Partaj judiciar. Decizia nr. 531/2015. Tribunalul TIMIŞ

Tribunalul TIMIŞ - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 531/2015 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 21-05-2015 în dosarul nr. 531/2015

Acesta nu este document finalizat

ROMÂNIA

TRIBUNALUL T.

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 531/A

Ședința publică din 21.05.2015

Completul constituit din:

PREȘEDINTE: A. A.

JUDECĂTOR: C. B.

GREFIER: A. T.

S-a luat în examinare apelul civil declanșat de către apelanta B. M. împotriva sentinței civile nr._/06.12.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata T. S. E., având ca obiect partaj judiciar.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns avocat M. R., în reprezentarea apelantei, lipsă, intimata, personal, asistată de avocat S. A..

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul apelantei depune un duplicat al procurii speciale autentificată sub nr. 9724/_-C/15.05.2015 de către Ambasada României în Regatul Spaniei - Secția Consulară și tranzacția încheiată între părți, în 3 exemplare.

Intimata se legitimează în fața instanței cu cartea de identitate.

Instanța comunică părților câte un exemplar al tranzacției.

Reprezentantul apelantei solicită instanței să ia act de tranzacția intervenită între părți.

Reprezentanta intimata solicită a se lua act de tranzacție.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr._/06.12.2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta B. M., în contradictoriu cu pârâta T. S. E..

Împotriva sentinței civile nr._/06.12.2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a declarat apel reclamanta B. M., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea căii de atac, apelanta a învederat că prima instanța a procedat in mod absolut netemeinic si nelegal atunci cand a considerat prescris dreptul la acțiune privind constatarea contribuției de 70% a defunctului B. M. la plata prețului apartamentului in litigiu si la obligarea paratei la plata contravalorii acestei contribuții, prin raportare la valoarea imobilului de 150.000 lei (potrivit evaluării reclamantului, valoare necontestata de către parata).

Instanța de fond a reținut nelegal ca reclamanta nu ar fi dovedit existenta unei convenții de imprumut intre antecesorul său, B. M. si fosta sa concubina, T. P., in baza căreia părțile sa fi convenit primirea si restituirea banilor necesari plații ratelor apartamentului în discutie si, de asemenea, ca termenul de prescripție nu ar fi inceput sa curgă de la data incetarii concubinajului celor doi concubini, prin decesul defunctei T. P., ci mult anterior, cu ocazia înmânării fiecărei sume.

Aceasta abordare a cauzei de către judecătorul fondului cauzei este una profund nelegala, in contradictie evidenta atat cu doctrina, cat si cu practica judiciara in aceasta materie, ambele statuand cu claritate ca munca in comun a concubinilor in timpul relației lor de concubinaj conduce la constatarea existentei unui drept de creanța asupra bunurilor dobândite, in raport de contribuția fiecăruia.

Din motivarea hotărârii apelate, se poate constata ca judecătorul fondului a inteles, totuși, sa dea o interpretare totalmente proprie (absolut nelegala si abuziva) relatiei de concubinaj a defunctelor parti, in sensul in care a pretins ca aceștia sa-si fi preconstituit așa zise acte juridice de imprumut cu privire la sumele administrate in comun in decursul atâtor zeci de ani.

Tocmai plecând de la natura relației dintre parti, anume de conviețuire ca o adevărata familie, ambii concubini administrandu-si in comun sumele obținute ca si venituri lunare (din care, de altfel, s-au achiziționat toate bunurile comune, platindu-se tot împreuna si ratele creditului contractat pentru achiziționarea imobilului in litigiu), antecesorul său, defunctul B. M. a solicitat sa se constate contribuția lui de 70% la plata in proporție de 100% a prețului apartamentului si ca parata să fie obligată la plata sumei corespunzatoare contribuției sale la plata prețului apartamentului in litigiu.

Nicio clipă nu a susținut că foștii concubini ar trebui sa fie considerați proprietari in devălmășie asuprea bunurilor dobândite în timpul conviețuirii lor comune ca o familie (motivat de împrejurarea că nu au fost căsătoriți), ci doar ca probele administrate in cauza (înscrisuri, coroborate cu depozițiile martorilor care i-au cunoscut de zeci de ani, mai precis inca de la achiziționarea apartamentului și mutarea lor in . lor . bunurilor, inclusiv a apartamentului bun propriu al defunctei T. P., justificata fara putința de tagada de existența unei relații de concubinaj de lunga durata, precum si ca, in toata aceasta perioadă extrem de lungă a concubinajului lor, aceștia s-au gospodărit impreuna, banii obținuți de ei fiind administrați de comun acord.

Așadar, cum atât doctrina cat si practica judecătoreasca au statuat, reclamanta a solicitat ca instanța sa constate că antecesorul său a dobândit un drept de creanța, constând in contribuția sa la dobândirea imobilului în litigiu, dreptul la acțiune privitor la acest drept de creanța nascandu-se la data decesului defunctei T. P., conform dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Decretul 167/1958.

Instanța de fond a considerat ca dreptul său la acțiune, cu privire la contribuția sa la achiziționarea apartamentului, s-ar fi prescris, deoarece acest drept la acțiune nu s-ar fi putut naste odată cu decesul defunctei concubine, deoarece „obligația de restituire a unei sume de bani ar avea ca izvor fie un act juridic - contract sau act juridic unilateral, fie un fapt juridic - îmbogățirea fără just temei, gestiunea de afaceri sau plata lucrului nedatorat, ceea ce nu este cazul în speță”.

Apelanta nu crede că este necesar sa dezvolte mai mult de atat caracterul special al relației de concubinaj, care produce efecte specifice si in privința relațiilor patrimoniale dintre foștii concubini, deoarece este mai mult decât de notorietate împrejurarea ca încetarea concubinajului (in speța noastră, prin decesul defunctei T. P.) deschide calea celuilalt concubin pentru formularea actiunii in realizarea drepului sau de creanța, ceea ce face ca acțiunea sa să nu fie absolut deloc prescrisă, așa cum, aberant de-a dreptul, a considerat judecătorul fondului.

În ceea ce privește contribuția celor doi concubini la plata apartamentului in litigiu, arată ca, raportat la veniturile realizate de aceștia, dovedite cu declarațiile martorilor audiați in cauza si inscrisurile depuse, solicită sa se constate o cota de contribuție de 70% a fratelui său decedat, B. M., la dobândirea imobilului si, ca atare, solicită sa fie despăgubită raportat la acest procent din valoarea imobilului.

Susținerile pârâtei, referitoare la faptul ca antecesorul său nu ar fi avut nicio contribuție la achiziționarea bunului imobil pe toata perioada concubinajului, sunt absolut neverosimile si solicit a fi respinse, în condițiile in care in timpul relației lor de concubinaj s-au comportat ca soti adevărați, astfel fiind și percepuți de toți cei care ii cunoșteau, mărturie stand, in acest sens, declarațiile martorilor și înscrisul sub semnătura privata intitulat „Lista”, intocmit si semnat de către reprezentanții Asociației de Proprietari, din cuprinsul căruia rezulta atat ca detunctul B. M. a fost înscris în cartea de imobil inca din anul 1973, cat si ca a fost perceput de vecini ca sot-concubin al defunctei.

În toată perioada concubinajului lor, defuncții B. M. si T. P. s-au gospodărit împreună, banii obținuți de aceștia au fost administrați de comun acord, amândoi contribuind la achiziționarea tuturor bunurilor, inclusiv a apartamentului bun propriu al defunctei, antecesorul reclamantei având o contribuție mult mai mare, estimata la aproximativ 70%, datorita faptului ca avea venituri substanțial mai mari, acesta lucrând ca si lacatus (beneficiind de sume consistente peste salariul de bază) și prestând și diferite servicii plătite in timpul liber (reparații instalații, etc.), iar defuncta ca și croitoreasa (cu un salariu mult mai mic decât al acestuia), iar din anul 1985 fiind pensionara pentru limita de vârsta.

Detaliind, apelanta arată ca apartamentul situat in Timișoara, Bv. Take I., nr. 55, ., jud. Timis, înscris in CF nr._-C1-U25 Timișoara, top 754/2/XXXIII, a fost cumpărat de defuncta T. P. (P. P., la acel moment) cu credit contractat de la CEC pe o perioada de 25 de ani, plata creditului urmând sa se faca incepand cu data de 08.02.1973, ratele lunare ale acestui credit fiind achitate impreuna de aceștia, incepand cu luna august 1973.

În plus, probele administrate au dovedit ca tot defunctul B. M. a fost cel care, de-a lungul timpului, a suportat cheltuielile de reparații si imbunatari aduse imobilului, existând si un credit bancar contractat de acesta in vederea amenajării si utilării baii apartamentului, tot cel din urma fiind cel care a luat in rate si diferitele bunuri electrocasnice.

În concluzie, este mai mult decât evident ca imobilul in discuție a fost achitat cu contribuția ., B. M. si T. P., care s-au comportat de-a lungul intregii lor relații de concubinaj ca o adevărata familie, gospodarindu-se impreuna (asa cum au relatat explicit vecinii lor de . sa duca la admiterea acțiunii reclamantei in constatarea contribuției antecesorului său la dobândirea apartamentului, contribuție de 70% si la obligarea paratei la plata către reclamantă a contravalorii acestei cote de contribuție, prin raportare la valoarea imobilului de 150.000 lei.

Față de cele anterior expuse, apelanta solicita admiterea apelului, schimbarea in tot a hotărârii apelate si, rejudecand cauza, admiterea acțiunii asa cum a fost formulata si precizata, cu cheltuieli de judecata.

În, apelanta iși intemeiază susținerile pe dispozițiile art. 282 si urm. C., art. 7 al. 1 din Decretul 958.

Prin Decizia civilă nr. 811 din 29 septembrie 2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis apelul declarat de reclamanta B. M. împotriva Sentinței civile nr._/06.12.2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._/325/2012, în contradictoriu cu pârâta intimată Trucă S. E., pe care a schimbat-o în parte.

A constatat că reclamantul B. M. (decedat în timpul procesului) a avut o contribuție de 50% la dobândirea imobilului situat în Timișoara, .. 55, ., înscris în CF nr._-C1-U25 Timișoara, contribuție reprezentând un drept de creanță în sumă de 75.000 lei.

A obligat pârâta să plătească reclamantei B. M. (succesor în drepturi al reclamantului B. M.) suma de 75.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.

A respins cererea privind instituirea unui drept de retenție și a menținut în rest sentința atacată, obligând intimata să plătească apelantei cheltuieli de judecată în sumă de 4,30 lei, reprezentând taxă de timbru în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a avut în vedere considerentele de mai jos.

În fapt, reclamantul B. M. (decedat în cursul procesului, poziția procesuală fiind preluată de moștenitoarea B. M.) a conviețuit într-o relație de concubinaj timp de 38 de ani cu numita Trucă P., care a decedat în anul 2012.

Încă de la începutul relației celor doi, în anul 1972, Trucă P. a cumpărat imobilul din Timișoara, . L. S.) nr. 55, . cu credit de la stat și cu plata prețului în rate lunare timp de 25 de ani.

După decesul concubinei sale, reclamantul B. M. a solicitat ca în temeiul art. 1155 N.C.C. să se constate dreptul său de creanță constând în contribuția de 70% la dobândirea imobilului proprietate personală a fostei concubine.

Prima instanță a respins acest capăt de cerere pe excepția prescripției dreptului material la acțiune arătând pe de o parte că între cei doi concubini nu a existat un act juridic sau fapt juridic licit cauzator de prejudiciu care să dea naștere la obligația de restituire de la data decesului concubinei iar pe de altă parte în cazul în care debitorul este obligat la prestații succesive - în speță plata ratelor lunare - dreptul la acțiune cu privire la fiecare prestație (rată) se stinge în termen de 3 ani de la data scadenței.

În ce privește acest raționament al primei instanțe s-a observat o contradicție în termeni, întrucât s-a arătat că nu există o obligație de restituire izvorâtă dintr-un act juridic sau fapt juridic licit și totuși s-a constatat prescripția, făcându-se trimitere la art.12 din Decretul 167/1958 cu privire la situația debitorului obligat la prestații succesive, ceea ce presupune existența unui act juridic.

Cererea introductivă de instanță este o cerere întemeiată pe art.1155 N.C.C. (în reglementarea anterioară art. 774, 777 C.civ.) prin care un creditor se îndreaptă împotriva moștenitorului care a preluat datoriile defunctului, să plătească suma de bani pe care i-o datora autorul său.

Această acțiune este o acțiune personală întemeiată pe un drept de creanță solicitat de un creditor al defunctului, iar dreptul la acțiune al creditorilor celui care lasă o moștenire se naște de la data deschiderii succesiunii; acțiunea de față nu este o acțiune a concubinului îndreptată împotriva celuilalt concubin, ci o acțiune exercitată împotriva moștenitorului concubinului decedat, așa încât se aplică regula generală cu privire la începutul prescripției, regulă consacrată în art. 7 al. 1 din Decretul 167/1958 în reglementarea anterioară și art. 2523 N.C.C. în actuala reglementare și conform căreia prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Dreptul la acțiune al concubinului creditor împotriva moștenitorului debitorului s-a născut din momentul cunoașterii decesului celui obligat, în speță acest moment fiind data decesului lui Trucă P..

Față de această dată, termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit.

Pe fond, s-a reținut că, potrivit art. 1155 N.C.C. moștenitorii universali și cu titlu universal contribuie la plata datoriilor și sarcinilor moștenirii proporțional cu cota succesorală.

Acest text de lege reglementează obligația moștenitorului de a suporta pasivul moștenirii prin plata datoriilor autorului său, indiferent de izvorul raportului juridic obligațional.

În speță, faptul conviețuirii timp de 38 de ani a doi concubini, dă naștere unei obligații de despăgubiri întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, întrucât prin preluarea de către moștenitor a activului moștenirii, are loc o mărire a patrimoniului pe seama micșorării patrimoniului concubinului care a contribuit cu veniturile proprii la asigurarea mijloacelor necesare traiului în comun, fără a exista un alt mijloc juridic pentru restabilirea echilibrului patrimonial.

Contribuția concubinului reclamant este dovedită fără echivoc prin declarațiile martorilor audiați în cauză, declarații din care rezultă că cei doi concubini au conviețuit timp de peste 38 de ani asemenea unor soți, gospodărindu-se împreună și administrând împreună toate bunurile dobândite în decursul anilor până la decesul concubinei.

De asemenea, din declarațiile martorilor și din adeverința depusă la fila 10 dosar judecătorie rezultă că reclamantul B. M. a lucrat realizând venituri lunare atât din salariu cât și din prestarea diferitelor munci în afara serviciului.

Din adeverințele depuse la dosar (filele 10 și 80) rezultă că ambii concubini au lucrat pe baza unui contract individual de muncă aproximativ 20 de ani, reclamantul însă având un salariu mult mai mare decât al concubinei sale, așa încât perioada de 4 luni de zile cât acesta a executat o pedeapsă privativă de libertate nu poate constitui o împrejurare de natură a reduce contribuția la dobândirea bunurilor.

De asemenea, declarațiile martorilor care au locuit în același . fost dat în funcțiune (C. A. și Ș. V. f. 114, 117), dovedesc împrejurarea conviețuirii continue a celor doi concubini, aceste declarații neputând fi înlăturate cu cartea de imobil, care poate să cuprindă sau nu mențiuni complete cu privire la locatarii unui imobil și perioada exactă a folosirii de către chiriași sau proprietari.

Date fiind aceste împrejurări de fapt instanța a reținut contribuția egală a celor doi concubini la dobândirea apartamentului.

În ce privește valoarea imobilului, s-a constatat că potrivit art. 112 pct. 3 C.proc.civ. aceasta a fost estimată de reclamant la suma de 150.000 lei.

Deși această valoare a fost contestată de către pârâtă și s-a cerut efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului, ulterior prin notele de ședință depuse la fila 109, a arătat că renunță la această probă, așa încât singura valoare care poate sta la baza cuantificării contribuției reclamantului este valoarea estimată conform art.112 C.proc.civ.

Reținându-se contribuția egală a celor doi concubini, s-a dispus ca pârâta să plătească succesorului în drepturi a reclamantului decedat suma de 75.000 lei.

În ce privește dreptul de retenție, s-a reținut că doar posesorul de fapt al bunului afectat la plata unei sume de bani poate refuza restituirea prin recunoașterea acestui drept, nu și moștenitorul creditorului, care nu a avut niciodată posesia.

Interpretarea gramaticală a art. 2495 N.C.C. cât și a altor articole din reglementarea anterioară care cuprind aplicații particulare a dreptului de retenție (art. 771 C.civ., art. 1322 C.civ., art. 1444 C.civ.) este în sensul refuzului predării bunului ceea ce presupune că creditorul are posesia de fapt deținând materialmente bunul.

Or, moștenitoarea reclamantului decedat în cursul procesului nu are și nici nu a avut vreodată posesia imobilului, astfel că nu poate invoca prevederile normei care reglementează dreptul de retenție.

În ce privește capătul de cerere referitor la cheltuielile de înmormântare, s-a reținut că soluția dată de prima instanță nu a fost criticată în apel, care are caracter devolutiv doar în măsura criticilor aduse.

Întrucât s-a aflat în situația unui apel motivat, instanța s-a pronunțat în limitele stabilite de apelant prin considerentele de fapt și de drept, neaplicându-se devoluțiunea totală întrucât apelanta a criticat în mod explicit doar soluția cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Pentru toate considerentele arătate în baza art. 296 C.proc.civ. a fost admis apelul și a fost schimbată în parte sentința, constatându-se dreptul de creanță în valoare de 75.000 lei.

În baza art. 274 C.proc.civ. intimata a fost obligată la cheltuieli de judecată dovedite în sumă de 4,30 lei reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs pârâta Trucă S. E., solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul, în principal, admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerii acțiunii ca prescrise, iar în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, pârâta recurentă a invocat disp. art. 304 pct. 9 și art. 312 Cod procedură civilă, arătând că, potrivit art. 1 și art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani, iar conform art. 12 din același act normativ, în cazul în care un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.

Recurenta a mai arătat că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune, prima instanță interpretând corect legea, în sensul constatării datei de început a nașterii dreptului la acțiune momentul în care s-a achitat efectiv fiecare rată a imobilului, iar instanța de apel a constatat în mod greșit că data de la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantului este data decesului mătușii sale, interpretare care este contrară practicii judiciare unitare naționale, potrivit căreia prescripția nu curge între concubini, și care ar însemna o extindere contrară legii, a dispozițiilor art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora prescripția nu curge între soți în timpul căsătoriei.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta recurentă a învederat că, odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 7832/26.02.1972, mătușa sa a achitat cu titlu de avans un procent de 20% din valoarea întregului imobil, înainte să-l cunoască pe reclamant, astfel că în mod greșit s-a constatat faptul că reclamantul a avut o contribuție de 50% la dobândirea imobilului.

În continuare, a relevat că reclamantul defunct a început să locuiască în imobil începând cu luna august 1973, părăsind imobilul în februarie 1977, revenind în anul 1983 și părăsind iarăși imobilul în anul 1984, astfel că potrivit cărții de imobil nu se poate susține că cei doi au conviețuit timp de 38 ani, cum eronat reține instanța de apel.

Totodată, a susținut că instanța de apel a reținut greșit că a fost dovedită contribuția reclamantului defunct, prin declarațiile martorilor, câtă vreme aceștia au specificat că nu cunosc ca reclamantul să fi dat vreo sumă de bani pentru achiziționarea apartamentului, precizând că instanța nu poate să justifice o contribuție la achiziționarea imobilului cu o adeverință care atestă venituri de la sfârșitul anului 1982, la o distanță de 10 ani de la achiziționarea imobilului, iar conform adeverinței nr. 1187/16.11.2012, eliberată de ., ratele au fost achitate din salariul defunctei sale mătuși.

O altă critică adusă deciziei atacate este aceea că stabilirea cuantumului despăgubirii s-a făcut în lipsa dovedirii efective a valorii imobilului dedus judecății, valoare aproximativă indicată de reclamant și pe care a contestat-o, susținând că instanța de apel ar fi trebuit, prin rolul activ al acesteia, să pună în discuție oportunitatea efectuării unei expertize evaluatorii, care să stabilească expres valoarea de circulație a imobilului.

Prin întâmpinare, reclamanta intimată B. M. a solicitat respingerea recursului pârâtei, argumentând că aproape toate aspectele invocate de către recurentă vizează netemeinicia deciziei atacate, respectiv greșita apreciere a probelor, cu privire la plata avansului, la împrejurarea că antecesorul său nu ar fi locuit permanent în imobil.

A mai arătat că este neîntemeiată critica hotărârii pe motiv că instanța a stabilit suma ce i se cuvine prin raportare la valoarea indicată prin acțiune, în condițiile în care, deși a contestat această valoare, a arătat că nu dorește să fie efectuată o expertiză.

Referitor la excepția prescripției dreptului său la acțiune, intimata a arătat că este nefondată, întrucât dreptul la acțiune s-a născut la data decesului defunctei Trucă P., conform art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și art. 2523 Noul Cod Civil.

Prin decizia civilă nr. 73/R/18.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._, a fost admis recursul declarat de pârâta T. S. - E. împotriva Deciziei civile nr. 811 din 29.09.2014, pronunțată de Tribunalul T. în dosarul nr._ .

S-a casat decizia recurată în partea privind cuantumul despăgubirii și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul T..

S-a menținut în rest decizia.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:

În urma examinării deciziei atacate, în limitele motivelor invocate și ale art. 304 pct. 9 și 312 alin. 1 și 3 Cod proc.civilă, Curtea a apreciat că este întemeiat recursul declarat de pârâta Trucă S. E. în partea privind cuantumul despăgubirii și neîntemeiat în rest, pentru argumentele de mai jos.

Astfel, în primul rând, Curtea a constatat, contrar susținerilor pârâtei recurente, că nu este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât, așa cum corect a stabilit instanța de apel, prescripția începe să curgă, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și art. 2523 Noul cod civil (aplicabil în speță), de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, iar în cauza de față dreptul la acțiune al concubinului creditor împotriva moștenitorului debitorului s-a născut din momentul cunoașterii decesului celui obligat, în speță acest moment fiind data decesului autoarei pârâtei, Trucă P. (31 martie 2012).

De asemenea, nu pot fi primite criticile pârâtei recurente potrivit cărora în mod greșit instanța de apel a reținut, pe baza declarațiilor martorilor, cărții de imobil și adeverințelor, că cei doi concubini ar fi conviețuit 38 de ani și că a fost dovedită contribuția reclamantului defunct, întrucât aceste critici nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci netemeinicia acesteia, respectiv greșita apreciere a probelor, care nu mai poate face obiectul recursului, odată cu abrogarea punctelor 10 și 11 ale art. 304 Cod proc.civilă, prin OUG 138/2000.

Este întemeiată însă critica privind cuantumul despăgubirii civile în sumă de 75.000 lei din suma totală de 150.000 lei, întrucât, în primul rând, instanța de apel nu a avut în vedere că mătușa pârâtei a achitat cu titlu de avans un procent de 20% din valoarea întregului imobil (14.875 lei din 74.375 lei), la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 7832 din 26.02.1972, înainte de începerea relației de concubinaj (1973), fiind contribuția ei exclusivă, astfel că, din acest punct de vedere soluția este nelegală.

În al doilea rând, pe lângă faptul că nu a fost avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirii, procentul de 80% din valoarea întregului imobil, reprezentând contribuția egală a concubinilor la plata ratelor, instanța de apel a reținut că valoarea imobilului (150.000 lei) este cea indicată de reclamant în acțiune, omițând că putea să ordone, potrivit art. 129 alin. 5 Cod proc.civilă, efectuarea unei expertize evaluatorii, chiar dacă părțile se împotrivesc, probă care era necesară în acest litigiu pentru stabilirea unei valori reale.

Față de cele de mai sus, văzând că modificarea hotărârii atacate nu este posibilă și că este necesară administrarea unei probe noi, privind fondul litigiului, respectiv o expertiză evaluatorie, care să aibă în vedere 80% din valoarea imobilului, în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 3 Cod proc.civilă, Curtea a admis recursul pârâtei, a casat decizia atacată în partea privind cuantumul despăgubirii și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul T., menținând în rest dispozițiile deciziei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ la data de 17.03.2015.

La termenul din data de 30.04.2015, părțile s-au prezentat în fața instanței cu o tranzacție prin care doresc să stingă litigiul pendinte.

Analizând conținutul tranzacției, prin perspectiva prevederilor art. 1704 și urm. cod civil, instanța apreciază că aceasta nu contravine dispozițiilor legale antemenționate.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 296 c. pr. civ. va admite apelul declanșat împotriva sentinței civile nr._/06.12.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata T. S. E. și va schimba în tot sentința atacată, în sensul că, în temeiul art. 271-273 apartenente toate legii procedurale civile, va lua act de învoiala scrisă intervenită între subiecții procesuali, pe care o va consfinți și al cărui conținut, redat infra, are a alcătui partea dispozitivă a hotărârii:

TRANZACȚIE încheiată între

- B. M., cetățean roman, născuta la data de 01.09.1950 in Mun. Timișoara, jud. T., domiciliata in Timișoara, bv. L. R., nr. 136/A, ., jud. T., identificata prin CI . nr._, eliberata de SPCLEP Timișoara la data de 10.02.2010, având CNP_, in calitate de reclamanta intimata in dosarul sus indicat, prin imputernicit Marisescu R. G., cu Procura Speciala autentificata sub nr. 9724/_-C de către Secția Consulara a Ambasadei României in Regatul Spaniei si

- T. S. - E. domiciliata in Timișoara, . nr. 2, ., jud. T., identificata cu CI . nr._, eliberata de către P.. Mun. Timișoara la data de 04.04.2005, având CNP_, in calitate de parata apelanta,

in vederea soluționării litigiului ce face obiectul dosarului nr._, aflat pe rolul Tribunalului T., in temeiul art. 2267 - 2278 Cod Civil, am convenit incheierea prezentei tranzacții, in următoarea modalitate:

De comun acord, pentru a stinge litigiul având ca obiect despăgubirile civile solicitate de reclamanta intimata B. M. pentru contribuția pe care defunctul sau frate a avut-o la dobândirea imobilului situat in Timișoara, bv. Take I., nr. 55, ., jud. T., inscris in CF nr._-C1-U25 Timișoara, parata apelanta T. S. - E. se obliga ca, in termen de cel mult 10 zile de la semnarea prezentei tranzacții, sa achite reclamantei intimate B. M. suma de 10.000 Euro (zecemii Euro), in următoarea modalitate: suma de 8.000 Euro (optmii Euro) va fi plătită in contul bancar nr. RO13RZBR_0314, deschis pe numele B. M. la RAIFEISSEN BANK Timișoara, iar suma de 2000 Euro (douamii Euro), va fi plătită in contul bancar deschis la Banca Transilvania pe numele Cabinetului de Avocat Marisescu R. - RO07BTRLRONCRT_.

De asemenea, părțile au hotărât ca radierea din CF nr._-C1-U25 Timișoara a procesului ce face obiectul dosarului nr._, aflat pe rolul Tribunalului T. sa poată fi efectuata numai dupa ce parata apelanta T. S. E. isi îndeplinește obligația de plata a sumei de 10.000 Euro către reclamanta intimata B. M. in modalitatea susindicata.

Prin semnarea prezentei tranzacții si cu condiția respectării de către parata apelanta a obligației de plata către reclamanta intimata a sumei de 10.000 Euro in termen de cel mult 10 zile de la data semnării tranzacției, părțile declara ca nu mai au niciun fel de pretenții reciproce cu privire la contribuția pe care defunctul frate al reclamantei intimate B. M. a avut-o la dobândirea imobilului situat in Timișoara, bv. Take I., nr. 55, ., jud. T., inscris in CF nr._-C1-U25 Timișoara, acestea renunțând si la cheltuielile de judecata efectuate fiecare parte in cauza, intelegerea partilor asa cum a fost enunțata mai sus reprezentând voința lor libera si neviciata, ambele solicitând instanței sa se pronunțe o hotărâre de expedient, in condițiile art. 438-441 C..

Prezenta tranzacție a fost redactata astăzi, 21.05.2015, in trei exemplare originale, cate unul pentru fiecare parte, precum si un exemplar pentru instanța de judecata.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul declanșat de către apelanta B. M., CNP_, cu domiciliul procedural ales la Avocat M. R., în Timișoara, ., ., împotriva sentinței civile nr._/06.12.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata T. S. E., CNP_, cu domiciliul în Timișoara, . nr. 2, ., județul T..

Schimbă în tot sentința atacată, în sensul că, în temeiul art. 271-273 apartenente toate legii procedurale civile, ia act de învoiala scrisă intervenită între subiecții procesuali, pe care o consfințește și al cărui conținut, redat infra, are a alcătui partea dispozitivă a hotărârii:

TRANZACȚIE încheiată între

- T. S. - E. domiciliata in Timișoara, . nr. 2, ., jud. T., identificata cu CI . nr._, eliberata de către P.. Mun. Timișoara la data de 04.04.2005, având CNP_, in calitate de parata apelanta,

Prezenta tranzacție a fost redactata astăzi, 21.05.2015, in trei exemplare originale, cate unul pentru fiecare parte, precum si un exemplar pentru instanța de judecata.

Definitivă.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 21.05.2015.

Președinte, Judecător, A. A. C. B.

Grefier,

A. T.

Red. A.A.

Tehnored. A.T.

Ex. 4/08.06.2015

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1099/2015. Tribunalul TIMIŞ		Acţiune în constatare. Decizia nr. 532/2015. Tribunalul TIMIŞ →

Partaj judiciar. Decizia nr. 531/2015. Tribunalul TIMIŞ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Partaj judiciar. Decizia nr. 531/2015. Tribunalul TIMIŞ