Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1755/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1755/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 12-06-2013 în dosarul nr. 1755/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1755/PI
Ședința publică de la 12 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. D.
Grefier A. L. B.
Pe rol judecarea cauzei civile privind reclamantul T. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN D.G.F.P.T., având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă reprezentanta Ministerului Public, procuror S. V. D., lipsă fiind părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța pune în discuție lipsa de interes in formularea petitului in constatare si excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare.
Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea excepțiilor.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra fondului.
Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea acțiunii.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra acțiunii civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._, reclamantul T. I. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate faptul că tatăl T. A. a fost condamnat la 5 ani închisoare în baza art. 267 C. pen. cu executarea pedepsei, aceasta fiind o condamnare cu caracter politic așa cum este prevăzută de art.l alin.2, 3 și 4 din Legea 221/2009 raportat la art.4 din aceeași lege; obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 500 000 EUR echivalent în lei la data efectuării plății reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a condamnării, în temeiul art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din vechiul Cod civil, art. 504 și urm. din Codul de procedura penala, art. 52 din constituție, art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În motivare, a argumentat că prin condamnarea tatălui T. A., S. R. i-a cauzat acestuia și familiei un prejudiciu moral, aducându-le atingere onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private si, în consecință, în temeiul prevederilor art. 998 - 999 din C. Civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituția României și ale art. 504 și urm. din C.Proc.P.., se impune tragerea la răspundere a statului, în vederea reparării prejudiciului moral cauzat.
A susținut că în conformitate cu prevederile art. 998 - 999 din Codul civil, S. R. are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare condamnării cu caracter politic suferite de tatăl T. A.; întrucât în cauza de față sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. din C.proc.pen., rezultă că S. R. va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanțelor Publice.
A subliniat că dreptul acestuia de a solicita angajarea răspunderii Statului R. pentru prejudiciile morale cauzate până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise dupa anul 1989, ci iși are fundamentul în prevederile art. 998-999 C.civ.
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit a) teza I din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care, în numeroase cazuri, S. R. a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți politici, este eronat; în același timp, prin raționamentul expus în motivarea deciziei pronunțate, Curtea Constituțională i-a îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 din C.civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva lor de regimul totalitar.
A indicat că raționamentul Curții Constituționale potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a Statului R. de a acorda despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele supuse măsurilor abuzive ale fostului regim totalitar este eronat întrucât face abstracție de prevederile imperative ale art. 998 - 999 C.civ. referitoare la obligația reparării prejudiciului cauzat.
Existența numeroaselor cazuri în care S. R. a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsuri abuzive reîntărește faptul ca raționamentul pe care Curtea Constituțională și-a întemeiat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este eronat și că S. R. are obligația reparării, prejudiciului moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale descrise de art. 998-999 din C. tiv., indiferent de existența sau inexistența unor legi reparatorii speciale.
Prin raționamentul expus în motivarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituționala îi îngrădește un drept legitim conferit de art. 998-999 din C.civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de mine și familia mea ca urmare a masurilor abuzive dispuse împotriva noastră de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
A menționat că măsurile administrative cu caracter politic emise in baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe, sunt similare, în ceea ce privește atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private persoanelor supuse acestor masuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic. Pe cale de consecință, instanța de judecata are obligația de a analiza, in concret, de la caz la caz, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate în vederea reparării prejudiciului moral suferit de persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsurile administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951; în același timp, la soluționarea prezentei acțiuni, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere faptul că natura juridica a daunelor morale solicitate este diferită de natura drepturilor acordate de S. R., în baza Decretului nr. 118/1990.
Adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaștere a Statului R. a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus condamnări cu caracter politic. Consecința recunoașterii responsabilității Stătului R. a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 și urm. din C.civ., este aceea că acesta nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat. Mai mult, S. R. recunoaște că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sunt victime ale regimului totalitar comunist și au fost supuse unui regim de exterminare programată, unei represiuni criminale și a unui genocid social, așa cum s-a constatat prin Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
În drept, a invocat dispozițiile art.3 lit e, art.4, art.5 alin1 lit.b, alin1 indice 1 și alin.4 din legea nr. 221/2009, art. 998, 999, 1838 și 1939 din vechiul Cod Civil, art. 504 și următoarele din Codul de procedură Penală, art. 52 Constituție, art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 15 lit f indice 1 din legea nr.146/1997.
In probatiune, acte de stare civila, dosar CNSAS.
Direcția Generala a Finanțelor Publice T., in reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice București, citat in calitate de reprezentant legal al paratului S. R. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
Referitor la cererea privind acordarea despăgubirilor morale, a susținut ca in prezent acțiunea reclamantului este lipsita de temei legal, având in vedere faptul ca prin Decizia nr. 1358/21.10.2010, publicata in Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările si completările ulterioare, drept pentru care acțiunea reclamantelor se impune a fi respinsa ca neîntemeiata in drept.
Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile si ordonanțele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, isi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
In aceste condiții, incepand cu data de 15.11.2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza intai din Legea nr. 221/2009, in forma modificata de O.U.G. nr. 62/30.06.2010, publicata in M.Of. nr. 446 din 1 iulie 2010, au fost suspendate de drept, iar incepand cu data de 31 decembrie 2010 si-au incetat efectele juridice, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.
Mai mult, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțata în dosarul nr. 14/2011, publicata in M.Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, I.C.C.J. București a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție .
Referitor la invocarea de către reclamant a prevederilor art. 998-999 C.civil in susținerea acțiunii in despăgubire, a apreciat ca o acțiune întemeiata pe aceste prevederi legale este in mod vădit prescrisa, intrucat acțiunile in despăgubire întemeiate pe dreptul comun (art. 998-999 C.civil) sunt supuse prescripției, in conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1, art. 3 si art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctiva, acestea având un obiect patrimonial, respectiv repararea de către stat a pagubei suferite prin acordarea de despăgubiri bănești.
A invederat că, asa cum rezulta din dispozițiile art. 506 alin. 2 C.pr.penala, termenul de introducere a acțiunii de 18 luni este un termen imperativ, iar sancțiunea procedurala pentru nerespectarea lui este prescripția dreptului de a mai formula respectiva acțiune in daune.
In același sens s-a pronunțat si Curtea Constituționala asupra excepției de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 505 alin. 2 din Codul de procedura penala, privind stabilirea unui termen de prescripție de 1 an (modificat ulterior la 18 luni) in care acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornita de la rămânerea definitiva a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire, statuând ca aceste dispoziții sunt constituționale.
Astfel, prin Decizia nr. 107/01.06.1999, Decizia nr. 172/23.05.2001, Decizia nr. 255/20.09.2001 si Decizia nr. 28/25.01.2005, Curtea Constituționala a statuat ca nici normele constituționale, nici cele din tratatele internaționale la care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin masuri ilegale de deținere de a porni acțiune in repararea pagubei si nici un termen limita in care acest drept poate fi exercitat. Art. 48 alin. 3) din Constituție, prin expresia "potrivit legii", lasa la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale in care dreptul la reparații poate fi exercitat.
Curtea Constituționala a reținut faptul ca termenul de un an, prevăzut inițial in art. 505 alin. 2 din Codul de procedura penala (modificat la 18 luni prin Legea nr. 281/24.06.2003, vezi actualul art. 506 alin. 2 C.pr.penala), este un termen de prescripție a dreptului la acțiune rezonabil, care asigura condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiune in justiție in scopul obținerii reparațiilor legale.
In drept, dispozitiile legale evocate.
A fost incuviintata si administrata proba cu inscrisurile evidentiate.
Din analiza materialului probatoriu aflat la dosarul cauzei, instanta retine urmatoarele:
Reclamantul solicita prin actiunea pendinte constatarea caracterului politic condamnarii tatalui sau in temeiul art. 267 C. pen. si obligarea statului roman prin al sau reprezentant la plata de daune morale in compensarea prejudiciului suferit urmare a acestei masuri.
In speta, formularea petitului cu obiect constatarea caracterului politic al masurii administrative a deportarii apare insa ca lipsita de interes, exceptia invocata din oficiu urmand a fi admisa si petitul va fi respins ca atare in raport de dispozitiile art.l alin.2, 3 și 4 din Legea 221/2009 raportat la art.4 din aceeași lege, prin care legiuitorul a inteles sa consacre de drept caracterul politic al unei atare masuri, nefiind astfel necesara recunoasterea acestui caracter prin intermediul unei hotarari judecatoresti.
In ce priveste petitul cu obiect daune morale intemeiat pe prevederile art.5 alin.1 lit.a din lege, acesta va fi respins ca nefondat, in considerarea faptului ca urmare a constatarii caracterului neconstitutional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curtii Constitutionale, a incetat a produce efecte juridice.
Potrivit exigentelor art.31 din Legea nr.47/1992, republicata, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel, Curtea a apreciat ca legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea a reținut că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități - 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile - 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.
Este de observat ca la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial a analizatei decizii, Parlamentul Romaniei nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstitutional.
Decizia Curtii cu privire la neconstitutionalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atat in cadrul unui raport de drept procesual in curs de desfasurare, cat si fata de cele viitoare, neputandu-se interpreta ca este astfel incalcat principiul neretroactivitatii legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curtii textul de lege nu a fost modificat, ci a incetat sa mai produca efecte juridice; din aceasta perspectiva, nu se poate aprecia ca prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea in patrimoniu o „speranta legitima”, susceptibila de a intra in sfera notiunii de „bun” in sensul art.1 din Protocolul aditional nr.1 la Conventie, in acest sens fiind si jurisprudenta Curtii de la Strasbourg (in Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei – Curtea a statuat ca atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății; prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat Decizia din 4 septembrie 2012 in Cauza D. împotriva ROMÂNIEI (nr._/11). Invocând art. 6 § 1 izolat și coroborat cu art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții s-au plâns de caracterul inechitabil al procedurii civile privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo încălcare a drepturilor privind accesul la o instanță, siguranța statului de drept ori caracterul echitabil al procedurii. S-a mai reținut că schimbarea jurisprudenței instanțelor ca urmare a unei hotărâri a Curții Constituționale nu este contrară unei bune administrări a justiției, iar reclamanții nu puteau avea speranța legitimă ca cererea lor să fie soluționată pe baza legislației anterioare.
Fiind lipsita de fundament juridic, actiunea se impune a fi considerata ca nefondata, in conditiile in care art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 din Codul civil, art. 504 și urm. din Codul de procedura penala, art. 52 din Constituție, art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, au fost indicate in complinire.
Ratione temporis, pe fond Conventia Europeana a Drepturilor Omului, cu protocoalele sale aditionale, nu isi gasesc aplicabilitatea in cauza, intrucat, la data condamnarii, Conventia nu fusese adoptata si cu atat mai putin fusese ratificata de Romania, iar conditiile aplicarii art.504 si urm.C.proc.pen. nu sunt indeplinite in speta.
Nu se poate aprecia ca, prin neaplicarea dispozitiilor Legii nr.221/2009 in cauzele aflate in curs de solutionare la pronuntarea deciziilor Curtii Constitutionale se creeaza o discriminare in raport de petentii care au beneficiat anterior de prevederile acestui act normativ, intrucat, tocmai prin pronuntarea deciziilor instantei de contencios constitutional, s-a creat o situatie de drept diferita de cea initiala; or, art.14 din Conventie, ca si Protocolul nr. 12 la Convenție impun un tratament identic pentru situatii identice; in plus, temeiurile discriminarii, prevazute de dispozitiile amintite, nu se regasesc in speta.
In raport de temeiurile juridice cu caracter general, dreptul la despagubiri morale pentru prejudiciul creat prin condamnare apare ca prescris extinctiv, pentru urmatorul rationament juridic:
In conditiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescriptia extinctiva, dreptul la actiune in justitie avand ca obiect un drept cu caracter patrimonial este supus prescriptiei, scopul legiuitorului fiind acela de a sanctiona pasivitatea titularului dreptului nereclamat in justitie o anumita perioada de timp, ca si asigurarea securitatii circuitului civil; art.3 din acelasi decret prevede, cu caracter general, ca termenul prescripției este de 3 ani, sanctiunea neexercitarii dreptul la acțiune in acest interval fiind aceea a lipsirii de protectie juridica a dreptului sau interesului legitim astfel pretins.
Potrivit regulii generale privind începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (art.7 alin.1 din decret); in speța, dreptul de a solicita repararea morala a prejudiciului produs prin masura deportarii s-a născut la data incetarii acestei masuri, data care respecta si dispozitiile speciale in ce priveste inceputul cursului termenului prescripției dreptului la acțiune in materia raspunderii civile delictuale (data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cat si pe cel care răspunde de ea - art.8 alin.1 din Decretul nr. 176/1958).
Independent de data la care masura abuziva si-a incetat efectele (anterior abolirii regimului comunist sau concomitent cu aceasta data), reclamanta a fost impiedicata, pana la data de 22 Decembrie 1989, sa promoveze o actiune ca cea supusa analizei, desi cunostea sau ar fi trebuit sa cunoasca atat intinderea pagubei, cat si pe cel vinovat de producerea acesteia, intrucat sub regimul comunist formularea unei actiuni in justitie impotriva organelor de stat ar fi condus, foarte probabil, la aplicarea de sanctiuni grave in sarcina persoanei reclamante, situatie ce se impune a fi asimilata unui caz de forța majora, cu efect suspensiv asupra cursului termenului de prescriptie, in sensul art.13 lit.a si 14 din decret.
Insa, având in vedere ca de la înlăturarea regimului comunist, data la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției, si pana la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, in speta devin incidente dispozițiile art.1 alin.1 si art.3 din Decretul nr.167/1958 (care nu disting dupa natura dreptului caruia i s-a adus atingere si, unde legea nu distinge, nici cel care o aplica nu trebuie sa faca distinctii – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), cu consecinta prescrierii dreptului la actiune in sens material.
Termenul special de prescriptie prevazut de art.5 alin.final din Legea nr.221/2009 a fost reglementat de legiuitor exclusiv pentru actiunea in despagubiri promovata in temeiul art.5 alin.1 lit.a si b din lege, iar, la momentul analizei sfera sa de aplicare s-a redus la actiunea in despagubiri materiale reglementata de lit.b a textului de lege mentionat, neputand fi aplicat si actiunii in despagubiri intemeiata pe dreptul comun, in considerarea caracterului sau special: este prin urmare de stricta interpretare si aplicare.
Nu se poate aprecia, pe cale de consecinta, ca prin reglementarea acestui termen special de prescriptie, legiuitorul a renuntat la prescriptibilitatea actiunii in despagubiri de drept comun si nici ca ne aflam in fata unei recunoasteri a dreptului pretins cu efect intreruptiv de prescriptie in conditiile art.17 rap.la art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, intrucat intreruperea prescriptiei presupune ca termenul de prescriptie sa nu se fi implinit, conditie neindeplinita in speta de lege lata, institutia prescriptiei extinctive este reglementata de norme imperative, asa cum rezulta din prevederile art.1 alin.3 si art.18 din decret, dispozitii ce se aplica in mod exclusiv in baza caracterului lor special, cu excluderea celor cu caracter general cuprinse in codul civil in materie de prescriptie (specialia generalibus derogant); repunerea in termen opereaza in conditiile strict prevazute de art.19 din decret, neindeplinite in speta; institutia renuntarii la prescriptie, incompatibila cu normele imperative ale decretului amintit, isi gaseste aplicabilitate doar in materia prescriptiei achizitive, potrivit doctrinei in materie si unei jurisprudente constante.
Pentru toate aceste considerente, instanta va respinge in tot actiunea formulata.
In temeiul art.274 C.proc.civ., tribunalul va lua act ca nu au fost solicitate cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite exceptia lipsei de interes.
Respinge ca lipsita de interes cererea de constatare caracter politic formulata de reclamantul T. I. in contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București prin D.G.F.P.T. cu sediul în Timisoara ..
Respinge cererea cu obiect daune morale formulata de reclamant.
F. cheltuieli de judecata.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 iunie 2013.
Președinte
L. D.
Pentru grefier,
A. L. B. aflat în C.O.
Semnează grefier sef secția I Civilă R. K.
Se comunică la:
- reclamant T. lliuță, cu domiciliul în Banloc, jud. T. cu domiciliul procesual ales Ia Cabinete de Avocat Asociate „P. & Anqelescu" cu birou de lucru în D., ., . prin prezenta formulăm
- S. R. PRIN MFP prin DGFP T.
- P. de pe lânga Tribunalul Timis cu sediul în Timișoara, ., nr. 2
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1019/2015. Tribunalul TIMIŞ | Succesiune. Decizia nr. 750/2013. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
