Obligaţie de a face. Sentința nr. 9531/2015. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 9531/2015 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 11-03-2015 în dosarul nr. 227/2015
Acesta nu este document finalizat
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.227/A
Ședința publică din data de 11.03.2015
PREȘEDINTE: C. B.
JUDECĂTOR: A. A.
GREFIER: G. G.
S-a luat în examinare apelul formulat de pârâtul apelant S. I. împotriva sentinței civile nr.9531/20.06.2014 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați P. M. TIMIȘOARA și M. TIMIȘOARA PRIN PRIMAR și intervenienta intimată A. P. PROTECTIA SI DOCUMENTAREA MONUMENTELOR SI PATRIMONIULUI DIN ROMANIA, având ca obiect obligație de a face.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de dezbateri din data de 04.03.2015, când, instanța, pentru a da posibilitate intimaților P. M. TIMIȘOARA și M. TIMIȘOARA PRIN PRIMAR de a formula concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru termenul azi, încheierea antemenționată făcând parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța constată că la data de 09.03.2015, respectiv la data de 11.03.2015, prin serviciul registratură, apelantul și intimații P. M. TIMIȘOARA și M. TIMIȘOARA PRIN PRIMAR au depus la dosar concluzii scrise.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr._ reclamanții M. TIMIȘOARA PRIN P. M. TIMIȘOARA si CONSILIUL LOCAL AL M. TIMIȘOARA au chemat în judecată pe pârâtul S. I. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la aducerea la starea inițială a imobilului din Timișoara, M. V. nr. 3;obligarea pârâtului la luarea masurilor de punere în siguranță si conservarea imobilului din Timișoara, .. 3, iar în caz de neexecutare în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a cauzei, instanța să autorizeze reclamanții la executarea lucrărilor pe cheltuiala pârâtului sau să fie obligat acesta la plata unei amenzi civile în favoarea statului 50 lei/zi de întârziere până la aducerea imobilului la starea inițială; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea actiunii, reclamantii au arătat că, în urma controlului efectuat de către organele de control din cadrul Primăriei M. Timișoara - Direcția Urbanism și Direcția Poliției Locale - în data de_, ca urmare a solicitării nr. 7301/P/LM/12 a Inspectoratului de Poliție Județean T., Serviciul Investigații Criminale, la imobilul situat în Timișoara, .. 3, în interesul soluționării dosarului penal cu nr. mai sus amintit, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 24 alin. 1 lit. a din Legea 50/1991, republicată, s-au constatat următoarele: acoperișul era desfăcut integral, tencuiala era decapată, tâmplăria era parțial desfăcută, fiind efectuate fotografii cu aparatul foto din dotare.
Au menționat că la data efectuării controlului nu a fost găsit proprietarul imobilului, iar organele de control nu au avut acces în incintă, precum și că acesta a fost notificat prin adresa comună a Inspectoratului de Poliție Județean T., M. Timișoara Direcția Urbanism, Direcția P. Cultură și Patrimoniu Național T., având 7302/P/2012, UR2012-_,_12 cu privire la obligațiile proprietarilor monumentelor istorice și s-a solicitat demararea demersului de întocmire a unei documentații în vederea obținerii autorizației de construire în termen de 15 zile pentru punerea in siguranță, conservarea imobilului precum și efectuarea lucrărilor de conservare până la data 30.11.2012, conform prevederilor art.7 alin. 16 indice 1 din Legea 50/1991, republicată, privind executarea lucrărilor de construcții.
Reclamanții au menționat că prin adresa UR2012-533/06.12.2012, Direcția Urbanism din cadrul Primăriei M. Timișoara a comunicat Inspectoratului de Poliției Județean T., Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Național al Județului T. si Inspectoratului de Stat în Construcții că până în data de 06.12.2012 nu s-a înregistrat nicio documentație cu privire la cele solicitate prin notificarea mai sus amintită.
Având în vedere faptul că, de la data deschiderii dosarului penal 7301 /P/LM/2012 până la constatările efectuate în data de_ și ca o consecință a neluării măsurilor solicitate prin adresa comună a IPJ T., M. Timișoara Direcția pentru CuItură și Patrimoniu Național T. cu nr. 7302/P/2012, UR2012-_,_12, reclamanții precizează că imobilul a fost supus unei continue degradări.
Reclamanții au arătat că pârâtului i-a fost încheiat procesul verbal de contravenție nr. 5/_/08.01.2013 în baza art. 55 lit. b coroborat cu art. 36 alin. 1 lit.b. art. 24 in. 3, art. 57 alin. 2 si art. 58 din Legea nr. 422/2001, dispunându-se luarea măsurilor de punere in siguranță si conservare a imobilului până la data de 14.01.2013, precum și că la data de 14.01.2013, în urma deplasării pe teren la imobilul din Timișoara, .. 3 s-a constatat că pârâtul nu s-a conformat măsurilor dispuse.
Reclamanții au apreciat că în sensul Legii nr. 422/2001, conform art. 2 alin. 3, prin protejare se înțelege ansamblul de măsuri cu caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, conservarea, inclusiv paza și întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice și integrarea lor social-economică și culturală în viața colectivităților locale, precum și că în prezent autorizația de construire nr. 985/05.07.2011 este expirată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 27, 28 și 32 din Legea nr.50/1991, republicată, modificată prin Legea nr. 453/2003, art. 55 lit. b, art. 36 alin. 1 lit.b, art. 24 alin. 3, art. 57 lin. 2 si art. 58 din Legea nr. 422/2001, art. 1075 cod civil vechi (1516 Cod civil nou), art. 1077 Cod civil vechi (1527, 1528 și 1529 Cod civil nou) și art. 274 și art. 580 ind.3 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul S. I. a solicitat respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, a arătat că este proprietarul imobilului situat în mun. Timișoara, .. 3, imobil pe care l-a dobândit încă din anul 1995, iar în vederea reabilitării imobilului, a solicitat autorizație de construire de la Primăria M. Timișoara, autorizație ce a fost emisa sub nr. 985 la data de 05.07.2011 si în temeiul acestei autorizații de construire a fost autorizat de către Primăria Timișoara a efectua reparații generale, modificări interioare, extinderi, respectiv așa cum prevede aceasta.
Pârâtul a arătat că a demarat aceste lucrări, ocazie cu care s-a constatat că structura de rezistentă a imobilului are serioase deficiente ce puneau în pericol întregul imobil, reale temeri privind siguranța în exploatare și dacă ar fi continuat lucrările așa cum acestea au fost autorizate însemna că ar fi pus în pericol atât muncitorii care au fi executat lucrările, cât și siguranța celor ce vor ocupa imobilul ulterior si în final s-ar fi ajuns la degradarea iremediabilă a imobilului.
In ideea rezolvării acestei situații, a comandat efectuarea unei expertize de specialitate, expertiză ce a fost efectuata de către . si cu ocazia efectuării acestei expertize au fost constatate următoarele: ziduri de rezistență fisurate cărămidă deteriorată din cauza intemperiilor fisuri noi apărute în zidurile de rezistență, grinzi metalice ruginite deteriorări grave ale construcției;o igrasie pe 70% din ziduri; scări în pericol de prăbușire; instalație deteriorată, fiind astfel dispusă suspendarea lucrărilor, întrucât lucrările nu mai puteau continua.
Pârâtul a învederat că se impunea luarea unor măsuri de urgență în vederea evitării unor deteriorări iremediabile, acesta fiind motivul pentru care s-a impus COMPLETAREA PROIECTULUI NR. 53/2010, în baza căruia fost acordată Autorizația nr. 985 cu PROIECTUL NR. 29/2012, executat de către proiectantul CRIS PROIECT SRL.
S-a mai mult arătat că nu există posibilitatea tehnică de a readuce imobilul la starea inițială, deoarece aceasta ar presupune pierderea iremediabilă a acestei clădiri și, în mod cert, prejudicierea totală a dreptului de proprietate al reclamantului, acesta investind sume importante de bani în refacerea acestui imobil.
Referitor la capătul al doilea al cererii formulate, pârâtul a arătat că, având în vedere faptul că lucrările de construire sunt suspendate, reclamanții nu pot lua măsuri de siguranță și conservare, aceste masuri nefiind în concret indicate, precum și că a înaintat un memoriu Primăriei Timișoara prin care a adus la cunoștința starea de fapt.
În drept, au fost invocate prevederile art. 115-118 C.proc.civ.
Prin cererea de intervenție voluntară accesorie în favoarea reclamantului, A. pentru Protectia si Documentarea Monumentelor si Patrimoniului din România a arătat că în anul 2012, proprietarul monumentului istoric Casa Muhle din Timisoara, . a pus în executare autorizația de construcție nr. 985/05.07.2011 emisă de Primăria mun. Timisoara prin demolarea acoperișului casei respective, precum si prin înlăturarea tencuielii exterioare, metodă ce nu respecta indicațiile prevăzute de autorizația menționată.
A arătat că imobilul face parte din Ansamblul urban „. nr. de clasare TM-II-a-B-_, iar la data de 07.11.2012 un membru al familiei proprietarului a primit pe baza de proces verbal adresa comună nr. 9578/14.12.2012 trimisă de Directia Regionala Constructii Vest, Primaria mun. Timisoara - Directia de Cultura si Patrimoniu prin Institutia Arhitectului Sef, IPJ Timis si din acel moment pârâtul nu a mai putut fi considerat de bună credință sau beneficiind de prezumția ignoranței prevederilor legale.
S-a precizat că în condițiile în care imobilul nu mai are acoperiș, precipitațiile s-au infiltrat în pereți, fiind supus degradării fizice încontinuu, fiind vorba în acest caz de o demolare parțială și o degradare a unui monument istoric.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1516 Noul Cod Civil; art. 1353 din Noul Cod Civil; art. 1527-1529 Noul Cod Civil;art. 49 -56 Codul de Procedură Civilă; Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții
La termenul de judecată din data de 22.04.2013, având în vedere principiul specializării persoanelor juridice, raportat la prevederile art.206 NCC, constatând că Asociația are printre altele ca obiectiv „protejarea patrimoniului cultural”, apreciind că interesul public invocat se încadrează obiectivelor stabilite de intervenienta Asociația pentru protecția și documentarea monumentelor și patrimoniului din România pin statut și actul constitutiv, văzând prevederile art.49 C.proc.civ., instanța de fond a admis în principiu cererea de intervenție în interesul reclamantului.
Prin sentința civilă nr.9531/20.06.2014 Judecătoria Timișoara a admis acțiunea formulată de reclamanții P. M. Timișoara si M. Timișoara reprezentat prin Primar, în contradictoriu cu pârâtul S. I. și cererea de intervenție accesorie formulata de intervenienta Asociația pentru Protecția si Documentarea Monumentelor si Patrimoniului din România în favoarea reclamanților și pe cale de consecință, a fost obligat pârâtul la aducerea la starea inițială a imobilului situat în Timisoara, .. 3 și la luarea măsurilor de punere în siguranță și conservare a imobilului în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, în caz contrar autorizează reclamantul la executarea acestor lucrări pe cheltuiala pârâtului.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 10.540,30 lei către reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată.
P. a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că imobilul situat în Timisoara, ..3 face parte din ansamblul urban „Bv. M. V.” având nr. de clasare TM-II-a-B-_, iar în urma controlului efectuat de către organele de control din cadrul Primăriei mun. Timisoara – Direcția Urbanism si Direcția Politiei Locale, în data de 21.12.2012 ca urmare a adresei nr. 7301/P/LM/12 a IPJ Timis – Serviciul de Investigații Criminale, la imobilul situat in Timișoara, .. 3, in interesul soluționării dosarului penal nr. 7301/P/LM/12 sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 24 alin.1 lit.a din Legea 50/1991 republicată s-a constatat următoarele: acoperișul era desfăcut integral, tencuiala era decapată, tâmplăria era parțial desfăcută si nu a fost găsit proprietarul imobilului, iar organele de control nu au avut acces în incintă.
Prin adresa comună emisă de IPJ T. sub nr. 7302/P/2012, Mun. Timisoara Directia Urbanism sub nr. UR2012-_, Directia pentru cultura si patrimoniul national Timis înregistrată sub nr. 2007/23.10.2012, pârâtul S. I., proprietarul imobilului a fost notificat cu privire la obligațiile proprietarilor monumentelor istorice si s-a solicitat demararea demersului de întocmire a unei documentații în vederea obținerii unei autorizații de construire în regim de urgență, pentru punerea în siguranță și conservare a imobilului, elaborată si avizată în condițiile aplicării normelor metodologice de aplicare a Legii 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții în mod similar prevederilor art. 7 alin. 16 indice 1 din legea 50/1991 până la data de 30.11.2012 și i s-a atras atenția asupra faptului că neaducerea la îndeplinire a respectivelor solicitări intră sub incidența art. 31 si 32 din Legea 10/1995 privind calitatea în construcții precum si a art. 54 alin.1 si 2 din Legea 422/2011 cu raportare la art. 217 Cod Penal.
Instanța de fond a reținut că prin procesul-verbal de constatare a contravenție nr. 5/_/08.01.2013 s-a constatat că la imobilul situat in Timișoara, .. 3 acoperișul era desfăcut integral, tencuiala era decapată, tâmplăria era parțial desfăcută, că în perioada 25.05._13 pârâtul a încălcat obligatiile prevazute de art. 36 din Legea 422/2001, neconformandu-se obligatiei de conservare si asigurare a integrității monumentului istoric, precum și că prin acelasi act de sanctionare s-a dispus luarea măsurilor de punere în siguranță și conservare a imobilului până la data de 14.01.2013.
Judecătoria a constatat că, în data de 14.01.2013, în urma deplasării pe teren la imobilul din Timisoara ..3 s-a constatat că pârâtul nu s-a conformat în termen celor dispuse în procesul verbal de contravenție, potrivit prevederilor art.36 din Legea 422/2001, în sensul că nu și-a îndeplinit obligația de conservare si asigurare a integrității monumentului istoric.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de experți ing. P. I., ing. U. G., ing. D. M., s-a reținut că prin nerespectarea proiectului 53/2010 au fost afectate elemente de rezistență ale construcției, înrăutățind rezistența si stabilitatea acesteia la cutremure, fapt care a condus la schimbarea clasei de risc de la R-III la R-II existând astfel riscul ca în cazul unui cutremur clădirea să sufere de degradări structurale majore dacă nu se iau toate măsurile de punere în siguranță a elementelor structurale existente, pentru a evita degradarea în continuare sau prăbușirea acesteia si având în vedere că toate lucrările de protejare si consolidare a imobilului la intemperii finalizate la data de 20.03.2013 au avut un caracter provizoriu, iar termenul de garanție de 4-8 luni pentru aceste lucrări este expirat în prezent, se impune urgentarea procedurilor de reautorizare în vederea aducerii imobilului la starea inițiala si la o stare tehnică bună.
S-a constatat ca . nu a respectat documentația tehnică autorizată pentru lucrările pe care le-a executat la imobilul in litigiu, iar pârâtul în calitate de investitor nu a angajat un diriginte de șantier, ca persoană de specialitate care să-l fi reprezentat pe șantier, în relațiile contractuale cu constructorul și proiectanții.
În ceea ce privește contractul de prestări servicii depus la dosarul cauzei de către pârât, instanța de fond a constatat că este nedatat si nu are ștampila dirigintelui de șantier autorizat pe parte de monumente istorice.
Referitor la solicitarea pârâtului de finalizare a litigiului ca fiind rămas fără obiect ca urmare a obținerii certificatului de urbanism, instanța de fond a respins-o, având în vedere faptul că certificatul de urbanism nu ține loc de autorizație de construire/desființare și nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcție, precum și că simplul fapt că pârâtul a obținut certificatul de urbanism nr. 592 din 04.03.2014 nu echivalează cu obținerea unei noi autorizații de construire și nu face dovada punerii în siguranță a imobilului și aducerii acestuia la starea inițială.
Prevalându-se de prevederile art.2 alin.3, art.7, art. 36 alin.1 lit. b si h din Legea 422/2001, corelate cu prevederile art.27 din Legea nr.50/1991 republicată, judecătoria, apreciind că pârâtul nu s-a conformat în termen celor dispuse în procesul verbal de constare a contravenției, a admis acțiunea, obligându-l pe acesta la aducerea la starea inițială a imobilului din Timisoara, .. 3, jud.Timis și la luarea măsurilor de punere în siguranță și conservare a imobilului antemenționat.
Față de prevederile art.29 din același act normativ, în cazul în care nu se va respecta termenul limita de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri pentru aducerea la starea inițială a imobilului din Timișoara, .. 3, jud.Timis și la luarea măsurilor de punere în siguranță și conservare a imobilului antemenționat, prima instanță a autorizat ca aceasta măsură să fie adusă la îndeplinire prin grija primarului, cu sprijinul organelor de poliție, cheltuielile urmând a fi suportate de către pârât.
În temeiul art 274 C.p.c., instanța de fond a obligat pârâtul la plata sumei de 10.540,30 lei, reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de prezentul proces.
Împotriva sentinței antemenționate a declarat apel pârâtul S. I., solicitand admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii.
Criticând sentința atacată, apelantul arată că instanța de fond a făcut o apreciere eronata a probatoriului administrat.
Astfel, învederează că are calitatea de proprietar al imobilului situat în Timișoara, ..3, pe care l-a dobândit din anul 1995 prin cumpărare.
În vederea reabilitării și conservării imobilului, a fost întocmit proiectul P200, faza PAC și PTE de către ., în baza căruia a fost obținută autorizația de construire nr.985/05.07.2011 aceasta prevăzând autorizarea următoarelor lucrări: restaurare, reparații generale, modificări exterioare și interioare la clădirea existentă prin: consolidări, extinderea casei scării și extindere clădire pe fațada cu 3,85 m, în scopul reîntregirii fațadelor în mod unitar cu păstrarea arhitecturii existente, amenajare mansardă în podul existent și în forma planului extins cu păstrarea cotei existente la comisa și păstrarea caracterului architectural existent, refuncționalizare și recompartimentare parțială clădire la subsol, parter și mansardă, amenajare bazin la demisol."
Apelantul precizează că în acest sens a încheiat un contract de lucrări cu firma ., în vederea executării lucrărilor în conformitate cu prevederile autorizației de construire nr.985/05.07.2011 și ale referatului de expertiză tehnică nr.14/2010, întocmit de către expertul B. A. Și avizat de Direcția Județeană pentru Cultură și Monumente T., însă constructorul ., potrivit raportului de contraexpertiză efectuat în primă instanță în mod arbitrar și neprofesionist, au executat lucrările prevăzute la pct.9 (demolarea șarpantei) și cele de la punctul 10 (demolarea planșelor din lemn de peste parter).
Apelantul susține că nu a avut cunoștință de modul în care a fost efectuată această lucrare, considerând că firma ., avea obligația legală și contractuală să execute întocmai lucrările autorizate și respectiv să supravegheze buna și conforma lor desfășurare.
Apelantul menționează că în raportul de contraexpertiză s-a reținut că din data de 20.03.2013 și până în prezent s-au întreprins numai măsuri provizorii de punere în siguranță și de protejare a imobilului împotriva intemperiilor, fapt ce echivalează cu efectuarea lucrărilor, aspect pe care instanța de fond nu l-a luat în considerare, obligându-l la aducerea la îndeplinire a unei măsuri pe care acesta a realizat-o deja, apreciind că dispoziția judecătoriei privind îndeplinirea măsurii antemenționate înainte de rămânerea irevocabilă a sentinței pronunțate este lipsită de obiect.
În ceea ce privește readucerea imobilului la starea inițială, apelantul menționează că atât intimații, cât și instanța de fond nu au determinat în mod cert noțiunea și dispoziția de readucere a imobilului la starea inițială.
Apelantul consideră că în cauză nu a fost administrat un probatoriu complet, inclusiv probe testimoniale, care să determine care era starea imobilului în momentul în care s-a eliberat autorizația de construire nr.985/05.07.2011, anterior începerii lucrărilor, aceasta determinare corectă a stării de fapt constituind și o premisă în ceea ce privește constatările experților în construcții și corecta stabilire a stării de fapt, având în vedere ca executantul lucrărilor . a anunțat DRC Vest despre începerea lucrărilor prin adresa nr.772/03.05.2012.
Se arată că prin procesul-verbal de contravenție nr._ din 08.01.2013 apelantul a fost sancționat contravențional cu amendă și măsură complimentară a realizării măsurilor de punere în siguranță și conservare a imobilului litigios, reținându-se în sarcina acestuia săvârșirea contravențiilor prevăzute de art.55 alin.l lit.b coroborat cu art.36 lit.b si art 24 alin.3 din Legea nr. 422/2001, precum si art.57 alin.2 și art.58 din Legea nr. 422/2001.
Apelantul precizează că a formulat plângere împotriva procesul-verbal supra arătat, cauza fiind înregistrată la Judecătoria Timișoara sub numărul_, fiind în prezent suspendată în baza prevederilor art.244 alin.l pct.2 din C.proc.civ., până la soluționarea dosarului penal nr.7301/P/LM/2012.
Se apreciază de către apelant că instanța de mod a reținut în mod eronat și fără temei legal, pornind de la efectele pe care le generează procesul-verbal de contravenție nr._ din 08.01.2013 față de obiectul prezentei judecați vinovăția acestuia de contravențiile reținute în sarcina sa - art.55 alin.l lit.b coroborat cu art.36 lit.b si art 24 alin.3 din Legea nr.422/2001, precum si art.57 alin.2 si art.58 din Legea nr.422/2001.
O altă critică adusă de apelant sentinței atacate vizează faptul că instanța de fond a reținut eronat faptul că acesta nu a înțeles să se conformeze procesul-verbal de contravenție nr._ din 08.01.2013, ignorând pe de o parte faptul că prin procesul-verbal menționat s-a dispus doar luarea masurilor de conservare și protecție a imobilului, masuri care au fost deja luate de către acesta în momentul de față, fără a dispune măsura complimentară a aducerii imobilului la starea inițială autorizării, iar pe de altă parte termenul de intrare în legalitate, astfel după cum a fost stabilit de agentul constatator, fiind prorogate ca efect al caracterului suspensiv de executare al plângerii contravenționale.
Prevalându-se de art.36 alin.1 și art.7 din Legea nr.422/2001, apelantul arată că în speță nu a avut loc o cooperare cu autoritățile publice locale în vederea rezolvării acestei probleme legate de aducerea imobilului la starea inițială AC 985/05.07.2011 și a luării cu celeritate a masurilor de protecție și de conservare, ci doar un război mediatic cu iz propagandist și șovin contrar prevederilor legale, întâmpinând din partea autorităților tot felul de piedici birocratice.
Astfel, apelantul conchide că demersul inițiat de reclamanții cu privire la readucerea imobilului la starea inițială este unul inutil și nelegal, atâta vreme cât aceștia nu au reușit să dovedească condiția interesului juridic în promovarea acțiunii, față de faptul că pârâtul, din proprie inițiativă și fără a fi obligat prin procesul-verbal de contravenție nr._ din 08.01.2013 a înțeles să solicite reducerea imobilului la starea inițială AC 985/05.07.2011, opinând că acțiunea formulată strict în temeiul prevederilor art.7 alin.1 din Legea nr. 422/2001 este lipsită de interes, având în vedere că în mod voluntar, pârâtul a readus imobilul la starea inițială autorizată, solicitând în conformitate cu prevederile legii autorităților locale obținerea unei autorizații de construire în acest sens.
Apelantul consideră că hotărârea apelată este nelegală și din perspectiva greșitei interpretări a naturii juridice și a caracterului juridic al normelor prevăzute de Legea nr.422/2001, care nu reglementează reguli procedurale și raporturi de drept substanțial, în sfera obligațiilor de a face, conținând norme și principii generale referitoare la protecția monumentelor istorice, determinarea unor fapte care intră în sfera contravențiilor și a infracțiunilor.
Astfel, se învederează că pricina de față are un caracter civil, care intră din punct de vedere al normelor de drept incidente în sfera obligațiilor civile, reglementate de prevederile codului civil, iar instanța de fond nu și-a fundamentat în fapt și în drept hotărârea tocmai prin interpretarea normelor de drept civil în materia obligațiilor civile, ci în mod greșit s-a referit la prevederile Legii nr.422/2001, care este incidentă doar cu privire la conduita părților, iar nu și la temeiul de drept al acțiunii și admisibilitatea acțiunii introductive.
Apelantul mai susține că, raportat la data formulării acțiunii, respectiv 18.01.2013, prevederile art.1075 și art.1077 C.civ. de care se prevalează reclamanții și care nu sunt reținute de instanța de fond ca și motive de drept în ce privește soluția pronunțată, sunt abrogate prin Legea nr.71/2011 și prin urmare neincidente raportului juridic obligațional dedus judecații, potrivit principiului "tempus regit actum".
Astfel, se menționează că în cauză sunt incidente prevederile art.1524-1528 din noul Cod civil, iar nu cele ale art.7 alin.l din Legea nr.422/2001, care arată o . principii referitoare la garantarea și asigurarea protejării monumentelor istorice.
Apelantul precizează că a fost și este de acord să își îndeplinească obligațiile legale care îi revin voluntar referitor la aducerea imobilului la starea inițială AC 985/05.07.2011 și într-un termen rezonabil, ținând cont de termenul legal necesar obținerii tuturor avizelor și autorizațiilor necesare, înțelegând să întreprindă demersuri legale în acest sens, deși a fost pus în întârziere cu privire la aducerea imobilului la starea inițială doar prin cererea de chemare în judecată, atâta vreme cât în cuprinsul procesul-verbal de contravenție nr._ din 08.01.2013 nu se dispune și aducerea imobilului la starea inițială autorizării.
În subsidiar, în cazul în care instanța de apel va respinge excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii introductive, apelantul arată că acțiunea formulată de reclamanți este prematură și nefondată, în raport de prevederile art.1524-1528 din Noul Cod Civil, o eventuală măsură luată de instanța de judecată fiind fără substanță, atât timp cât în mod voluntar înțelege să întreprindă toate demersurile legale în vederea aducerii imobilului la starea inițială AC 985/05.07.2011.
Reclamanții P. mun. Timișoara și M. Timișoara reprezentat prin Primar au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, menținerea sentinței apelate ca fiind temeinică și legală.
În motivare, intimații arată că imobilul care face obiectul prezentului litigiu, cunoscut ca fiind „Casa Muhle" este cuprins în anexa la Ordinul Ministrului Culturii și Patrimoniului Național nr. 2361/2010 pentru modificarea anexei nr. 1 la Ordinul Ministrului Culturii și cultelor nr. 2314/2004 privind aprobarea listei monumentelor istorice, actualizată și a listei monumentelor istorice dispărute la poz. 121 - cod lmi tm-ii-a-b-_ sub denumirea de ansamblul urban . cuprinse în mod explicit imobilele de la .. 3 (cazul în speță) 26 și 28.
Intimații menționează că apelantului i s-a eliberat autorizația de construire nr. 985/05.07.2011, care și-a pierdut valabilitatea în data de 07.10.2012 prin care acesta era autorizat să execute lucrări de restaurare, reparații generale, modificări interioare și exterioare la clădirea existentă prin: consolidări, extinderea casei scării și extindere clădire pe fațada posterioară cu 3,85 m, în scopul reîntregirii fațadelor în mod unitar cu păstrarea arhitecturii existente, amenajare mansardă în podul existent și în forma planului extins, cu păstrarea cotei existente la cornișă și păstrarea caracterului arhitectural existent, re funcțional izare și recompartimentare parțială clădire la subsol, parter și mansardă și amenajare bazin la demisol.
Cu ocazia depunerii documentației în vederea obținerii autorizației de construire s-a depus referatul de expertiză tehnică nr. 14/2010, care menționa etapele pe care urma să le parcurgă activitatea de construcție autorizată, acesta fiind avizat de către Direcția Județeană, Cultură și Patrimoniu fiind parte componentă a proiectului nr. 53/2010, care a stat la baza emiterii autorizației de construire nr. 985/05.07.2011, potrivit Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.
Intimații precizează că în conținutul acestui referat sunt incluse fotografii, care dovedesc faptul că la data elaborării lucrării imobilul nu era degradat având chiar rulouri și geamuri cu sticlă neconstituind nici pe departe o ruină așa cum a vrut paratul sa demonstreze inițial.
Deși ca prime etape se prevedeau demararea unor lucrări de consolidare a imobilului, executarea extinderii și consolidarea suprastructurii, lucrarea a demarat cu desfacerea șarpantei imobilului activitate prevăzută în ultima etapă tehnologică, fapt ce a dus la degradarea și distrugerea imobilului.
După înlăturarea șarpantei imobilul a fost grav afectat fapt constatat și de inspectoratul de stat în construcții prin procesul verbal de control nr._/31.05.2012 și de către Poliția Județeană T., care a solicitat apelantului întocmirea demersurilor pentru obținerea autorizației de construire pentru punerea în siguranță și conservare a imobilului.
Intimații arată că apelantul a precizat că în timpul executării lucrărilor a constatat că se impune modificarea soluției tehnice propuse prin proiectul nr.53/2010, însă in situația în care cele arătate de parat corespundeau realității se impunea în conformitate cu prevederile art. 66 și art. 67 din ordinul nr. 839/2009, anunțarea autorității și obținerea unei noi autorizații de construcții.
În ceea ce privește completarea proiectului nr.53/2010 executat de către proiectantul Cris Proiect SRL, intimații arată că acesta nu le-a fost comunicat, fiind comunicat doar prin intermediul instanțelor de judecată.
Se susține că, în urma controlului efectuat de către organele de control din cadrul Primăriei M. Timișoara-Direcția Urbanism în data de 08.01.2013, la imobilul situat pe .. 3 s-au constatat următoarele: în perioada 25.05._13 proprietarul imobilului a încălcat obligațiile prevăzute la art. 36 din Legea nr.422/2001 neconformându-se obligației de conservare și asigurare a integrității monumentului istoric sus menționat.
Intimații menționează că proiectul cu nr. 29/2012 depus de apelant la termenul din data de 25.02.2013 este datat din_, dată la care curgea deja perioada în care conform procesului verbal de constatare a contravenției nr. 5/_ proprietarul nu a respectat obligațiile de conservare și asigurare a integrității monumentului istoric.
Mai arată intimații că apelantul nu a precizat faptul că nu a respectat etapele tehnologice din proiectul 53/2010, în care s-au menționat etapele tehnologice ce trebuiau a fi urmate, tocmai avându-se în vedere starea construcției, precum și că Inspectoratul de Stat în Construcții nu a propus sub nici o formă continuarea lucrărilor în modalitatea în care a făcut-o proprietarul acestui imobil, ci s-a pronunțat în favoarea respectării proiectului de execuție nr. 53/2010.
Intimații susțin că memoriul de rezistență din proiectul 53/2010, referatul de expertiză tehnică nr. 14/2010 și programul de control al calității lucrărilor, proiectul 200/2010 fac parte integrantă din documentația care a stat la baza eliberării autorizației de construire și care trebuia respectată, aceste lucrări de specialitate indică constructorului și beneficiarului lucrării, modalitatea de execuție care nu este la latitudinea nimănui.
Mai învederează intimații că, prin Sentința civilă nr. 3170/04.03.2013, pronunțată în dosar nr._, Judecătoria Timișoara a admis cererea de chemare în judecată formulată de aceștia, această hotărâre fiind pusă parțial în aplicare, întrucât sunt necesare și lucrări de închideri perimetrale ale golurilor, precum și verificare periodică a stării învelitorii și eventuala înlocuire a acesteia în cazul deteriorării., iar potrivit raportului de contraexpertiză efectuat în dosarul cauzei, la obiectivul nr. 9, lucrările efectuate de apelant au avut un caracter provizoriu, termenul de garanție fiind de 4-8 luni, în prezent fiind expirat.
Intimații precizează că susținerile reclamantului potrivit cărora doar . avea obligația legală să supravegheze buna și conforma desfășurare a lucrărilor autorizate sunt neavenite, precum și că acesta nu a depus la dosarul cauzei în întregime contractul încheiat cu firma de construcții sus menționată, pentru a putea verifica dacă respectivul contract avea ca obiect lucrările autorizate de către Primăria Mun. Timișoara prin autorizația de construire nr. 985/05.07.2011.
Referitor la contractul de prestări servicii, depus de apelant la termenul de judecată din 26.05.2014, prin care se tinde a dovedi că a existat un diriginte de șantier, intimații menționează că este nedatat și nu are ștampila dirigintelui de șantier, care trebuie să fie autorizat pe partea de monumente, apreciind astfel că apelantul nu a făcut dovada că ar fi angajat un diriginte de șantier ca persoana de specialitate care să-l fi reprezentat pe șantier.
În opinia intimaților, neîntemeiate sunt și susținerile apelantului, conform cărora nu ar exista un interes juridic în promovarea acțiunii, de vreme ce Primăria Mun. Timișoara garantează și asigură protejarea monumentelor istorice în condițiile stabilite prin Legea nr.422/2001.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.422/2001, art.1516, art.1528, art.1529Cod civil, art. 115 și urm. Cod procedura civilă.
Intimata Asociația pentru Protecția și Documentarea Monumentelor și Patrimoniului din România, legal citată nu a formulat întâmpinare în calea de atac declanșată de apelantul pârât.
La termenul de judecată din data de 10.12.2014, instanța a respins solicitarea pârâtului apelant de suspendare a judecății cauzei de față până la soluționarea dosarului penal nr.7302/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, apreciind că raportat la particularitățile cauzei și la temeiurile de drept invocate în susținerea demersului judiciar pendent de către reclamanți, aspectele de natură penală nu au o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii din prezenta pricină, în acord cu prevederile art.244 alin.1 pct.2 C.pr.civ.
La termenul de judecată din 04.03.2015, văzând motivele de apel privitoare la admisibilitatea demersului judiciar pendent inițiat de reclamanți, a apreciat că acestea prevalează solicitărilor în probațiune formulate de pârâtul apelant și procedând la examinarea legalității și temeiniciei sentinței atacate prin prisma acestor critici, cum și prin raportare la prevederile art.294-298 C.pr.civ., la particularitățile cauzei ce presupun o observare și o interpretare riguroasă a temeiurilor juridice invocate, ca și cauză juridică acțiunii declanșate – art.27, 28 și 32 din Lg. nr.50/1991, art.55 lit.b, art.36 alin.1 lit.b, art.24 alin.3, art.57 alin.2 și art.58 din Lg. nr.422/2001 și art.1075-1077 vechiul Cod civil, respectiv, art.1516, 1527, 1528 și 1529 NCC, tribunalul apreciază apelul ca fiind întemeiat cu consecința reformării sentinței atacate, pentru argumentele ce succed:
Nelegalitatea sentinței pronunțate derivă din aceea că judecătoria a purces la soluționarea fondului cauzei, fără a observa că temeiurile juridice invocate în susținerea acțiunii de către reclamanți nu au aptitudinea – raportat la particularitățile izvorâte din starea de fapt a speței - de a fundamenta în drept o acțiune în obligație de a face cum este cea dedusă judecății, întemeiată primordial pe dispozițiile legii speciale în materia autorizării executării lucrărilor de construcții - art.27, 28 și 32 din Lg. nr.50/1991, câtă vreme fapta contravențională reținută în sarcina pârâtului apelant prin procesul verbal de contravenție nr.5/_ din 08.01.2013 nu este cea prevăzută de art.26 din Lg. nr.50/1991 (ce, abia ea, ar fi putut genera aplicarea art.28 și 32 din lege), ci de o altă lege specială, anume Lg. nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, recte de art.55 alin.1 lit.b corelat cu art.36 alin.1 lit.b, sancționând neîndeplinirea obligației proprietarilor și titularilor de drepturi reale asupra monumentelor istorice de a asigura paza, integritatea și protecția monumentelor istorice, de a lua măsuri pentru prevenirea, stingerea incendiilor, de a sigura efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare, restaurare, reparații curente și întreținerea acestora în condițiile legii.
În concret, s-a reținut în procesul verbal de contravenție în sarcina contravenientului că „în perioada 25.05._13…a încălcat obligația prevăzută la art.36 din L nr.422/2001 neconformându-se obligației de conservare și asigurare a integrității monumentului istoric înscris în LM/cod TM-11-a-B-_, nu s-a conformat notificării comune înregistrate cu nr.7202/P/2012;UR 2012-_/2012 al IPJ T., Dir. Urbanism-Patrimoniu și Dir. Pt. Cultură și Patrimoniu Național T.”. Totodată, este de menționat că prin notificarea comună la care se face referire în procesul verbal de contravenție, s-a pus în vedere pârâtului de a lua, conform art.36 alin.1 din Lg. nr.422/2001 măsuri în scopul protejării monumentului istoric, constând în efectuarea de demersuri pentru obținerea de urgență a unei autorizații de construire pentru punerea în siguranță a imobilului, pentru evitarea degradării fizice a acestuia.
Or în condițiile în care sancțiunea contravențională a fost aplicată pentru o faptă prevăzută de Lg. nr.422/2001, ceea ce trebuia să sesizeze prima instanță și nu a făcut-o, este faptul că art.32 din Lg. nr.50/1991 și, practic, însăși Lg. nr.50/1991 invocată ca bază legală a pretențiilor alegate, se privește a fi un temei juridic extraneu cauzei deduse judecății, de vreme ce, pentru a fi aplicabil art.32 amintit, potrivit cu care „În cazul în care persoanele sancționate contravențional au oprit executarea lucrărilor, dar nu s-au conformat în termen celor dispuse prin procesul-verbal de constatare a contravenției, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1), organul care a aplicat sancțiunea va sesiza instanțele judecătorești pentru a dispune, după caz: a) încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației; b) desființarea construcțiilor realizate nelegal” este imperativ necesar ca, mai întâi, procesul verbal de contravenție să fi fost dresat pentru o faptă contravențională prevăzută de art.26 alin.1 lit.a și b din Lg. nr.50/1991, constând în „a) executarea sau desființarea, totală ori parțială, fără autorizație a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu excepția celor menționate la lit. b), c), e) și g), de către investitor și executant; b) executarea sau desființarea, cu nerespectarea prevederilor autorizației și a proiectului tehnic, a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu excepția celor prevăzute la lit. b), c), e) și g), precum și continuarea executării lucrărilor autorizate fără solicitarea unei noi autorizații de construire în situațiile prevăzute la art. 7 alin. (15), de către investitor și executant” și, mai apoi, să cuprindă în aplicarea art.28 din Lg. nr.50/1991, și măsura complementară a opririi executării lucrărilor și luării măsurilor de încadrare a acestora în prevederile autorizației ori de desființare a lucrărilor executate fără autorizație sau cu nerespectarea prevederilor acesteia într-un termen stabilit în procesul verbal de contravenție.
În speță însă, se constată că pârâtul apelant nu a fost sancționat contravențional pentru o faptă contravențională prevăzută de art.26 alin.1 lit.a sau b din Lg. nr.50/1991, care să atragă și eventuala incidență a art.28 și, consecutiv a art.32 alin.1 din Lg. nr.50/1991 reglementând calea procedurală specială a sesizării instanței de către organele ce au aplicat sancțiunea cu o obligație a face pentru a dispune încadrarea lucrărilor în prevederile autorizației ori desființarea lucrărilor nelegal executate, ci, dimpotrivă, așa cum indeniabil rezultă din procesul verbal de contravenție nr. nr.5/_ din 08.01.2013, pentru o faptă contravențională prevăzută de o altă lege cu caracter special, Lg. nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, lege specială pentru care nu Lg. nr.50/1991 reprezintă norma generală cu care se completează ori la care se face trimitere, ci potrivit art.58 din Lg. nr.422/2001, norma generală cu care se întregesc dispozițiile Lg. nr.422/2001 o constituie OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
Se impune precizarea că Lg. nr.50/1991 și, respectiv, Lg. nr.422/2001 reprezintă legi speciale distincte cu domeniu distinct de reglementare, nefiind permisă interferarea lor, cum numai nelegal au procedat reclamanții formulând acțiunea și tind a acredita ideea și pe calea concluziilor scrise (o lege specială, potrivit principiilor de drept, necompletându-se cu o altă lege specială, ci eventual cu norma generală în materie), una - Lg. nr.50/1991 - cuprinzând norme privitoare la autorizarea lucrărilor de construcții, necomportând că este vorba despre clădiri obișnuite ori monumente istorice (cu mențiunea însă că, în cazul monumentelor istorice, potrivit art.24 lit.a din Lg. nr.50/1991, executarea de lucrări fără autorizație de construcție ori cu nerespectarea ei constituie infracțiune și nu contravenție, ceea ce înseamnă, implicit, că o astfel de ipoteză se sustrage oricum sferei de incidență a art.32 din Lg. nr.50/1991 ce expres se referă la aplicarea unei sancțiuni contravenționale), iar alta –Lg. nr.422/2001 - conținând norme cu caracter special referitoare la protejarea monumentelor istorice și instituind în art.36 o . obligații revenind proprietarilor ori titularilor de drepturi reale asupra acestora, obligații a căror nerespectare constituie contravenție (art.55 din Lg. nr.422/2001) căreia îi sunt aplicabile, cum expres și imperativ stabilește legiuitorul în art.58, dispozițiile generale din OG nr.2/2001 și nicidecum, așadar, dispozițiile altei legi speciale, Lg. nr.50/1991.
Conchizând așadar, că o pretenție în obligație de a face fondată pe art.32 din Lg. nr.50/1991 este extranee cauzei de față, pârâtul apelant nefiind sancționat contravențional pentru o contravenție care să determine aplicarea, ca o consecință legală, a prevederilor art.32 din Lg. nr.50/1991, ci pentru o faptă contravențională reglementată de altă normă specială, Lg. nr.422/2001 care nu se întregește, cum supra s-a demonstrat, cu prevederile Lg. nr.50/1991, urmează a verifica instanța în ce măsură critica pârâtului apelant vizavi de admisibilitatea acțiunii pendinte în obligație a face bazată pe art. art.55 lit.b, art.36 alin.1 lit.b, art.24 alin.3, art.57 alin.2 și art.58 din Lg. nr.422/2001 este sau nu, la rându-i, întemeiată.
Sens în care, este de remarcat că, așa cum judicios a observat apelantul, niciunul din textele de lege invocate de reclamanți, ca și causa debendi a acțiunii și care au constituit, totodată, suportul legal al sancționării contravenționale a pârâtului, nu reglementează, similar art.32 din Lg. nr.50/1991, posibilitatea promovării unei acțiuni în obligație a face pentru executarea sancțiunii complementare aplicate și neexecutate în termenul stabilit; astfel, art.55 alin.1 lit.b din Lg. nr.422/2001 stabilește faptele contravenționale rezultate din nerespectarea dispozițiilor Lg. nr.422/2001 (fapte contravenționale care, așa cum deja s-a arătat, nu au nicio legătură cu faptele contravenționale reglementate de Lg. nr.50/1991 și care numai ele ar justifica promovarea unei acțiuni în obligație de a face), art.36 alin.1 lit.b reglementează obligația proprietarului clădirii monument istoric de a-l întreține și conserva, nerespectarea ei constituind contravenția prevăzută de art.55 alin.1 lit.b, iar art.57 și 58 din Lg. nr.422/2001 statuează care sunt organele abilitate a stabili contravențiile și a aplica sancțiunile și, totodată, care este legea generală cu care se completează prevederile Lg. nr.422/2001 (respectiv, OG nr.2/2001).
Cât privește art.24 alin.3 din Lg. nr.422/2001, indicat, de asemenea, ca temei juridic de reclamanți, cum și în procesul verbal de contravenție, acesta are următorul conținut: „În condițiile legii, în cazul realizării de lucrări neautorizate, fără avize sau care încalcă avizele de specialitate, personalul de inspecție abilitat are dreptul să întrerupă lucrările până la . aplice sancțiuni și, după caz, să dispună revenirea la situația inițială și să sesizeze organele de cercetare penală.”
Textul legal, în corecta sa interpretare, trimite, evident, la aplicarea prevederilor Lg. nr.50/1991-art.26 și urm., întrucât atunci când asupra monumentelor istorice se realizează lucrări neautorizate, este imperios necesar a fi efectuate constatări în acest sens și aplicate sancțiuni „în condițiile legii”, legea respectivă neputând fi alta decât evident Lg. nr.50/1991 care ea și nu Lg. nr.422/2001 instituie sancțiuni pentru construcții realizate fără autorizație de construcție, fie că sunt vizate sau nu monumente istorice. Altfel spus,în ipoteza efectuării unor lucrări neautorizate ori cu nerespectarea autorizației de construcție, sancțiunile aplicabile se regăsesc și reclamă aplicarea Lg. nr.50/1991 (în speță fiind deja sesizate organele de urmărire penală pentru cercetarea infracțiunii reglementate de art.24 din Lg. nr.50/1991) și nu ale Lg. nr.422/2001 care are o altă sferă de reglementare, sancționând neîndeplinirea altor obligații ale proprietarilor sau titularilor de drepturi reale ale monumentelor istorice.
Așa fiind, se detașează încă o dată cu evidență concluzia că atât timp cât în cauză procesul verbal de contravenție nu a fost dresat în baza Lg. nr.50/1991, o acțiune în obligație de a face fondată pe această lege, nu poate fi primită. Iar, o pretenție în obligație a face bazată pe procesul verbal de contravenție dresat în baza Lg. nr.422/2001 se privește a fi lipsită de fundament legal, din moment ce, cum deja s-a demonstrat, această lege specială nu reglementează precum Lg. nr.50/1991, posibilitatea demarării unei acțiuni în obligație a face, ci trimite expres la OG nr.2/2001, lege generală în materie contravențională care nici aceasta, se constată, nu conține vreo normă similară celei din art.32 din Lg. nr.50/1991.
În ce privește sancțiunile complementare ce pot fi aplicate (din moment ce Lg. nr.422/2001 nu reglementează expres astfel de sancțiuni) ele sunt cele din OG nr.2/2001 - art.5 alin.3: „Sancțiunile contravenționale complementare sunt: a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții; b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități; c) închiderea unității; d) blocarea contului bancar; e) suspendarea activității agentului economic; f) retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv; g) desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.”, însă pentru executarea lor, aceeași OG nr.2/2001 nu prevede posibilitatea formulării unei acțiuni distincte în obligație a face, precum o face, excepțional, legea specială nr.50/1991 de strictă interpretare și aplicare și care nu poate fi extinsă prin analogie, ci dispune în art.37 că procesul verbal de contravenție neatacat în termen legal ori hotărârea judecătorească irevocabilă de soluționare a plângerii constituie titlu executoriu fără vreo altă formalitate, iar în art.40, că executarea sancțiunilor contravenționale complementare se face potrivit dispozițiilor legale. Altfel spus, evident, executarea are a se face tot în temeiul titlului executoriu reprezentat de procesul verbal de contravenție neatacat în termen ori de hotărârea irevocabilă prin care s-a soluționat plângerea contravențională.
Așa fiind, argumentele prezentate conduc încă o dată tranșant spre concluzia că Lg. nr.422/2001 nu poate constitui temei legal valabil pentru promovarea unei acțiuni în obligație a face pentru sancțiunea complementară aplicată, de vreme ce nici ea, nici norma generală cu care se completează nu prevăd posibilitatea recurgerii la o astfel de acțiune.
Sintetizând, într-o reluare recapitulativă a celor deja spuse, cauza juridică a acțiunii stabilită, în virtutea principiului disponibilității, de reclamant și pe care instanța are a-l respecta cu rigoare, nu poate constitui suport juridic pentru formularea pretenției în obligație a face sau, mai bine zis, calea procedurală, prin raportare la temeiurile de drept invocate, a fost greșit aleasă, Lg. nr.50/1991 negăsindu-și incidența, cât timp fapta contravențională nu a fost reținută în baza ei, iar, de altă parte, Lg. nr.422/2001 - lege specială în baza căreia a fost dresat procesul verbal de contravenție ce constituie în fapt și în drept temeiul recurgerii la concursul instanței cu acțiunea pendinte -, normă legală cu domeniu de reglementare diferit de cel al Lg. nr.50/1991 și OG nr.2/2001 ca normă generală cu care se completează cea din urmă, neconferind un mijloc procedural identic celui prevăzut de art.32 din Lg. nr.50/1991 pentru a obține executarea sancțiunii complementare ce în speță se și observă a fi identică cu însuși conținutul obligației legale a cărei nesocotire atrage răspunderea contravențională: „realizarea măsurilor de punere în siguranță a imobilului” până la data de 14.05.2013. Corect sesizând, prin urmare, apelantul în motivele de apel că „Lg. nr.422/2001 nu reglementează reguli procedurale și raporturi de drept substanțial în sfera obligațiilor de a face”, precum legea nr.50/1991, neaplicabilă cauzei însă.
Or, din perspectiva acestor considerente ținând de admisibilitatea demersului judiciar prin prisma temeiurilor invocate și a stării de fapt, rezultă îndeajuns de tranșant și că o oprire a cursului judecății pendinte până la soluționarea definitivă a plângerii contravenționale ori a dosarului penal nu era justificată, o suspendare temporară a judecății fiind irelevantă în raport de cele supra reținute.
Cât privește temeiul de drept reprezentat de normele Codului civil - art.1075-1077 vechiul Cod civil, respectiv, art.1516, 1527, 1528 și 1529 NCC, nici acesta nu poate sprijini cu succes pretențiile alegate în speță, cum în mod corect a remarcat apelantul în motivele de apel, însă nu pentru considerentele de el invocate, ținând de punerea în întârziere, ci pentru argumentele mai jos configurate.
Deși se constată că reclamanții au invocat, numai nelegal, concomitent aplicarea atât a legilor speciale, cât și a legii generale, or specialul, este reputat că derogă și exclude aplicarea generalului, conform regulilor și principiilor de drept, nici textele legale apartenente dreptului civil comun supra enumerate, reglementând executarea silită în natură a obligațiilor nu pot fi invocate cu succes, în absența configurării unui raport obligațional fie izvorât dintr-un contract, fie stabilit pe cale jurisdicțională, urmare a constatării în prealabil a întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, ce presupun în speță săvârșirea unei fapte ilicite, de abstențiune a proprietarului monumentului istoric care a rămas pasiv, în mod culpabil, neonorându-și obligația legală prevăzută de art.36 alin.1 lit.b din Lg. nr.422/2001, faptă generatoare de prejudicii, a căror reparație, în natură, ca regulă, se circumscrie luării în concret a măsurilor la care obligă art.36 alin.1 lit.b din Lg. nr.422/2001.
Întrucât, așa cum constant s-a statuat în doctrină și jurisprudență, ca instituție juridică, obligația de a face era reglementată de art.1075-1077 C.civ. de la 1864, iar în prezent de art.1516 și urm. NCC, prevederi legale instituind posibilitatea creditorului de a cere îndeplinirea întocmai a obligației debitorului, ceea ce presupune, prin ipoteză, existența unui raport obligațional în cauză, fie izvorât din contract, fie stabilit pe cale jurisdicțională în cazul antrenării răspunderii civile delictuale, raport care să justifice solicitarea concretă de executare silită a obligației de a face în sensul prevăzut de art.1516 și 1527 NCC și al cărei conținut poate consta fie în repararea prejudiciului eventual constatat, pe calea unei reparații în natură a pagubei, fie într-o prestație anume prevăzută convențional.
Așa cum cu îndestulătoare evidență rezultă din art.1516 NCC, când debitorul nu-și execută obligația, indiferent de izvorul ei, fie ea contractuală, fie stabilită jurisdicțional, efect al antrenării răspunderii civile delictuale, creditorul are facultatea de a cere fie executarea silită a obligației, fie rezoluțiunea ori rezilierea convenției, fie să folosească orice mijloc legal pentru realizarea dreptului său.
În speță, este de observat că însăși Lg. nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice și care a constituit baza legală a sancțiunii contravenționale aplicate pârâtului dispune în al său art.53 că „Încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea civilă, administrativă, materială, disciplinară, contravențională sau penală”.
Context în care, devine îngăduită și chiar obligatorie concluzia că dacă reclamanții au înțeles a se prevala și de prevederile codului civil (abstracție de faptul că legiuitorul a stabilit expres antrenarea răspunderii contravenționale pentru încălcarea art.36 alin.1 lit.b din Lg. nr.422/2001), trebuiau, în respectarea dispozițiilor art.53 supra redate, să invoce temeiurile juridice ale antrenării răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului, respectivart.1353, 1357 și urm. NCC și să formuleze petite specifice acestor temeiuri, respectiv să constate instanța existența unei fapte ilicite a pârâtului derivată din nesocotirea obligației legale prevăzută de art.36 alin.1 lit.b din Lg. nr.422/2001 care-l îndatorează la o anumită conduită, precum și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul cauzat, raportul de cauzalitate faptă ilicită-prejudiciu și vinovăția și, mai apoi abia, să pretindă, ca o consecință firească, obligarea pârâtului la repararea în natură a prejudiciului prin luarea măsurilor de punere în siguranță și conservare a imobilului și nicidecum să promoveze direct o acțiune în executarea unei obligații de a face bazată pe art.1516 și urm. NCC, care, în absența antrenării răspunderii civile în prealabil în sarcina pârâtului, are a fi evident prematură și, prin aceasta inadmisibilă, astfel cum a fost formulată.
În alte cuvinte, reclamanții aveau, cu precădere, a solicita stabilirea pe cale jurisdicțională a obligației ce incumbă pârâtului din nerespectarea îndatoririlor legale reglementate de art.36 alin.1 lit. b, ceea ce presupunea verificarea mai întâi a întrunirii condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală - sens în care erau de observat prevederile art.53 din Lg. nr.422/2001- și abia apoi, să ceară repararea, prin executarea în natură a obligației, în speță, de a face, a prejudiciului astfel constatat. În absența verificării existenței raportului juridic obligațional, ce în raport de datele cauzei avea a fi unul configurat jurisdicțional, în condițiile antrenării răspunderii civile delictuale cum, de altfel însăși Lg. nr.422/2001 pretinde în al său art.53, simpla solicitare de executare a obligației de a face se privește prematură.
Este de observat, în acest sens, că reclamanții nu au înțeles nici prin acțiunea introductivă, nici ulterior, a invoca drept temei juridic al pretențiilor lor normele răspunderii civile delictuale, cum în rigoarea legii aveau a o face, ceea ce în mod evident presupunea și formularea unui obiect al acțiunii specific antrenării acestei răspunderi și care abia el justifica a fi secondat, expresie a necesității reparării eventualului prejudiciu constatat, de solicitarea obligării pârâtului la repararea prejudiciului, circumscrisă, abia ea, executării în natură a obligației de a face prevăzută de art.36 alin.1 lit.b din Lg. nr.422/2001.
Împrejurarea că intervenienta accesorie a indicat ca temei juridic și art.1353 NCC este fără relevanță, în condițiile în care această bază legală nu a fost însușită de reclamanții în favoarea cărora s-a intervenit, care nu și-au completat temeiul juridic și nici nu au formulat noi petite specifice antrenării răspunderii civile delictuale, știut fiind că intervenientul accesoriu are o poziție procesuală subordonată părții a cărei apărare o sprijină, neputând el conduce procesul.
Așa fiind, pentru cele ce preced, tribunalul văzând întemeiate criticile din apel vizând admisibilitatea acțiunii reclamanților așa cum a fost formulată și fundamentată în drept în raport de datele particulare supra evidențiate ale speței, apreciază că nu se mai impune verificarea temeiniciei și legalității motivelor ținând de fondul cauzei care numai nelegal a fost abordat de judecătorie ce a ignorat a verifica dacă și în ce măsură temeiurile juridice ce au constituit suportul pretențiilor alegate de reclamanți puteau sau nu constitui fundament legal valabil al solicitărilor formulate și, ca atare, în temeiul art.296 C.pr.civ., va admite calea ordinară de atac promovată și va schimba sentința atacate în sensul respingerii acțiunii introductive. Pe cale de consecință, va fi respinsă și cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea reclamanților.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâtul intimat S. I., cu domiciliul procedural ales las cabinet avocat Kașai M., în Timișoara, ..10-16, ., jud.T., împotriva sentinței civile nr.9531/20.06.2014 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ în contradictoriu cu reclamanții intimați P. mun. Timișoara și M. Timișoara reprezentat prin Primar, ambii cu sediul in Timisoara, ., nr.1, jud. Timis și cu intervenienta accesorie în favoarea reclamanților Asociația pentru Protecția și Documentarea Monumentelor și Patrimoniului din România, cu sediul procesual ales in . nr.7, .>
jud. Timis.
Schimbă în tot sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamanților.
Respinge cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta Asociația pentru Protecția și Documentarea Monumentelor și Patrimoniului din România în interesul reclamanților.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.03.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. B. A. A.
GREFIER,
G. G.
Red.C.B.
Tehnored.G.G
6 ex./4 ex..
Prima instanță: jud. L. R.
| ← Suspendare executare art.484,507,512,700,718 NCPC/art.... | Evacuare. Sentința nr. 18/2015. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
