Pretenţii. Sentința nr. 11/2015. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 11/2015 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 04-03-2015 în dosarul nr. 209/2015
Acesta nu este document finalizat
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.209/A
Ședința publică din data de 04.03.2015
PREȘEDINTE: C. B.
JUDECĂTOR: A. A.
GREFIER: G. G.
S-a luat în examinare apelul formulat de pârâta apelantă P. L. G. împotriva sentinței civile nr._/11.10.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată S.C. D. M. TIMIȘOARA S.A, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns pentru intimată c.j. M. S. C., lipsă fiind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul intimatei învederează că nu cunoaște dacă reclamanta a atacat în instanță răspunsul la contestație. Depune la dosar Hotărârea nr.241/11.11.2003 emisă de Consiliul Local al Mun. Timișoara.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra apelului.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea apelului pentru motivele invocate în întâmpinare, menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr._ la data de 24.05.2013, reclamanta S.C. A. D. PUBLIC S.A. a chemat în judecată pe pârâta P. L. G. si a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.890 lei reprezentând contravaloarea taxelor de penalizare pentru încălcarea prevederilor Regulamentului de funcționare al sistemului de parcare Telpark, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin HCL Timișoara nr. 166/30.06.1998, așa cum a fost completată și modificată prin HCL Timișoara nr. 70/30.03.1999, a fost aprobat Regulamentul de funcționare al sistemului de parcare Telpark. Ulterior, a fost adoptată HCL Timișoara nr. 241/11.11.2003 prin care s-a dorit gruparea într-un singur act normativ a tuturor prevederilor anterioare. Singura modificare adusă Regulamentului aprobat prin hotărârile sus-menționate a fost aceea că s-a prevăzut în interiorul zonei de aplicare a sistemului de parcare Telpark posibilitatea amenajării unor parcări cu acces controlat prin intermediul unor bariere de acces. De asemenea, s-au renumerotat corespunzător și articolele din Regulament.
Sistemul de parcare Telpark se aplică în Municipiul Timișoara prin societatea reclamantă care are calitatea de operator-în zone delimitate prin indicatoare de circulație „zone de staționare limitată” (art. 2 din Regulament).
Potrivit art. 3 din Regulament, în interiorul acestei zone, staționarea și parcarea în zilele lucrătoare în intervalul orar 08.00-17.00 este permisă numai în locurile de staționare și parcare semnalizate cu indicatoare de circulație pe baza unor tichete sau abonamente cumpărate anticipat și expuse la loc vizibil în interiorul autovehiculului (art. 4 din Regulament).
În cazul nerespectării prevederilor Regulamentului, reclamanta percepe o taxa de penalizare (art. 6).
Situațiile în care se aplică proprietarului autovehiculului taxe de penalizare sunt prevăzute la art. 18 din Regulament.
În conformitate cu dispozițiile art. 22 din Regulament, sumele rezultate din vânzarea abonamentelor și tichetelor precum și taxele de penalizare se constituie în venituri ale reclamantei, în calitate de operator.
Așa cum rezultă din înștiințările emise pe seama pârâtei, aceasta, în calitate de proprietar al autoturismului cu nr. de înmatriculare_ a comis abaterile menționate în înștiințări. Aceste abateri au fost constatate de către echipele sale de control la datele arătate în înștiințări.
Tot în înștiințări este menționat faptul că pârâta are obligația de a plăti, prin dispoziția ce a fost anexată înștiințării suma de 30 lei, dacă înștiințarea a fost aplicată după 01.01.2010, în termen de 15 zile calendaristice. În caz contrar, după expirarea acestui termen, valoarea taxei de penalizare este de 90 lei (art. 19 din Regulament).
În consecință, pârâta, deși datorează suma de 1890 lei (90 lei x 21), datorie despre care a luat cunoștință conform somațiilor trimise prin poștă, nu a înțeles să achite această sumă de bunăvoie.
În drept, au fost invocate dispozițiile Regulamentului de funcționare al sistemului Telpark aprobat prin HCL Timișoara nr. 241/11.11.2003, art. 998 și 999 Cod civil, respectiv art. 1376-1377 din Noul Cod Civil, pentru faptele săvârșite începând cu data de 01.10.2010.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată, invocând în principal excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Timișoara, arătând că sunt incidente dispozițiile art. 107 Noul Cod civil, conform căruia cererea de chemare în judecată se face la instanța în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul și nu sunt aplicabile dispozițiile art. 113 Noul Cod civil, întrucât cererea de chemare în judecată este o acțiune în pretenții, caz în care se aplică regula generală.
Pârâta a invocat, de asemenea excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că acțiunea este întemeiată pe încălcarea dispozițiilor Regulamentului de funcționare a sistemului Telpark aprobat prin HCL Timișoara nr. 241/11.11.2003 și că, potrivit art. 21 alin. l din HCL Timișoara nr. 241/2003, actul de constatare al abaterii și somația aferente se comunică proprietarului mașinii, iar conform alin.2, termenul de depunere a contestației este de 15 zile calendaristice de la data primirii somației și actului de constatare al abaterii. De asemenea, dispozițiile art. 24 prevăd că neachitarea în termen de 30 de zile calendaristice de la data somației a taxei de penalizare, este urmată de declanșarea procedurilor juridice pentru recuperarea acestor taxe. Astfel, apreciază că procedura dispusă de HCL Timișoara nr. 241/2003 nu a fost respectată, întrucât nu au fost comunicate cele două înscrisuri în vederea formulării apărării, fiind încălcat în acest fel dreptul la apărare. De asemenea, actul administrativ invocat prevede anumite termene de comunicare, nerespectarea acestora atrăgând decăderea din dreptul de a mai formula acțiunea pentru recuperarea acestora. De asemenea, înștiințările pentru plata taxei de penalizare anexate acțiunii au o vechime de trei ani și nu îndeplinesc condițiile minime cerute de actul normativ aplicabil, respectiv Codul de procedură fiscală, în sensul că nu cuprind numele și prenumele contribuabilului, lipsind mențiunea privind audierea acestuia, reglementată de art. 43 alin. 2 lit. j Cod procedură fiscală, lipsa acestor mențiuni ducând la nulitatea acestor înscrisuri. Totodată, la acțiune sunt atașate 21 de înștiințări pentru plata taxei de penalizare, astfel că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 30 din HCL Timișoara nr.241/2003, potrivit cărora „În situația în care posesorul unui autovehicul este identificat la a treia nerespectare a prevederilor art. 18 și nu are pentru aceste abateri achitată contravaloarea penalizărilor, se trece la imobilizarea autovehiculului prin blocarea roților", fapt care nu s-a întâmplat, cu atât mai mult cu cât nu era autovehiculul proprietatea sa și nu avea cum să fie în două locuri în același timp. Apreciază că înștiințările pentru plata taxei de penalizare sunt acte administrative și soluționarea litigiilor ivite în legătură cu acestea sunt de competenta instanțelor administrative. De asemenea, acțiunea formulată de reclamanta este o acțiune in pretenții si în atare situație, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea, iar lipsa medierii face ca cererea să fie prematur introdusă, iar pentru toate aceste motive, consideră că cererea este inadmisibila.
Pârâta a mai invocat și excepția nulității înștiințărilor de plată, cu motivarea că reprezintă acte administrative fiscale, care potrivit art. 43 alin. 2 Cod procedură fiscala trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității absolute, elemente privitoare la denumirea organului fiscal emitent, data la care a fost emis și data de la care își produce efectele, datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de acesta, obiectul actului administrativ fiscal, motivele de fapt si de drept, numele si semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, ștampila și semnătura acestuia, termenul de contestație si organul la care se depune aceasta si mențiuni privind audierea contribuabilului. Conform art. 46 Cod procedură fiscală, lipsa unor elemente esențiale la întocmirea actului administrativ fiscal atrage nulitatea lui. Din modul de întocmire a înștiințărilor de plata anexate acțiunii rezultă cu claritate lipsa numelui si prenumelui si a celorlalte mențiuni obligatorii, situație în care aceste înștiințări sunt nule, cu consecințele efectelor juridice a unor acte nule. Potrivit art. 46 Cod procedură fiscală, nulitatea poate fi constatată la cerere sau din oficiu.
Pe fond, pârâta a arătat că înștiințările i-au fost comunicate în data 11.02 2013 potrivit adresei nr. 904/11.02.2013 și că a contestat somația respectivă, considerând-o abuzivă, întrucât nu i-au fost comunicate actele constatatoare în termen de 30 de zile de la întocmire, caz în care a apreciat ca nu se mai poate cere executarea sancțiunii, întrucât aceasta se prescrie dacă actul de constatare a abaterii nu a fost comunicat în termen de o lună de la data constatării abaterii. De asemenea, pârâta a mai arătat că din anul 1997 este angajată cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată cu normă întreagă la un agent economic de pe raza județului Gorj si a făcut dovada că la datele respective s-a aflat la locul de muncă în orașul Rovinari situat la 20 de km de orașul de domiciliu si că face naveta cu autoturismul proprietatea sa, astfel încât apreciază că nu este vorba de același autovehicul. La contestația formulata i s-a răspuns că a înstrăinat autoturismul si că a stat în pasivitate de la momentul înstrăinării autoturismului si până la data radierii acestuia. Referitor la acest răspuns, a formulat la data de 26.03.2013 o altă contestație în data de 08.05.2013 prin care a arătat că nu a înstrăinat autoturismul, care se afla în continuare în proprietatea si posesia sa; la aceasta i s-a răspuns că nu este vorba de o sancțiune de drept administrativ ci cu caracter civil, sens în care s-a formulat și prezenta acțiune. Actul normativ potrivit căruia a fost sancționată este un act administrativ care emana de la un organ al administrației publice locale – Consiliul Local Timișoara, procedura de sancționare fiind stabilită prin acest act și, ca atare, judecarea acestuia se face de o instanța de contencios administrativ.
La întâmpinare, pârâta a anexat înscrisuri.
Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare (f. 51-56) prin care a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor pârâtei ca nefondate, cu motivarea că pârâta a ignorat prevederile Regulamentului TELPARK, staționând în interiorul zonei de aplicare a sistemului de parcare TELPARK, fără tichet sau abonament de 21 de ori, astfel că datorează taxe de penalizare în sumă de 1.890 lei.
Înștiințările prin care s-au constatat abaterile, precum și somația aferentă, așa cum prevede art. 21 din Regulamentul Telpark, au fost trimise pârâtei, prin poștă cu confirmare de primire, la domiciliul acesteia, fiind depusă la dosar copia confirmării de primire, care poartă semnătura pârâtei. Excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă este nefondată, actele anexate acțiunii făcând dovada deplină a comunicării tuturor actelor invocate pârâtei. Cât privește termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 din Regulamentul mai sus menționat, nu poate fi interpretat ca un termen de decădere. Astfel, art. 24 din Regulament prevede în mod expres că „neachitarea în termen de 30 de zile calendaristice de la data somării, a taxei de penalizare este urmată de declanșarea procedurilor judiciare pentru recuperarea taxei de penalizare și a cheltuielilor de urmărire a abaterii." Trebuie avută în vedere, în primul rând, definiția juridică a termenului de decădere, pentru a se putea face o interpretare pertinentă a regimului juridic al termenului prevăzut de art. 24 din Regulamentul mai sus-menționat. Termenul de decădere reprezintă un interval de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat, printr-o dispoziție legală imperativă, să-și exercite acel drept, sub sancțiunea stingerii dreptului respectiv, ceea ce nu este cazul în ceea ce privește termenul prevăzut de art. 24 mai sus-citat care este termenul instituit de legiuitor înăuntrul căruia cei care au încălcat prevederile Regulamentului, au posibilitatea legală de a-și achita de bunăvoie taxele de penalizare aplicate în temeiul acestui act normativ.
Numai după împlinirea acestui termen, reclamanta poate proceda la declanșarea procedurilor judiciare în vederea recuperării taxelor de penalizare aplicate în baza Regulamentului, acest drept nefiind limitat de vreun termen de decădere. Dreptul său la acțiune pentru recuperarea taxelor de penalizare aplicate în baza Regulamentului mai sus-menționat, este limitat numai de termenul de prescripție prevăzut în mod expres de art. 25 din Regulament, respectiv termenul de prescripție de 3 ani calculați de la data aplicării fiecărei "înștiințări pentru plata taxei de penalizare" pentru fiecare abatere săvârșită, în parte. Având în vedere cele de mai sus, reclamanta apreciază că dreptul de a promova o acțiune de drept comun, care pune în discuție angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, trebuie exercitat în termen de 3 ani de la data săvârșirii abaterilor.
De asemenea, reclamanta a arătat că, cu adresa SPCRPCIV T. nr._/19.11.2012, a făcut dovada că pârâta este proprietarul autovehiculului cu numărul de înmatriculare_, iar cât privește întinderea prejudiciului, acesta este stabilit în mod expres prin dispozițiile art. 19 din Regulamentului de funcționare al sistemului de parcare Telpark așa cum a fost aprobat prin HCL Timișoara nr. 241/11.11.2003. Coroborând dispozițiile legale mai sus-menționate, atât întinderea prejudiciului (paguba), cât și cel responsabil de producerea acesteia sunt cunoscute încă de la data săvârșirii abaterilor, fiind evident că, dreptul la acțiune pentru fiecare înștiințare aplicată în temeiul Regulamentului se naște de la data săvârșirii fiecărei abateri în parte, urmând a se prescrie într-un termen de 3 ani de zile. Abaterile în cauză au fost săvârșite în perioada 20.09._12, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 24.05.2013, astfel că termenul de prescripție al dreptului la acțiune nu a fost împlinit pentru niciuna dintre înștiințările ce fac obiectul prezentei cauze.
Cât privește excepția nulității "înștiințărilor pentru plata taxei de penalizare", invocată de pârâtă, reclamanta a arătat că este neîntemeiată și a solicitat respingerea ei, cu motivarea că, contrar susținerilor pârâtei, prevederile Regulamentului în cauză nu se completează cu prevederile Codului de procedură fiscală. Fapta pârâtei, de a staționa fără tichet sau abonament, în perimetrul delimitat cu indicatoare de tipul TELPARK, se încadrează la art. 18 din Regulament, pentru care se percepe o taxă de penalizare. Această faptă nu intră sub incidența dispozițiilor OG nr. 92/2003, republicată, cu modificările si completările ulterioare, privind Codul de procedura fiscală. Înștiințările aplicate în temeiul HCL Timișoara nr. 241/2003 îndeplinesc toate cerințele legale de valabilitate, neputând exista suspiciunea de a crea vreo confuzie în sensul că acestea s-ar supune prevederilor OG nr. 92/2003, care reglementează drepturile si obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor si taxelor datorate bugetului de stat si bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal, conform art. 1 alin. 1 din acest act normativ, iar în continuare, la alin. 2 al aceluiași articol se stipulează că se aplică si pentru administrarea drepturilor vamale, precum si pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel. În alin. 3 din același articol mai sus-menționat se prevede expres că prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu înregistrarea fiscală; declararea, stabilirea, verificarea si colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor si a altor sume datorate bugetului general consolidat; soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale. Astfel, din înștiințările depuse la dosar rezultă fără echivoc că pârâta, în calitate de proprietar al autoturismului cu nr. de înmatriculare_, a staționat fără tichet de parcare sau abonament în perimetrul în care se aplică sistemul de parcare Telpark, încălcând astfel prevederile art.18 din Regulamentul sus-menționat, ce se sancționează cu plata unei taxe de penalizare. Reclamanta, în calitate de operator, este cea care verifică modul de respectare a prevederilor Regulamentului sus-menționat, prin intermediul echipelor de controlori ale operatorului, conform prevederilor art. 6 si art.17 din Regulament, iar în cazul constatării încălcării prevederilor Regulamentului, percepe o taxă de penalizare. Așa cum rezultă din actele depuse la dosar, actul de constatare numit "înștiințare pentru plata taxei de penalizare" îndeplinește toate cerințele legale de valabilitate, în conformitate cu prevederile art.20 din Regulamentul sus-menționat, fiind opozabile pârâtei. Mai mult, în ceea ce privește dovada staționării autovehiculului la datele menționate în actele depuse la dosar, acestea rezultă foarte clar din acele acte, după cum a arătat anterior. Este firesc ca aceste acte să provină si să fie întocmite de reclamantă atâta timp cât, conform art. 2 din Regulamentul Telpark, este numită operator al acestui sistem de parcare, actele de constatare sus-menționate, fiind întocmite în aplicarea unor prevederi legale, respectiv Regulamentul Telpark. Cât privește motivul invocat de pârâtă prin întâmpinare, cu privire la faptul că la datele când au fost constatate abaterile se afla în Rovinari, făcând naveta cu autovehiculul cu nr. de înmatriculare_ și menționând că nu este vorba despre autovehiculul proprietatea sa, reclamanta consideră că nu este fondat, deoarece dovada staționarii autovehiculului, fără tichet sau abonament în perimetrul în care se aplică acest sistem de parcare, cu încălcarea prevederilor art. 18 din Regulament, se face cu actul de constatare al abaterii, intitulat "înștiințare pentru plata taxei de penalizare" si nu cu înregistrarea video. De asemenea, pârâta arată că taxa de penalizare pretinsă pârâtei este consecința unui fapt juridic ilicit (staționarea fără tichet de parcare sau abonament in interiorul zonei de aplicare a sistemului de parcare Telpark, fapt interzis prin HCL Timișoara nr. 241/2003) și culpabil, deoarece este de necontestat că staționarea a fost voluntară, acest fapt fiind cauzator de prejudicii pentru reclamantă. Rațiunea pentru care în cuprinsul Regulamentului s-a prevăzut că abaterile se înregistrează și pe suport video, este aceea de a putea fi puse la dispoziția celor care contestă taxele de penalizare aplicate, conform prevederilor art. 21 alin. 2 si 3 din Regulament, în cadrul procedurii administrative a contestației. Cu toate că dovada staționărilor neregulamentare nu se face cu înregistrarea video, reclamanta a arătat că va depune aceste înregistrări, pentru a nu exista niciun fel de dubiu cu privire la faptul că la datele, orele si locațiile menționate in actele de constatare ale abaterilor intitulate "înștiințare pentru plata taxei de penalizare" ce fac obiectul acestei cauze, autovehiculul cu nr. de înmatriculare_ al cărui proprietar este pârâta, a staționat fără tichet de parcare sau abonament in Municipiul Timișoara în perimetrul în care se aplica sistemul de parcare Telpark, încălcând astfel prevederile art. 18 din Regulamentul sus-menționat.
Prin sentința civilă nr._/11.10.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. D. M. TIMIȘOARA S.A. (succesoarea în drepturi a S.C. A. D. PUBLIC S.A.), în contradictoriu cu pârâta P. L.-G. și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1890 lei cu titlu de pretenții si suma de 103,80 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că, pârâta, în calitate de proprietar al autovehiculului cu nr. de înmatriculare_ conform adresei nr. 7785/27.11.2012 emisă de Instituția Prefectului Județul T., a săvârșit la date diferite abaterile menționate în înștiințările nr._/20.09.2010, nr._/28.10.2010, nr._/11.03.2011, nr._/09.05.2011, nr._/06.01.2012, nr._/09.01.2012, nr._/12.01.2012, nr._/13.01.2012, nr._/18.01.2012, nr._/01.02.2012, nr._/08.03.2012, nr._/21.03.2012, nr._/04.04.2012, nr._/04.05.2012, nr._/08.05.2012, nr._/28.05.2012, nr._/29.05.2012, nr._/09.07.2012, nr._/13.07.2012, nr._/16.07.2012 și nr._/09.08.2012 (f. 10-20) în sensul că a staționat cu autoturismul identificat mai sus fără tichet de parcare sau fără abonament în zona de aplicare a sistemului Telpark, încălcând astfel prevederile art. 19 din Regulamentul de funcționare a sistemului de parcare a autovehiculelor în sistem Telpark în Municipiul Timișoara aprobat prin HCL Timișoara nr. 166/30.06.1998 cu modificările ulterioare.
Aceste abateri au fost constatate de către echipele de control ale societății reclamante la datele menționate în înștiințări.
Instanța de fond a constatat că, așa cum reiese din înștiințările depuse la dosar de reclamantă, pârâta a încălcat prevederile art. 18 lit. a) și b) din Regulamentul de funcționare al sistemului de taxare a staționarii și parcării autovehiculelor în Municipiul Timișoara.
Coroborând dispozițiile Legii administrației publice locale cu regulamentul de funcționare a sistemului de parcare a autovehiculelor în sistem Telpark, prima instanță a conchis că în mod legal s-a stabilit că faptele săvârșite de pârâtă constituie abatere și că reclamanta are atribuții de verificare a respectării de către cetățeni a dispozițiilor Regulamentului pe raza unității administrativ-teritoriale și de perceperea taxelor de penalizare prevăzute de acesta.
Astfel, judecătoria a apreciat că nerespectarea prevederilor mai sus menționate atrage plata taxelor de penalizare, iar aceasta obligație de plată derivă din Hotărârea Consiliului Local Timișoara de aprobare a Regulamentului de funcționare a sistemului de parcare a autovehiculelor în sistem Telpark, care se înscrie în sfera noțiunii de „lege” lato sensu, întrucât este emisă în conformitate cu prevederile Legii administrației publice locale care conferă consiliilor locale atribuții de elaborare a unor norme juridice obligatorii pe raza unității administrativ-teritoriale unde funcționează.
În consecință, instanța de fond a constatat că acțiunea în pretenții formulată de reclamantă este fundamentată pe dispozițiile art. 998 si următoarele cod civil privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1376-1377 din Noul Cod civil, pentru faptele săvârșite începând cu data de 01.11.2010 și pe prevederile HCL Timișoara nr. 241/11.11.2003 care, prin aprobarea Regulamentului Telpark au instituit obligația respectării acestuia, câtă vreme aceasta hotărâre de consiliu local nu a fost desființată în baza Legii contenciosului administrativ.
Societatea reclamantă este singura abilitată în municipiul Timișoara să desfășoare activități pentru aplicarea sistemului Telpark, să supravegheze modul de respectare al acestuia și să constate abaterile în vederea sancționării pecuniare a persoanelor vinovate.
Modul de stabilire a utilizării spațiilor de parcare și staționare în zona de aplicare a sistemului Telpark este expres și imperativ precizat prin Regulament, pârâta având alegerea în a adera la această situație, caz în care are obligația de a cumpăra tichete de parcare sau abonament, iar în situația în care nu dorește acest lucru, are obligația de a nu parca sau staționa în zone delimitate prin indicatoare speciale.
În speță, instanța de fond a reținut că este vorba de o obligație forțată, pârâta având calitatea de subiect al acesteia, ca și proprietar al autoturismului parcat fără tichet sau abonament valabil în zona de staționare Telpark, săvârșind astfel abaterea prevăzută de dispozițiile art. 18 lit. a) si b) din Regulamentul de funcționare a sistemului de parcare a autovehiculelor în sistem Telpark în Municipiul Timișoara.
Instanța de fond a constatat că temeiul răspunderii juridice a pârâtei este actul administrativ de autoritate, HCL Timișoara nr. 166/1998 privind aprobarea Regulamentului de funcționare a sistemului de parcare a autovehiculelor Telpark în Municipiul Timișoara, așa cum a fost el modificat prin HCL Timișoara nr. 70/1999, republicat ulterior ca urmare a adoptării HCL Timișoara nr. 241/2003, prin care se stabilește în mod expres și imperativ că nerespectarea prevederilor lui atrage răspunderea constând în plata unor taxe de penalizare pentru proprietarul autovehiculului. Astfel, pârâta este ținută să răspundă imediat pe obligația legală, fapta sa fiind în contradicție cu reglementările autorității publice locale, ceea ce-i atrage o răspundere delictuală de drept comun, îndreptățind-o pe reclamantă la acțiunea civilă în daune.
Având în vedere aceste considerente precum și textele de lege arătate mai sus, prima instanță a constatat că sunt neîntemeiate exceptiile de inadmisibilitate si de nulitate a înștiințărilor de plată, prin prisma motivelor invocate si că acțiunea formulata de reclamanta este întemeiată, fiind admisă, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 1890 lei, cu titlu de pretenții, reprezentând contravaloarea taxelor de penalizare pentru încălcarea prevederilor Regulamentului de funcționare al sistemului de parcare Telpark.
În baza art. 453, alin.1 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a pârâtei, instanța de fond a obligat-o sa platească reclamantei suma de 103,80 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbrul judiciar.
Împotriva sentinței antemenționate a declarat apel pârâta P. L. G., solicitând în principal, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii. În subsidiar, solicită admiterea apelului, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, cu cheltuieli de judecată.
Criticând sentința apelată pentru nelegalitate și netemeinicie, apelanta învederează că instanța de fond nu a motivat înlăturarea excepțiilor invocate, iar în dispozitivul sentinței nu s-a pronunțat cu privire la aceste excepții.
Apelanta apeciază ca instanța de fond nu s-a pronunțat pentru care motive a înlăturat apărarea sa referitoare la nerespectarea de către reclamanta a dispozițiilor Regulamentului de funcționare a sistemului Telpark aprobat prin HCL Timișoara nr. 241/11.11.2003.
Astfel, învedereză că nu au fost comunicate cele două înscrisuri dispuse de actul administrativ invocat, în vederea formulării apărării, fiind încălcat în acest fel dreptul la apărare.
Apelanta apreciază ca actul administrativ invocat prevede anumite termene de comunicare, nerespectarea acestora atrăgând decăderea din dreptul de a mai formula acțiune pentru recuperarea acestora.
Mai menționează apelanta că înștiințările pentru plata taxei de penalizare anexate cererii de chemare în judecată au vechime de trei ani de zile și nu îndeplinesc condițiile minime cerute de actul normative aplicabil, respectiv Codul de procedură fiscal, în sensul că nu cuprinde numele și prenumele contribuabilului, lipsind mențiunea privid audierea acestuia, reglementata de art.43 alin.2 litf C.proc fiscal, lipsa acestor mențiuni ducând la nulitatea acestor inscrisuri.
Apelanta susține că la cererea de chemare în judecată sunt atașate 21 de înștiințări pentru plata taxei de penalizare, apreciind că nu sunt respectate de intimată dispozițiile art. 30 din HCL Timisoaranr.241/2003.
Se precizează, de asemenea, de către apelantă că a depus înscrisuri din care rezultă că este proprietara autovehiculului, precum și acte din care rezultă că era la locul de muncă la datele și orele arătate în înștiințările depuse, apreciind că cererea de chemare în judecată este o acțiune în pretenții, fiind aplicabile dispozițiile art.2 alin.l din Legea nr. 192/2006 privind medierea, iar în lipsa medierii cererea este prematur intodusă, motiv pentru care, conchide că este inadmisibilă.
Deasemenea, apelanta apreciază că instanța de fond nu a ținut seama de dispozițiile HCL Timișoara cu privire la comunicarea înștințărilor de plată, întrucat comunicarea o singură dată a 21 de înștiințări de plată nu poate fi asimilată cu comunicarea acestora în termen legal, întrucât încalcă dreptul la apărare a celui sancționat, precum și aplicarea taxelor de penalizare celui sancționat.
Apelanta consideră că în situația în care se apreciază că taxele de penalizare sunt asimilate taxelor, acestea cad sub incidența dispozițiilor art. 43 alin.2 C.proc.fiscală, potrivit cu care, acestea trebuie sa cuprindă sub sancțiunea nulității absolute elemente privitoare la denumirea organului fiscal emitent, data la care a fost emis si data de la care își produce efectele, datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de acesta, obiectul actului administrativ fiscal, motivele de fapt si de drept, numele si semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, ștampila și semnătura acestuia, termenul de contestație Conform art. 46 C.proc.fiscala, lipsa unor elemente esențiale la întocmirea actului administrativ fiscal atrage nulitatea lui.
Din modul de întocmire a înștiințărilor de plată anexate, rezultă cu claritate lipsa numelui si prenumelui si a celorlalte mențiuni obligatorii, situație în care aceste constări sunt nule, cu consecințele efectelor juridice a unor acte nule, iar nulitatea poate fi costatată la cerere sau din oficiu.
Apelanta arată că instanța de fond a respins această excepție, fără a o motiva și fără a arata motivele pentru care a respins apărarea acesteia.
Se apreciză de apelantă că înregistrările video nu pot fi primite, întrucat pe de o parte, acestea pot fi contrafăcute, iar pe de altă parte, așa cum a susținut și reclamanta, dovada staționarilor neregulamentare nu se poate cu înregistrări video.
Un alt motiv pentru care apelanta apreciază că aceste înregistrari video nu pot fi admise este și acela că în cererea de chemare în judecată nu au fost propuse ca probe, reclamanta fiind decăzută din dreptul de a le mai solicita, nefiind în niciuna din situațiile reglementate de art.254 alin.2 NCPC.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.466 NCPC.
Intimata S.C. D. M. TIMIȘOARA S.A, legal citată, a formulat întâmpinare în calea de atac declanșată de pârât, solicitând respingerea apelului, menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțată de către instanța de fond, cu cheltuieli de judecată, în măsura în care vor fi avansate.
În apărare, intimata menționează că apelanta a ignorat cu bună știință prevederile Regulamentului TELPARK, staționând în interiorul zonei de aplicare a sistemului de parcare TELPARK, fără tichet, fără abonament, respectiv fără plata parcării prin intermediul telefoniei mobile, de 21 de ori astfel că, îi datorează taxe de penalizare în sumă de 1.890 lei.
Intimata susține că toate actele de constatare ale abaterilor, precum și somația aferentă, așa cum prevede art. 21 din Regulamentul Telpark au fost trimise paratei-apelante, prin poștă cu confirmare de primire, la adresa de domiciliu a acesteia, care a confirmat primirea, prin semnătură.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de apelantă, intimata arată că este vădit neîntemeiată, așa cum în mod legal și corect a reținut și prima instanță, având în vedere că toate actele la care face referire apelanta, respectiv actele de constatare ale abaterilor împreună cu somația aferentă nr. 904/11.02.2013, au fost trimise acesteia prin poștă cu confirmare de primire la adresa de domiciliu a acesteia.
Cât privește termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 din Regulamentul mai sus-menționat, intimata precizează că acest termen nu poate fi interpretat ca fiind un termen de decădere, așa cum a susținut apelanta, având în vedere că dreptul la acțiune este limitat numai de termenul de prescripție prevăzut în mod expres de art. 25 din Regulament, respectiv termenul general de prescripție de 3 ani calculați de la data aplicării fiecărei "înștiințări pentru plata taxei de penalizare" pentru fiecare abatere săvârșită în parte.
Se menționează că abaterile în cauză au fost săvârșite în perioada 20.09._12, iar acțiunea introductivă a fost depusă în data de 24.05.2013, sens în care termenul de prescripție al dreptului la acțiune nu a fost împlinit pentru niciuna dintre înștiințările ce fac obiectul litigiului de față.
Mai arată intimata că identitatea proprietarului autovehiculului în cauză a fost cunoscută de aceasta abia în data de 19.11.2012, prin adresa SPCRPCIV T., raportându-se la data săvârșirii abaterilor și nu la data la care a cunoscut identitatea persoanei responsabile de producerea prejudiciului.
Cât privește excepția nulității "înștiințărilor pentru plata taxei de penalizare", invocată de apelantă, intimata arată că această excepție este vădit neîntemeiată, având în vedere că prevederile Regulamentului nu se completează cu prevederile Codului de procedură fiscală, iar fapta apelantei de a staționa fără tichet sau abonament în perimetrul delimitat cu indicatoare de tipul TELPARK se încadrează la art. 18 din Regulament, pentru care se percepe o taxa de penalizare și nu intră sub incidența dispozițiilor OG nr. 92/2003, republicata, cu modificările si completările ulterioare, privind Codul de procedură fiscală.
Față de motivul de apel vizând faptul că la datele când au fost constatate abaterile ce fac obiectul prezentului dosar, apelanta se afla la locul de muncă în Rovinari, deoarece făcea naveta cu autovehiculul cu nr. de înmatriculare GJ 01 PÍM, apreciind că nu este vorba despre autovehiculul proprietatea sa, intimata apreciază că aceste susțineri sunt nefondate, ba chiar formulate cu rea-credință, instanța de fond, în mod legal și corect, înlăturând toate aceste susțineri ale apelantei.
Referitor la susținerea apelantei, în sensul ca prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra argumentelor invocate de către aceasta în apărare, mai exact ca nu s-ar fi motivat soluția de înlăturare a apărărilor sale, intimata apreciază că nici aceste susțineri nu sunt întemeiate, hotărârea apelanta fiind motivată în mod corect atât în drept, cât și în fapt, pe baza întregului probatoriu administrat în cauză.
Apelanta, legal citată, nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimată.
Prin încheierea civilă nr.975/A/29.10.2014 pronunțată în dosar nr._, s-a admis excepția necompetenței funcționale a Secției I Civile a Tribunalului T. și s-a declinat competența de soluționare a apelului formulat de pârâta apelantă P. L. G. împotriva sentinței civile nr._/11.10.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată S.C. D. M. TIMIȘOARA S.A., în favoarea Secției a II-a Civile a Tribunalului T.- C7A.
Prin decizia civilă nr.615/A/26.11.2014, Secția a II-a Civilă a Tribunalului T. a declinat competența de soluționare a apelului formulat de pârâta apelantă P. L. G. împotriva sentinței civile nr._/11.10.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată S.C. D. M. TIMIȘOARA S.A, având ca obiect pretenții, în favoarea Secției I Civilă din cadrul Tribunalului T., a suspendat judecata cauzei și a trimis dosarul Curții de Apel Timișoara pentru soluționarea conflictului negativ de competență.
Prin Sentința civilă nr.7/16.01.2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._ s-a stabilit competența de soluționare a apelului declarat de apelanta P. L. G. în contradictoriu cu intimata S.C. A. D. Public S.A. Timișoara, împotriva sentinței civile nr._ din 11 octombrie 2013 de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, în favoarea Tribunalului T. - Secția I Civilă.
După regulatorul de competență, dosarul a fost înregistrat pe rolul Secției I Civile la data de 05.02.2015, sub nr._ .
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, cum și a dispozițiilor art.476-482 NCPC, tribunalul apreciază apelul ca neîntemeiat pentru argumentele ce succed:
Reproșul adus primei instanțe de a nu fi observat că reclamanta nu a procedat la comunicarea cu pârâta a celor două înscrisuri dispuse de HCL nr.241/11.11.2003 de aprobare a Regulamentului de funcționare a sistemului Telpark, respectiv la comunicarea somației și a actului de constatare a abaterii reglementate de art. 4, 6 și 18 din Regulament, fiind astfel nesocotit dreptul la apărare al pârâtei apelante, nu se verifică a fi întemeiat, cât timp la filele 8-21 din dosarul de fond se află anexate atât somația, cât și înștiințările reprezentând actele de constatare a abaterilor, cum și dovada de comunicare a acestor înscrisuri cu pârâta la data de 08.03.2013 prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire (fila 21).
Nu se poate astfel reține că pârâta a fost în imposibilitate de a se apăra, ea beneficiind de dreptul de a formula contestație la societatea reclamantă în 15 zile de la primirea somației, prerogativă de care se verifică a fi și uzat, de altfel.
De asemenea, împrejurarea prevalată de pârâta apelantă că nu s-a comunicat fiecare înștiințare în parte, cum prevede Regulamentul, ci mai multe laolaltă, așadar colectiv, abstracție de faptul că nu s-a dovedit că ar fi produs vreo vătămare pârâtei, nu reprezintă nici pe departeun argument spre a concluziona că a operat decăderea reclamantei din dreptul de a mai formula acțiune pentru plata taxei de penalizare, cum numai nefondat susține pârâta, deoarece actul normativ al autorității publice locale, HCL nr.241/2003 nu prevede o atare sancțiune, decăderea fiind definită ca o sancțiune ce intervine în ipoteza nerespectării unui termen imperativ, constând în pierderea exercițiului acelui drept. În plus, o atare interpretare a legii în speță nu este îngăduită nici raportat la tipul de răspundere ce are a fi antrenată efect al staționării fără tichet în locurile anume prevăzute de Regulamentul Telpark
În acest sens, judicios observând atât reclamanta, cât și prima instanță că, fiind vorba despre un caz de răspundere civilă delictuală în speță, derivată din săvârșirea unei fapte ilicite, definită ca fiind abatere de HCL nr.241/2003 și constând în nerespectarea unei obligații impuse de lege „lato sensu”, repararea prejudiciului sub forma perceperii taxei de penalizare instituită legislativ are a se face potrivit dreptului comun în interiorul termenului de prescripție general defipt de lege, curgând de la data cunoașterii ori la care ar fi trebuit cunoscută paguba și persoana răspunzătoare (termen respectat în speță în raport de datele constatării abaterilor), neputându-se reține ca fiind în vreun fel îngrădit, restricționat ori influențat acest drept la reparația pagubei urmând calea dreptului comun, de modalitatea de comunicare a somației ori a actelor de constatare a abaterilor săvârșite.
Nerespectarea termenului de comunicare a actelor mai sus menționate face ca proprietarul vehiculului să se afle permanent în termenul de depunere a contestației administrative de care face vorbire art.21 alin.2 din Regulament, care are a fi adresată reclamantei și a cărei soluție are a fi supusă, eventual, mai apoi controlului judecătoresc al instanței; în plus, comunicarea acestor înscrisuri este relevantă din perspectiva faptului că, abia după trecerea unui termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării a taxei de penalizare în care aceasta nu a fost achitată, îi este îngăduit reclamantei a se adresa cu o acțiune în răspundere civilă delictuală instanței de judecată-art.24 din Regulament.
Altfel spus, abia din acel moment – care are a fi situat obligatoriu înăuntrul termenului de prescripție de trei ani - se naște dreptul reclamantei de a apela la acțiunea în răspundere civilă delictuală.
De altă parte, se impune precizarea că Regulamentul Telpark nu prevede vreun termen în care are a se comunica proprietarului vehiculului actul de constatare al abaterii însoțit de somația aferentă (dreptul la contestație al proprietarului vehiculului curgând oricum de la data comunicării, sens în care nu prezintă relevanță modul de comunicare, individual al fiecărei înștiințări ori colectiv, al mai multora), ceea ce înseamnă că nimic nu împiedică reclamanta a comunica oricând în interiorul termenului de prescripție de trei ani, cum supra s-a menționat, înscrisurile respective cu proprietarul vehiculului, știut fiind că numai în termenul legal de prescripție, cum supra s-a demonstrat, se poate apela cu succes la concursul instanței pentru repararea pagubei.
Faptul că, după a treia nerespectare a dispozițiilor art.18 din Regulament nu s-a trecut la luarea măsurii reglementate de art.30, respectiv, la blocarea roților autoturismului, ceea ce semnifică nerespectarea de către reclamantă a art.30 nu reprezintă un argument de natură a paraliza demersul procesual pendent, unde instanța are a verifica întrunirea cumulativă a celor patru cerințe ale răspunderii civile delictuale: faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate între faptă și pagubă și vinovăția, sens în care trebuie analizată conduita pârâtei și nu a cea a reclamantei, care, de altfel, în condițiile în care înștiințările nu a fost comunicate individual pârâtei, spre a se verifica, raportat la data comunicării, neplata taxei de penalizare aplicate, nici nu putea trece valabil la blocarea roților în respectarea riguroasă a art.30.
Întrucât pentru luarea măsurii de blocare a roților se pretind de art.30 a fi întrunite două condiții cumulative: să fie identificată o a treia abatere, cum și să nu fie achitată contravaloarea penalizărilor aplicate până al acel moment, ceea ce, prin ipoteză, raportat la art.21 supra analizat, presupune evident comunicarea somației proprietarului vehiculului și trecerea unui termen de 30 de zile pentru achitarea benevolă a taxei de penalizare. Cum în speță a operat o comunicare colectivă a tuturor înștiințărilor, acest text nu-și găsește incidența.
Cât privește critica de fond în sensul că, fiind proprietara vehiculului, la datele și orele din înștiințări, pârâta apelantă se afla la serviciu, aceasta nu poate fi primită, întrucât din cuprinsul înștiințărilor rezultă cu claritate că este vorba despre autoturismul cu nr. de înmatriculare_, proprietatea pârâtei, care a staționat în locurile prevăzute în Regulament fără tichet Telpark, iar art.18 din HCL nr.241/2003 dispune că taxa de penalizare se aplică proprietarului autovehiculului. Împrejurarea că, potrivit susținerilor pârâtei, în unele din datele indicate, aceasta se afla la locul de muncă în Rovinari, nu este suficientă pentru a genera automat concluzia că autoturismul nu s-a putut afla în Timișoara, în locurile evidențiate în înștiințări, acesta putând fi condus și de o altă persoană decât pârâta, care însă, prin simplul fapt al staționării vehiculului său fără tichet Telpark în locurile anume stabilite, are a suporta taxa de penalizare în calitatea sa de proprietară a autoturismului, așa cum dispune art.18 din Regulament.
Este de observat în acest sens, că art.18 din HCL nr.241/2003 instituie imperativ drept persoană răspunzătoare pentru abaterea constând în staționarea fără tichet Telpark exclusiv proprietarul autovehiculului, derogând de la dreptul comun unde în cazul răspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri, răspunderea este uneori scindată între proprietar-păzitorul juridic și păzitorul material al bunului.
Cât privește afirmația pârâtei apelante că nu trebuie în cauză primită dovada cu înregistrările video, aceasta nu vine să combată în vreun fel considerentele ori statuările primei instanțe, care așa cum rezultă din dosar nu s-a raportat la aceste mijloace probatorii pentru a concluziona asupra prezenței autovehiculului în litigiu în locurile indicate în înștiințări, ci la chiar cuprinsul acestor din urmă înscrisuri.
Nici critica privind lipsa parcurgerii procedurii de mediere, împrejurare ce face în opinia pârâtei apelante ca cererea să fie prematur introdusă, respectiv, inadmisibilă, potrivit cu art.2 alin.1 din Lg. nr.192/2006, nu este întemeiată, în condițiile în care textul de lege evocat de pârâta apelantă, care prevede obligativitatea pentru persoanele fizice ori juridice de a participa la ședința de informare privind avantajele medierii, precum și respingerea ca inadmisibilă a cererii în cazul neîndeplinirii obligației părților de a participa la ședința de informare în litigiile reglementate de art.60 ind.1 lit.a-f, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.266/2014 a Curții Constituționale.
Cât privește susținerea pârâtei apelante că taxa de penalizare reglementată de HCL nr.241/2003 reprezintă o obligație fiscală guvernată de prevederile Codului de procedură fiscală, ceea ce impune și o . elemente ce trebuie obligatoriu conținute de înștiințările de plată, sub sancțiunea nulității: denumirea organului fiscal competent, data emiterii, data de la care își produce efectele, datele de identificare ale contribuabilului sau persoanei împuternicite, obiectul actului administrativ fiscal, motivele de fapt și de drept, numele și semnătura organului fiscal, ștampila și semnătura acestuia, termenul de contestație și organul la care se depune aceasta și mențiuni privind audierea contribuabilului, nici această critică, în opinia tribunalului, nu este întemeiată.
În acest sens, în mod judicios a remarcat judecătoria și apreciază totodată, tribunalul, că răspunderea antrenată în cauză este una delictuală de drept comun ce-și are sorgintea în nerespectarea obligației legale instituite prin actul administrativ de autoritate HCl nr.241/2003 în sarcina tuturor cetățenilor care doresc să staționeze cu autovehiculul în locurile prevăzute de actului administrativ de autoritate conținut de HCL nr.241/2003, astfel că pentru a obține obligarea la plata acestei taxe nu sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură fiscală, ci prevederile dreptului comun.
Nu pot fi reținute ca aplicabile dispozițiile Codului de procedură fiscală în ce privește conținutul înștiințării, deoarece art.20 din anexa la HCL nr.241/2003 reglementează expres ce elemente trebuie să cuprindă actul de constatare al abaterii, respectiv: locul staționării sau parcării, data și ora constatării, natura abaterii constatate, numărul de înmatriculare al autovehiculului, precum și instrucțiuni pentru neplata taxei de penalizare.
Este de precizat că actul normativ cu incidență în cauză - HCL nr.241/2003 și care reprezintă principalul temei juridic al acțiunii pendinte, nu face nicio trimitere la Codul de procedură fiscală; așadar, nu se poate extrage concluzia, pe care pârâta apelantă numai nefondat tinde a o induce, că HCL nr.241/2003 se completează cu prevederile OG nr.92/2003 în ce privește elementele ce trebuie conținute de actele dresate în baza actului administrativ normativ emis de autoritatea locală.
Dimpotrivă, stabilind expres datele ce au a fi obligatoriu menționate în înștiințarea cu pricina, dispozițiile art.20 din HCL nr.241/2003 sunt cele care au a fi avute în vedere în analiza conținutului înștiințărilor dresate în speță în baza sa și nicidecum prevederile Codului de procedură fiscală, numai nelegal invocat de pârâta apelantă și care se privesc, pentru cele deja arătate, a fi extranee cauzei de față. Așa fiind, nu se poate, pe cale de consecință, nici reține că ar opera sancțiunea nulității instituită de art.46 din Codul de procedură fiscală.
Cât privește reproșul adus judecătoriei de a nu se fi pronunțat prin dispozitiv și de a nu fi motivat soluția asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare - cea a inadmisibilității acțiunii raportat la modalitatea comunicării înștiințărilor de plată și la neparcurgerea procedurii medierii, cum și cea a nulității înștiințărilor de plată a taxei de penalizare – se constată de către tribunal că prin considerentele sentinței civile atacate judecătoria a conchis asupra netemeiniciei excepțiilor prevalate, efect al argumentării aplicabilității în speță a prevederilor HCL nr.241/2003 ce au a fi corelate cu dispozițiile art.998-999 C.civ., respectiv, art.1376-1377 NCC - acțiunea în pretenții în cauză, în răspundere civilă delictuală avându-și, în concret, fundamentul în HCL nr.241/2003 și, generic, în dispozițiile legii civile privind răspunderea civilă delictuală, și nu în cele ale Codului de procedură fiscală.
În același timp, este de precizat că inadmisibilitatea acțiunii, cum și nulitatea înștiințărilor, au a se circumscrie mai degrabă unor apărări de fond, cum de altfel, judicios a și apreciat judecătoria la termenul de judecată din 26.09.2013 (relativ la inadmisibilitatea invocată), presupunând analiza chiar a fondului raporturilor juridice dintre părți și stabilirea legii aplicabile. Fiind explicabil așadar și de ce soluția asupra acestor așa-zise excepții nu se regăsește expres în dispozitivul sentinței atacate.
De altă parte, este binecunoscut din chiar jurisprudența CEDO că, motivarea unei hotărâri judecătorești nu presupune obligatoriu un răspuns distinct pentru fiecare argument și apărare în parte, instanța fiind îndreptățită să grupeze argumentele, răspunzând la ele în cuprinsul unui considerent comun. Or, în speță, analizând argumentele instanței de fond, prezentate anterior concluzionării ca netemeinice a excepțiilor arătate, circumscrise fondului cauzei de altfel, rezultă că instanța a conchis cu evidență asupra normei legale aplicabile cauzei cu consecința logică a înlăturării apărărilor invocate.
Chiar admițând că nu s-au făcut aprecieri în concret de judecătorie cu privire la consecințele juridice ale neparcurgerii procedurii de mediere ori la cele ale comunicării colective a înștiințărilor, tribunalul conchide că - în raport de considerentele supra prezentate, care sunt de natură a întregi, sub aspectele menționate, argumentația primei instanțe, cu consecința menținerii soluției de respingere ca neîntemeiate a „excepțiilor” invocate (în realitate, apărări de fond) -, nu își pot găsi incidența prevederile art.480 alin.3 NCPC invocate în apel, judecătoria analizând fondul cauzei și pronunțând soluția pe fond.
Recapitulând, așadar, cele deja spuse, tribunalul apreciind ca legală și temeinică soluția judecătoriei, o va păstra, respingând, pe cale de consecință, ca neîntemeiat apelul promovat, în acord cu art.480 alin.1 NCPC.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de pârâta apelantă P. L. G., CNP_, domiciliată în Târgu J., ., ., ., împotriva sentinței civile nr._/11.10.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ în contradictoriu cu reclamanta intimată . SA, cu domiciliul procedural ales în Timișoara, Spl. N. T., nr.10, jud.T..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.03.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
C. B. A. A.
GREFIER,
G. G.
Red.C.B.
Tehnored.G.G
4 ex./2 ex..
Prima instanță: jud. D. P.
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 12/2015. Tribunalul TIMIŞ | Sechestru judiciar. Decizia nr. 626/2015. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
