Pretenţii. Decizia nr. 939/2013. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 939/2013 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 20-12-2013 în dosarul nr. 3213/327/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TULCEA
SECȚIA CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE CIVILĂ Nr. 939/2013
Ședința publică de la 20 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: E. B.
JUDECĂTOR: V. A.
JUDECĂTOR: L. N.
Grefier: L. R.
Pe rol judecarea recursului civil formulat de recurenta pârâtă ., cu sediul în Tulcea, ., jud.Tulcea, împotriva sentinței civile nr.2200/05.06.2013 pronunțată de Judecătoria Tulcea, în contradictoriu cu intimații reclamanți M. Ș., M. A.,ambii cu domiciliul în Tulcea, ., jud.Tulcea, B. M. și B. V., ambii cu domiciliul în Tulcea, ., ., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 10 decembrie 2013, susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea din acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când având nevoie de timp pentru a delibera instanța a amânat pronunțarea la data de 17 decembrie 2013 și la această dată, când a pronunțat următoarea hotărâre.
INSTANȚA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea sub nr._ la data de 14.05.2012, reclamanții M. Ș., M. A., B. V. și B. M., au chemat în judecată pe pârâta .., solicitând instanței să o oblige la plata chiriei restante în cuantum de 9.000 lei aferentă perioadei 01.05._09, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective, precum și la plata penalităților de întârziere contractuale calculate de la data scadenței și până la data de 31.05.2011. Au mai solicitat reclamanții obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii, motivat de faptul că în contractul de închiriere părțile au prevăzut caracterul acestuia de titlu executoriu, prematuritatea formulării acțiunii pentru lipsa procedurii prevăzute de art. 720^1 Cod procedură civilă și lipsa calității procesuale active a reclamantelor M. A. și B. M..
Cu privire la fondul acțiunii a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.
La data de 19.12.2012 instanța, după punerea în discuția contradictorie a părților, a respins ca nefondate excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare în baza considerentelor ce se regăsesc în încheierea de ședință de la acea dată.
Soluționând cauza, prin sentința civilă 2200 din 05 iunie 2013 instanța a admis acțiunea formulată de către reclamanți și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 9.000 lei cu titlu contravaloare chirie, actualizată cu rata inflației până la data plății efective precum și la plata sumei de 9.582 lei reprezentând penalități de întârziere contractuale.
Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 2.341,92 lei către reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că prin contractul de închiriere nr. 1/04.05.2007, reclamanții M. Ș., M. A., B. V. și B. M., în calitate de locatori, au pus la dispoziția pârâtei .., în calitate de locatar, spațiul situat în municipiul Tulcea, ., . activității de comerț, pentru o perioadă de 5 ani începând cu data semnării contractului.
Prin actele adiționale încheiate la data de 31.12.2008 și respectiv 30.04.2009, părțile au adus modificări contractului inițial, în principal cu privire la cuantumul chiriei lunare, acesta fiind stabilit pentru perioada 01.05._09 la suma de 2.000 lei/lună, plătibil în intervalul 1-15 ale lunii pentru luna în curs.
Potrivit art. 7 din contract, neplata chiriei atrage penalități de întârziere de 0,15% pe zi precum și rezilierea contractului dacă se întârzie mai mult de 2 luni.
Contractul de închiriere este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, prin care locatorul se obligă să asigure locatarului folosința unui spațiu în schimbul unei sume de bani determinată, numită chirie.
Obligația principală a locatarului stabilită de art. 1429 din Codul civil este aceea de plată a prețului locațiunii, la termenele stipulate.
În ceea ce privește proba neexecutării obligațiilor principale de plată a chiriei, potrivit principiilor care guvernează materia efectelor obligațiilor contractuale, creditorul (locatorul) trebuie să dovedească existența obligațiilor, după care în sarcina debitorului (locatar) operează prezumția de neplată, pe care acesta o poate răsturna făcând proba plății, culpa debitorului în neexecutarea obligației de plată fiind prezumată.
Prin răspunsul la întrebarea nr. 5 din interogatoriul administrat în cauză, pârâta a recunoscut că ultima plată a efectuat-o prin DP nr. 306/20.07.2009, cu referire la perioada 01.04._09.
Instanța de fond nu a reținut susținerile pârâtei conform cărora a operat rezilierea contractului după neplata chiriei timp de două luni, conform art. 7.
Una dintre consecințele reciprocității obligațiilor din contractele sinalagmatice o constituie rezoluțiunea sau rezilierea, după cum este vorba de un contract cu executare uno ictu ori de unul cu executare succesivă, pentru neexecutarea sau executarea lor necorespunzătoare. Rezoluțiunea sau rezilierea contractului pentru neexecutarea în întregime sau în parte a obligațiilor asumate de către una din părți, întemeindu-se pe ideea de culpă, urmează să nu opereze de plin drept, ci se pronunță, la cererea părții de instanța judecătorească care va aprecia condițiile și importanța neexecutării obligației.
În principiu, debitorul este răspunzător pentru neexecutarea obligației sale, afara numai dacă ar dovedi că neexecutarea se datorează unor cauze exterioare care nu-i sunt imputabile. În materie de executare a contractului prin culpă se înțelege orice neconformare a debitorului la corecta îndeplinire a obligației. Cu toate acestea, chiar când părțile reproduc în convenția lor prevederile art. 1020 Cod civil, ceea ce ele pot face tocmai pentru a-și atrage reciproc atenția asupra consecințelor pe care le-ar produce neexecutarea obligațiilor corelative, contractul nu este desființat de drept, fiind necesară manifestarea de voință a creditorului în acest sens, care trebuie să se adreseze instanței cu acțiunea în rezoluțiune sau în reziliere, după caz.
Reclamanții și-au manifestat voința privind rezilierea contractului de închiriere și au notificat pârâtei această intenție cu trimitere la data de 15.09.2009, ca urmare a neplății chiriei, notificare primită de către pârâtă la data de 08.09.2009.
Pârâta a mai susținut că a eliberat spațiul pus la dispoziție de reclamanți la data de 01.06.2009, sens în care a întocmit un procesul-verbal de predare-primire pe care reclamanții au refuzat să-l semneze. În acest sens, instanța de fond a reținut că potrivit art. 3 alin. 2 din contractul de închiriere, părțile pot denunța unilateral contractul prin acordarea unui preaviz de 90 zile, în caz contrar partea care îl denunță fiind obligată la daune interese. Termenul poate fi mai scurt numai cu acordul ambelor părți. Pârâta nu a făcut însă dovada că ar fi comunicat reclamanților intenția sa de denunțare unilaterală a contractului, cu respectarea termenului de preaviz sau într-un termen mai scurt acceptat de aceștia.
Din contra, din declarația martorului C. E. a rezultat că pârâta a continuat să folosească spațiul închiriat până în luna septembrie 2009.
Martorul B. N. a declarat că stocul de marfă a fost mutat din luna iunie 2009 într-un alt spațiu din municipiul Tulcea, unde s-a desfășurat și activitatea de comerț, însă acest aspect nu prezintă relevanță, cât timp pârâta a continuat să folosească și imobilul ce a făcut obiectul contractului de închiriere pe care l-a eliberat abia în luna septembrie 2009.
Ca atare, s-a apreciat că, în speță, contractul de închiriere nu a încetat la data de 01.06.2009, ci a continuat să producă efecte juridice și după această dată, întocmirea unui proces-verbal de predare-primire de către pârâtă ce nu poartă semnătura reclamanților, neputând avea un atare rezultat.
Pentru că nu a operat încetarea contractului începând cu 01.06.2009, rezultă că pârâta datorează chiria pentru perioada 01.05._09 în cuantum de 9.000 lei, calculată potrivit actului adițional încheiat la data de 30.04.2009. De asemenea, pârâta datorează și penalități de întârziere contractuale în procent de 0,15% pe zi de întârziere, în cuantumul solicitat de reclamanți, respectiv 9.582 lei.
Reclamanții au mai solicitat ca suma datorată cu titlu de contravaloare chirie să fie actualizată cu rata inflației până la data plății efective. În acest sens, s-a reținut că prin acordarea penalităților contractuale se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației ce îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate. Acordarea penalităților de întârziere nu exclude actualizarea debitului, deoarece acestea au temeiuri de drept și scopuri diferite.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În susținerea recursului s-a arătat că instanța de fond nu a apreciat în mod corect excepțiile invocate și nici dispozițiile contractuale, făcând inoperante cvasitotalitatea dispozițiilor contractuale, încălcând principiul forței obligatorii a contractului, consensualismului și dispozițiile speciale aplicabile în materia contractelor.
Instanța d fond a acordat reclamanților daune contractule, penalități și a apreciat asupra actualizării sumei cu rata de inflație însă nu detaliază dacă a fost corelată suma cu indicele de inflație, care este acest indice și cât reprezintă penalitățile acordate. Acest lucru împietează asupra faptului că nu se pot acorda penalități mai mari decât debitul decât în situația în care acest lucru este prevăzut în contract, condiție ce nu este îndeplinită.
S-a apreciat asupra utilității efectuării în cauză a unei expertize, pentru a se observa dacă sumele stabilite sunt corecte, instanța manifestând subiectivitate în aprecierea probelor. D. urmare, s-a solicitat trimiterea cauzei în rejudecare sau soluționarea fondului de către tribunal.
Examinând actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale aplicabile și sentința civilă recurată, tribunalul va reține că recursul este neîntemeiat.
Potrivit Contractului de închiriere nr. 1/04.05.2007, reclamanții, în calitate de locatori, au pus la dispoziția pârâtei, în calitate de locatar, spațiul situat în municipiul Tulcea, ., . activității de comerț, pentru o perioadă de 5 ani începând cu data semnării contractului.
Prin actele adiționale încheiate din data de 31.12.2008 și 30.04.2009, părțile au adus modificări contractului inițial, în principal cu privire la cuantumul chiriei lunare, aceasta fiind stabilită pentru perioada 01.05._09 la suma de 2.000 lei/lună, plătibilă în intervalul 1-15 ale lunii pentru luna în curs.
Potrivit art. 7 din contract, neplata chiriei atrage penalități de întârziere de 0,15% pe zi precum și rezilierea contractului dacă se întârzie mai mult de 2 luni.
În conformitate cu prevederile art. 1429, locatarul are îndatorirea de a plăti prețul locațiunii la termenele statornicite.
Tribunalul constată astfel că reclamanții au probat existența obligației și, cum pârâta nu a dovedit executarea acesteia, în mod corect prima instanță a concluzionat asupra operării prezumției de neplată. Mai mult chiar, la interogatoriu, pârâta a mărturisit că ultima plată a fost efectuată prin DP nr. 306/20.07.2009, cu referire la perioada 01.04._09, fiind astfel recunoscută neefectuarea plății pentru perioada invocată în acțiune.
D. urmare, în mod corect pârâta a fost obligată la plata sumei de 9.000 lei, reprezentând chiria aferentă perioadei 01.05._09, fiind demonstrat și faptul că spațiul a fost folosit de către chiriașă în această perioadă.
Tribunalul reține îndrituirea reclamanților la actualizarea sumei potrivit indicelui de inflație, aceste daune compensatorii urmărind acoperire prejudiciului efectiv cauzat de fluctuațiile monetare, în intervalul de timp scurs de la data scadenței până la plata efectivă, cum corect a arătat prima instanță.
În privința penalităților, tribunalul observă că acestea au făcut obiectul dispoziției de obligare a pârâtei în considerarea clauzei inserate la art. 7 din contract, cuantumul penalităților fiind de 0,15% pe zi.
Se reține că potrivit dispozițiilor art. 1069 din Codul civil ,, Clauza penală este o compensație a daunelor-interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligației principale. Nu poate dar creditorul cere deodată și penalitatea și obiectul obligației principale, afară dacă penalitatea nu s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării.”
Relativ la susținerea cum că valoarea penalităților nu trebuie să depășească debitul în afara cazului în care există o stipulație contractuală, tribunalul observă că această apărare nu a fost motivată și în drept. De altfel, nu există o atare prevedere legală.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. din Legea Nr. 469 din 9 iulie 2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, ,,Totalul penalităților pentru întârziere în decontare, prevăzute la alin. (1) și (2), nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepția cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.”
Prin Legea Nr. 246 din 30 iunie 2009 Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată în Monitorul Oficial Nr. 450 din 30 iunie 2009, Legea Nr. 469 din 9 iulie 2002 a fost abrogată.
De altfel, în conformitate cu prevederile art. 1, această legea este aplicabilă ,,tuturor contractelor încheiate pentru realizarea actelor de comerț”, ceea ce în cauză nu s-a demonstrat.
Cât privește nevoia administrării unei expertize care să stabilească dacă sumele la care pârâta a fost obligată sunt corecte, tribunalul reține că o atare probă este inutilă, atât chiria cât și penalitățile au fost calculate conform criteriilor contractuale, pentru aceasta nefiind necesară neapărat opinia unui specialist. Relativ la nevoia cuantificării sumei aferente indicelui de inflație aplicat, tribunalul arată că acești indici sunt comunicați de Institutul Național de S., cuantumul efectiv al datoriei ca urmare a actualizării putând fi stabilit cu prilejul executării.
Date fiind argumentele arătate, recursul a fost respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă ., cu sediul în Tulcea, ., jud.Tulcea, împotriva sentinței civile nr.2200/05.06.2013 pronunțată de Judecătoria Tulcea, în contradictoriu cu intimații reclamanți M. Ș., M. A.,ambii cu domiciliul în Tulcea, ., jud.Tulcea, B. M. și B. V., ambii cu domiciliul în Tulcea, ., ., jud.Tulcea, având ca obiect pretenții, ca neîntemeiat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 20.12.2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTORI,Grefier,
E. B. V. A. L. R.
L. N.
Jud.fond.IS
Red.jud.LN/15.0._
Tehnored.gref.LR/15.0._
2 ex.
| ← Sechestru asigurător. Decizia nr. 236/2013. Tribunalul TULCEA | Pretenţii. Decizia nr. 9/2013. Tribunalul TULCEA → |
|---|
