solicită informarea cu privire la regimul juridic al unui imobil echivalează cu efectuarea procedurii de preemțiune așa cum prevăd dispozițiile legale mai sus reproduse. Emiterea acestei adrese de către Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național nu suplinește efectuarea procedurii de preemțiune, așa cum este prevăzută de disp. art. 4 alin 4 și următoarele din Legea 422/2001. Arata că in condițiile în care dispozițiile legale prevăd, fără echivoc, condiția exercitării dreptului de preempțiune, fără a distinge între imobilele situate în Zona de protecție istorică și celelalte, Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Județean și-a depășit atribuțiile, interpretând într-o manieră proprie dispozițiile legale, cu încălcarea principiului de drept potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Apelantul mai arata ca obligația de notificare a intenției de înstrăinare conform procedurii prevăzute de disp. legale, în speță disp. art. 4 alin. 4 și următoarele din Legea nr. 422/2001, nu o dă Direcția, ci legea, fiind o obligație legală. Pe cale de consecință, nu poate fi suplinită sau înlăturată prin existenta Adresei nr._.08.2010 .
Cu privire la obiectul dreptului de preemțiune considera că prima instanță a reținut în mod greșit că dispozițiile art. 3 din Legea nr. 422/2001 stabilește categoriile de monumente istorice - monument, ansamblu sau sit, în timp ce zona de protecție a monumentului istoric este reglementată de disp. art.9 din Lege. În realitate, disp. art. 3 din lege definesc monument istoric ca gen, care poate fi reprezentat de un monument, un ansamblu sau un sit, în timp ce dispozițiile art. 9 din Lege vizează reguli de urbanism aplicabile monumentelor istorice, totodată art. 4 din Lege nu face nici o distincție între monument, ansamblu, sau sit, ci folosește sintagma "monument".
Referitor la critica privind motivarea contradictorie a hotărârii apelantul arata ca deși se statuează inițial că obligația legală de exercitare a dreptului de preempțiune a fost îndeplinită prin mandatar, în acest sens fiind comunicată Adresa nr. 1388/11.08.2010 emisă de către Direcția pentru cultură, culte și patrimoniul cultural național al județului T., instanța de fond revine ulterior asupra argumentării sale, motivând că imobilul în litigiu nu intră în domeniul de aplicare a legii, existând o distincție între monumentele istorice și zona de protecție a unui astfel de monument. Or, acest fapt este combătut de două mijloace de probă administrate în instanță, Cartea funciară a imobilului, în care se evidențiază regimul juridic special al acestuia și Adeverința nr. 1388/11.08.2010.
Apelantul critică aplicarea greșită a dispozițiilor privind nulitatea relativă, aratand ca prima instantă era obligată a analiza cu întâietate daca au fost respectate disp. art. 1308 pct. 2 vechiul cod civil care instituie incapacitatea mandatarului de a cumpăra un bun pe care sunt însărcinați să îl vândă, iar dupa ce a identificat incapacitatea, sa aplice norma care care prevede sancțiunea pentru aceasta incapacitate.În speță însă, instanța se limitează la a analiza efectele nulității, fără a constată că actul juridic este lovit de sancțiunea nulității relative. In acest sens reține că analizarea conținutului Procurii autentificate sub nr. 1307/03.07.2000 de BNP Saca R. trebuie să se realizeze în contextul în care a fost întocmit acest act și în acord cu voința comună a părților, concluzionând că nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria culpă pentru valorificarea unui drept. Mai arata ca fiind învestită cu analizarea motivului de nulitate relativă, prima instanța trebuia să verifice dacă în speță există o normă de incapacitate, și în funcție de rezultatul raționamentului său să aplice sancțiunea, aceea a nulității, ori în speță instanța ajunge la concluzia că nu există nici o regulă de incapacitate. Potrivit disp. art. 6 din Decretul nr. 31/1954, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință și nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege. Or, disp. art. 1308 pct. 2 Cod civil stipulează tocmai o îngrădire a capacității de exercițiu, prin instituirea interdicției ca mandatarii să se facă adjudecatari direct sau prin persoane interpuse, ai averii ce sunt însărcinați să vândă, îngrădire reluată de dispozițiile art. 1654 alin. 1 din Noul Cod civil. Pe cale de consecință, prima instanța nu a analizat dacă actul de vânzare încheiat de către pârâtul N. T. cu sine insuși este lovit de nulitate relativă sau nu.
Apelantul considera că prima instanța a reținut în mod greșit faptul că nu se poate reține lipsa consimțământului la vânzarea bunului, câtă vreme prețul a fost încasat anterior iar posesia imobilului predată în anul 2000. Considera ca existența consimțământului său trebuia analizată prin raportare la starea de fapt existentă în momentul perfectării contractului de vânzare când antecontractul si promisiunea unilaterală de vânzare fuseseră anulate prin hotărâre judecătorească, jumătate din prețul vânzării fusese restituit iar pentru înstrăinarea imobilului fusese instituită o procedură specială de înstrăinare. Arata ca raportat la aceste împrejurări, nu se poate reține existența consimțământului său la încheierea contractului cu sine însuși de către pârât.
Privind aplicarea greșită a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, arata ca principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu înlătură sancțiunea nulității, cel mult are relevanță în materia efectelor nulității Potrivit acestui principiu de drept, pe care prima instanță îl constată incident în speță, nimănui nu si este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obține protecția judiciară a unui drept .
Considera apelantul ca este evidentă reaua credință a pârâtului și încălcarea flagrantă a intereselor sale, în condițiile în care la perfectarea contractului de vânzare cumpărare cu sine însuși, pârâtul a declarat că prețul total al imobilului s-a achitat în întregime la data încheierii antecontractului, deși în data de 20.07.2000 i-a fost restituită suma de 10.000 DM, iar a data de 04.06.2002, suma de 33.200 Euro.La această omisiune a pârâtului se adaugă și faptul că acesta s-a prevalat de existența Adresei nr._10 emisă de Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural a județului T. pentru eludarea dispozițiilor imperative ale Legii 422/2001. Toate aceste împrejurări au fost de natură să-l determine să nu demarez nici o procedură legală, având certitudinea că pârâtul nu va recurge la înstrăinarea imobilului, fără a-l contacta anterior, astfel încât nu i se poate imputa starea de pasivitate. Considera ca nu i se poate imputa nici faptul că deși avea la dispoziție mai multe mijloace juridice pentru clarificarea situației juridice, așa cum reține prima instanță, nu a inițiat nici un alt demers, în condițiile în care formularea prezentei acțiuni reprezintă un astfel de mijloc juridic menit să repună părțile în situația anterioară și să clarifice situația juridică dintre părți.Pe cale de consecință, nu s-a prevalat de propria incorectitudine pentru a obține protecția unui drept, toate acțiunile sale fiind conforme dispozițiilor legale.
Apelantul mai arata ca starea de pasivitate nu poate avea relevanță în speță, în condițiile în care acțiunea sa are ca obiect constatarea nulității absolute, iar în subsidiar a nulității relative.Pasivitatea ar fi avut relevanță numai în materia prescripției extinctive, ori instanța a analizat excepția prescripției extinctive și a ajuns la concluzia că este neîntemeiată. Mai mult, raportat la primul motiv de nulitate absolută invocat, starea de pasivitate nici nu poate fi luată în considerare în condițiile în care judecătorul poate să invoce această nulitate chiar din oficiu.
Apelantul critica analizarea greșită a stării de fapt prin raportare la data pronunțării sentinței penale nr. 424 a Tribunalului T. și la procedura administrativă a schimbării cărții de identitate. Faptul că cererea adresată către Biroului Notarial P. Saca B. nr. 1033 din data de 25.11.2013 a fost înregistrată în aceeași zi în care s-a pronunțat Sentința nr. 424 în dosarul nr._ de către Tribunalul T. este lipsită de relevanță juridică întrucât nu s-a făcut dovada că ar fi știut de hotărârea de condamnare a pârâtului. Arată că nu a fost parte în respectivul proces, astfel că decizia instanței penale nu i-a fost comunicată și nici nu mai era intabulat în CF astfel încât să i se comunice de către Oficiul de cadastru orice modificare cu privire la imobil.
Întâmpinarea formulată de intimatul N. T.
Intimatul N. T. (fost Smoktun T.) a formulat întâmpinare, cu privire la excepția nulității absolute invocata de catre reclamant arată că este neîntemeiata deoarece prin însăși cererea de chemare în judecata, reclamantul precizează: Prin adresa nr. 1388/11.08.2010, Directia pentru Cultura,Culte si Patrimoniu Cultural a Județului T. menționează în mod expres ca "acest imobil intra sub incidența Legii nr.422/2001, de protejare a monumentelor istorice, însa pentru imobilele situate in Zona de Protectie, nu este necesar obținerea dreptului de preemțiune", astfel ca Statul roman, prin M. Culturii si Cultelor (care a împuternicit Direcțiile Județene pentru Cultura Culte si Patrimoniu Cultural sa aprecieze daca este necesar ca dreptul de preemțiune sa fie exercitat), respectiv prin Direcția pentru Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural a Județului T., precizează "in terminis”ca în speța nu este cazul sa se exercite dreptul de preemțiune.
Cu privire la excepția nulității relative si cu privire la fondul cauzei arată că acțiunea civila formulată, ca de altfel si apelul declarat, de apelantul-reclamant, ascunde adevărul care rezida în aceea ca în realitate, prețul imobilului a fost plătit, în calitate de cumpărător, apelantului - vânzător, la data de 03 iulie 2000, la aceeași data încheindu-se antecontractul de vânzare-cumpărare, autentificat la Biroul Notarului P. S. R., prin încheierea nr. 1311, antecontract depus în copie xerox de către apelantul-reclamant.
Arata ca explicația încheierii acestui antecontract de vânzare-cumpărare ( si nu direct a contractului de vânzare-cumpărare), rezida si ea în aceea ca imobilul in litigiu a fost cumpărat de către apelantul-reclamant, în baza Legii nr.112/1995, care instituia interdicția înstrăinării acestuia o perioada de 10 ani de la data cumpărării. La data de 4 iunie 2002, s-a încheiat actul intitulat "înțelegere” în care se menționează: "Diferența dintre suma de 110.000 mărci si suma de 33.200 euro rămâne la dispoziția domnului M. P., cu titlu de garanție a executării de către Smoktun T. a promisiunii de cumpărare, la expirarea termenului de interdicție, a imobilului ce a făcut obiectul convențiilor între aceleași parți contractante la data de 3 iulie 2000". Intimatul consideră că rezulta fara posibilitate de tagadă ca susținerile apelantului cu privire la restituirea unei sume de bani (mărci germane) de către apelant către intimat, din prețul imobilului sunt false. S-a susținut cu deplin temei (a se vedea în acest sens interogatoriul reclamantului si hotărârile judecătorești depuse în copie xerox la dosar), ca acest antecontract de vânzare - cumpărare a fost anulat de instanțele judecătorești, tocmai pentru motivul ca înlăuntrul perioadei de interdicție de 10 ani prevăzuta de art.9 din Legea nr.l12/1995, un astfel de imobil nu putea fi cumpărat, însa arată că nu trebuie neglijat faptul ca apelantul-reclamant, prin acțiunile concret desfășurate, prin acte comportamentale concrete, niciodata nu a revenit asupra promisiunii de vânzare, încheind acte concrete de garanție, acte prin care se obliga ca vinde apelantul reclamant, respectiv cumpără pârâtul, ceea ce au si făcut.
Arata ca obligația " înștiințării în scris"aparține vânzătorului, ob!igație pe care, vânzătorul cumpărător - pârât, cumulând atât calitatea de vânzător cât si pe cea de cumparator) a îndeplinit-o.
Intimatul invocând practica judecătoreasca în materie, arata ca reclamantul a depus la dosar în copie, decizia civila nr.681/R/18 iunie 2009 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara care analizează inexistenta oricărei forme de exprimare a dreptului de preemțiune ceea ce nu este cazul în speța dedusa spre soluționare, având în vederea adresa nr.1388/11.08.2010 emisa de Direcția pentru Cultura Culte si Patrimoniu Cultural Național a jud.T., instituție abilitata sa emită un răspuns, potrivit dispozițiilor art.4 alin.4 din Legea nr.422/2001.
Concluzionând si cu privire la nulitatea relativa întemeiata pe dispozițiile art.1308 pct.2 din Codul civil, subliniază faptul ca invocarea acesteia nu este întemeiata, deoarece a fost împuternicit sa facă orice cereri, sa dea orice declarații, sa semneze în numele său si pentru reclamant oriunde trebuința va cere, semnătura sa fiindu-i opozabila, deci contractul a cărui nulitate relativa se solicita a fi constatat de către instanța, este valid încheiat.
Arată că invocarea excepției nulității relative este tardiva, chiar și în raport cu data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, deoarece termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr..l67/l958, este împlinit. În realitate, transferul dreptului de proprietate s-a realizat la data de 03 iulie 2000. P. a dovedi ca acest termen de prescripție nu s-a împlinit si a se autorepune în termen, reclamantul a înregistrat sub nr.l055/25.11.2013 la Biroul Notarului P. S. R., cererea prin care solicita "eliberarea copiilor de pe anexele contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1264/31.08.2010..."cerere pe care o apreciaza intimatul ca fiind lipsita de relevanta juridica sub aspectul care interesează în cauza, respectiv voința reala a partilor, care rezulta din actele depuse la dosar chiar de către reclamant. Cu privire la analizarea greșita a stării de fapt, prin raportare la data pronunțării sentinței penale nr.424 a Triubunalului T. arata urmatoarele:
La pct.II.3) din prezentul apel ca de altfel si prin concluziile scrise depuse la Instanța de fond s-a făcut precizarea ca apelantul-reclamant a promovat acțiunea civil ceeace constituie obiectul prezentului dosar ""sugestionat"" de alte personae, care i-au promis ca în cazul în care va redobândi proprietatea imobilului. ei îl vor cumpăra la un preț mult mai bun. Este adevărat ca nu putem face dovada acestei susțineri, dar apreciază ca nu pot fi neglijate următoarele coincidente:
D.I.I.C.O.T.-Serviciul Teritorial Timisoara a solicitat confiscarea speciala a imobilului, susținând ca a fost dobândit cu banii obținuți din săvârșirea unor infracțiuni deși infracțiunile reținute, ar fi fost săvârșite în perioada 2011-2012, iar prețul imobilului a fost plătit în anul 2000, deci fără nicio legătura cu infracțiunile ce au constituit obiectul dosarului penal nr._ al Tribunalului T..
Întâmpinarea formulată de intimatul D.I.I.C.O.T.- București
D.I.I.C.O.T.- București prin întâmpinarea formulată solicita respingerea apelului declarat de apelantul M. P.
Raportat la probatoriul administrat în cauză, la care s-a făcut referire în considerentele sentinței apelate și pe baza cărora prima instanță a soluționat litigiul dedus judecății, criticile apelantului-reclamant sunt vădit nefondate. In subsidiar, în situația în care instanța de control judiciar va admite apelul, apreciind ca fiind întemeiate susținerile apelantului-reclamant cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1264/31.08.2010 la B.N.P.A. SACA - B. și, ca atare, va admite petitul având acest obiect, solicită respingerea cererii de rectificare a cărții funciare .
Arata că prin ordonanța nr. 45/D/P2012 din data de 27.02.2013, emisă în dosarul penal nr. 45/D/P/2012, Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul teritorial Timișoara a dispus, în temeiul art.19 alin. 1 și alin. 2 Secțiunea a 3-a din Legea nr. (678/2001, coroborat cu art. 118 ind.2 alin. 1 lit. c C. pen., în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării extinse, instituirea sechestrului asigurător asupra imobilului situat în municipiul Timișoara, .. 11, ., proprietatea inculpatului N. T., bun pe care acesta din urmă l-a achiziționat, renovat și întreținut din sumele de bani rezultate din comiterea faptei de exploatare a victimelor prin munci ilicite pe teritoriul Germaniei. Se arata ca prin rechizitoriul întocmit la data de 07.06.2013 în dosarul penal nr. 45/D/P/2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului N. T. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art.8 din Legea nr. 39/2003, art. 12 alin. 1, 2 lit. a din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., art. 13 din Legea nr. 678/2001, toate cu aplicarea art. 33 lit. a C. pen. și art. 37 lit. a C. pen.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului T. - Secția penală sub nr._ .
Prin sentința penală nr. 424 pronunțată la data de 25.11.2013 în dosarul susmenționat, Tribunalului T. - Secția penală a dispus, pe latură civilă, în temeiul art. 353 C. proc. pen. raportat la art.163 C.proc.pen., menținerea măsurii sechestrului asigurător instituit prin ordonanța nr. 45/D/P/2012 din data de 27.02.2013 a D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Timișoara asupra imobilului situat în Timișoara .. 11, ., proprietatea inculpatului N. T., până la concurența sumelor acordate cu titlu de despăgubiri civile. Împotriva acestei hotărâri judecătorești s-a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr._ .
Prin decizia penală nr. 411/08.05.2014, definitivă, pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Timișoara a admis apelurile declarate P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și o parte dintre inculpați împotriva sentinței penale nr. 424/25.11.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._, a desființat parțial sentința apelată în latură penală, menținând însă dispozițiile sentinței apelate referitoare la măsura sechestrului asigurător. Prin cererea dedusă judecății reclamantul solicită, în mod neîntemeiat, „desființarea efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a operat notarea dreptului de ipotecă in favoarea D.I.I.C.O.T. ~ Serviciul teritorial Timișoara și a măsurii sechestrului asigurător luată prin ordonanța procurorului din 27 februarie 2013 în dosarul nr. 45/D/P/2012”. Valabilitatea titlului în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea a cărei rectificare se cere a fost cercetată pe cale judecătorească, în cadrul litigiului penal, astfel încât nu poate fi cenzurată, la cererea reclamantului, de instanța învestită cu acțiunea în rectificarea înscrierii de carte funciară.
În condițiile în care, în urma soluționării definitive a cauzei penale, măsura indisponibilizării bunului imobil prin aplicarea sechestrului asigurător a fost menținută, singura cale de atac ce ar putea fi exercitată în mod valid este cea prevăzută de dispozițiile art. 250 alin. 8 din noul Cod procedură penală.
Așadar, măsura asiguratorie menținută prin hotărâre definitivă de către instanța penală nu poate fi desființată cu ocazia analizării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru notarea în cartea funciară ori pe calea rectificării cărții funciare sau a plângerii împotriva încheierii de carte funciară.
Intimatul arata ca în speță, condițiile legale sus-menționate nu sunt îndeplinite.Mai mult, prevederile art. 908 C. civ. invocate în motivarea cererii nu sunt incidente, acestea reglementând rectificarea intabulării sau a înscrierii provizorii, înscrieri care, în virtutea art. 24 alin. 1 coroborat cu art. 23 pct. C lit. c din Legea nr.7/1996, republicată sunt distincte de notarea în cartea funciară a sechestrului.
Tribunalul, analizând apelul prin prisma motivelor invocate precum si în baza art. 476 – 478 C. proc. civ. din 2010, reține că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
1. Apelantul a invocat aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 4 alin. 4 și urm. din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, susținând că există o motivare contradictorie a primei instanțe cu privire la acest aspect, a contestat modul în care s-a desfășurat procedura privind exercitarea dreptului de preempțiune de către autoritățile publice, invocând lipsa de relevanță juridică a Adresei nr. 1388/11.08.2010 a Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a Județului T. în privința exercitării dreptului de preempțiune.
Instanța de apel reține că adresa nr. 1388/11.08.2010 dovedește faptul că a existat o cerere depusă de vânzător potrivit dispozițiilor Legii nr. 422/2001 în vederea exercitării dreptului de preempțiune de către Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național a Județului T..
La cererea depusă i s-a răspuns de către instituția publică abilitată că pentru acest imobil „nu este necesar obținerea dreptului de preempțiune”. Prin urmare în speță au fost respectate dispozițiile art. 4 alin. 5 din Legea nr. 422/2001, acest text legal fiind singurul care reglementează o obligație în sarcina viitorului vânzător.
Modalitatea în care instituțiile abilitate ale statului au înțeles să-și exercite dreptul de preempțiune reprezintă un aspect care nu poate fi imputat intimatului pârât sau vânzătorului bunului.
Mai mult de atât, din adresa nr. 1388/11.08.2010 rezultă că imobilul în litigiu nu face parte din lista Monumentelor Istorice, acest imobil face parte din Zona de Protecție Istorică a două monumente istorice, monumentul istoric înregistrat la poz. TM-II-a-B-_ din Lista Monumentelor Istorice și monumentul istoric înregistrat la poz. TM-II-a-B-_ din Lista Monumentelor Istorice.
Această motivare care se regăsește și în considerentele hotărârii primei instanțe nu este una contradictorie. În primul rând instanța a explicat că actul juridic nu este lovit de nulitate absolută pentru că părțile au respectat dispozițiile legale în vigoare la data încheierii lui, nulitatea absolută fiind acea sancțiune care lipsește de efecte juridice actul juridic încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, putând fi invocată doar de persoana interesată, adică persoana al cărei interes a fost nesocotit la data încheierii actului. În al doilea rând instanța a reținut că pentru acest imobil nu era necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 422/2001.
Apelantul susține că imobilul situat pe . nr. 11 se încadrează la poziția 120 TM-II-a-B-_ în Ansamblul urban . cuprinde ansamblul imobilelor situate între numerele 3,26,28.
Din înscrisurile depuse de apelant în susținerea apelului său rezultă că la poziția 120 TM-II-a-B-_ este trecut Ansamblul urban . adresa pe .. 3, 26,28. Nu este vorba de imobilele situate între numerele 3, 26, 28, ci de imobilele cu nr. 3, 26, 28, așa cum reiese fără putință de tăgadă din înscrisurile depuse de apelant la dosarul cauzei.
Prin urmare, din probele administrate la cererea apelantului rezultă că imobilul în litigiu nu face parte din categoria monumentelor istorice pentru care trebuia parcursă procedura exercitării dreptului de preempțiune potrivit dispozițiilor Legii nr. 422/2001.
2. Apelantul a invocat faptul că prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile legale care reglementează nulitatea relativă
Mai exact, apelantul susține că prima instanță a interpretat și aplicat în mod greși dispozițiile art. 1308 pct. 2 C. civ. din 1864 care instituie incapacitatea mandatarului de a cumpăra un bun pe care a fost însărcinat să-l vândă.
Potrivit textului legal invocat de apelant sub pedeapsă de nulitate nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse mandatarii ai averii ce sunt însărcinați să vândă.
Codul civil din 1865 nu interzice „actul cu sine însuși” în cazul în care mandatarul încheie actul juridic care formează obiectul mandatului cu sine însuși. Într-adevăr în acest caz există pericolul neglijării intereselor mandantului, mai puțin în cazul în care mandantul, fiind în cunoștință de cauză, convine să dea împuternicire mandatarului în acest sens ori atunci când clauzele actului sunt astfel precizate încât este exclusă vătămarea intereselor mandantului.
În speță, apelantul a încheiat cu intimatul M. P. un antecontract de vânzare cumpărare în data de 03.07.2000 prin care se angaja să-i vândă imobilul în litigiu pentru prețul de 120.000 DM. În acel moment nu s-a putut încheia un contract de vânzare cumpărare pentru că bunul nu putea fi înstrăinat potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Contractul de vânzare cumpărare urma să fie încheiat după expirarea termenului de interdicție prevăzut de acest act normativ. În antecontract se mai menționa că promitentul vânzător a încasat prețul vânzării în sumă de 120.000 DM.
La aceeași dată apelantul a semnat o promisiune unilaterală de vânzare în formă autentică a aceluiași bun, pentru același preț, în favoarea aceluiași intimat pârât. Tot în aceeași zi a încheiat și un testament în formă autentică prin care îi lăsa moștenire aceluiași intimat pârât imobilul din litigiu.
La aceeași dată. 03.07.2000, apelantul i-a dat o procură specială autentică ( nr. 1307/03.07.2000) aceluiași intimat pârât prin care l-a împuternicit pe acesta „ca în numele meu și pentru mine să vândă cui va crede de cuviință și la prețul ce-l va socoti potrivit” imobilul în litigiu, precum și o procură generală de administrate autentică pentru același bun.
Prin răspunsul la interogatoriu reclamantul a recunoscut că la data de 03.07.2000 a predat imobilul promitentului cumpărător și de atunci nu a încercat în vreun fel să reintre în posesia bunului.
Abia în data de 12.12.2013 apelantul a revocat procura autentică cu nr. 1307/03.07.2000.
Contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită a fost încheiat potrivit antecontractului de vânzare cumpărare din data de 03.07.2000, reluând clauzele acestui act juridic cu privire la prețul vânzării, la împrejurarea că prețul s-a achitat (deși în anul 2001 s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă nulitatea absolută a acestei promisiuni de vânzare cumpărare la cerea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, fără a se dispune și repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului de vânzare cumpărare).
Cu toate acestea la data de 04.06.2002 reclamantul și pârâtul încheie o nouă înțelegere cu privire la o promisiune de vânzare cumpărare a bunului în litigiu (f. 37).
Din probele administrate în prezenta rezultă că intenția părților a fost ca bunul să intre în proprietatea pârâtului N. T. și că apelantul l-a împuternicit pe promitentul cumpărător să-și vândă chiar și sieși însuși bunul în litigiu.
Prin urmare art. 1308 pct. 2 C. civ. din 1865 care prevede sancțiunea nulității relative nu se aplică în situația în care însuși mandantul îi conferă mandatarului împuternicirea de a vinde bunul chiar și sieși.
Aceleași considerente sunt aplicabile și în cazul motivului de apel prin care apelantul invocă lipsa consimțământului său la încheierea contractului cu sine însuși.
3. Apelantul invocă faptul că prima instanță în mod greșit a aplicat principiul de drept potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obține protecția juridică a unui drept și că nu i se poate reproșa pasivitatea în acest caz
Așa cum în mod judicios a argumentat și prima instanță, reclamantul i-a dat o procură intimatului pârât să vândă bunul oricui va dori și la orice preț va considera de cuviință, procură pe care a revocat-o abia 13 ani mai târziu. Apelantul nu poate invoca în fața instanței de judecată faptul că nu a știut că acest mandat produce efecte juridice.
În ceea ce privește restituirea unui părți din prețul încasat, acest aspect ține de executarea contractului și nu poate antrena nulitatea actului juridic. Așa cum am arătat și mai sus nulitatea este acea sancțiune care lipsește de efecte juridice actul juridic încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, neplata prețului nefiind o cauză de nulitate a actului juridic.
4. În ceea ce privește buna credință a apelantului reclamant cu privire la momentul în care a cunoscut de existența încheierii contractului de vânzare cumpărare, tribunalul reține că aceste aspecte de fapt prezintă relevanță cu privire la existența bunei credințe a apelantului reclamant care invocă faptul că nu a cunoscut că s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare a cărui nulitate o solicită în prezentul litigiu.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. proc. civ. din 2010, instanța de apel va respinge apelul formulat de apelant ca neîntemeiat.
Cheltuieli de judecată
În temeiul art. 451 și 452 C. proc. civ. din 2010 instanța de apel va lua act de faptul că intimații nu au solicitat plata unor cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelantul reclamant M. P. cu domiciliul procedural ales la Cabinetul individual de avocat Dr.T. L. situat n Timișoara ., 3taj 3, . civile nr._/2014 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/325/2013 în contradictoriu cu pârâții N. (F. SMOKTUN) T. cu domiciliul procedural ales în Timișoara ., ., și M. P. P. de pe lânga Înalta Curte de Casație si Justiție - DIICOT BUCUREȘTI cu sediul în ., sector 5.
Fără cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 11 Februarie 2015.
Președinte, I.-A. D. | Judecător, L. D. | |
Grefier, F. L. C. |
Red. D.I.A. 22.04.2015
Tehnored. F.C.
6ex
Prima instanta Judecatoria Timisoara Jud. G. D.
| ← Legea 10/2001. Sentința nr. 304/2015. Tribunalul TIMIŞ | Cerere necontencioasă. Sentința nr. 03/2015. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
