Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1396/2013. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1396/2013 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 21-02-2013 în dosarul nr. 1396/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECTIA CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1396
Ședința publică din 21 februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: E. B.
Grefier: L. B.
S-a luat în examinare cauza civilă având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009 privind pe reclamantele V. (U.) M., cu domiciliul în mun. T. ., jud. T. și U. E., cu domiciliul în mun. T. . nr.19 . și pe pârâtul S. R. - M. FINANȚELOR P., prin DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. T., cu sediul procesual ales în mun. T. ., jud. T..
Dezbaterile asupra cererii au avut loc în ședința publică din 07 februarie 2013, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 14 februarie 2013, precum și la această dată când a pronunțat prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL,
P. cererea adresată acestei instanțe și înregistrată sub nr._ /08.06.2012 reclamanta V. (U.) M. a chemat în judecată S. R., prin M. FINANȚELOR P., reprezentat de D.G.F.P. T., pentru obligarea la plata sumei de 2.180.000 euro, la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând daune morale în calitate de moștenitoare a defunctului tată U. T., care a executat 18 ani de detenție în închisorile comuniste de la Jilava și Aiud, în perioada 1952-1964 și 1970-1976.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, este fiica defunctului U. T., decedat la data de 11.10.1982, precum și că prin sentința penală nr. 3 din 09 septembrie 1952 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, tatăl său a fost condamnat la “12 ani temniță grea și 5 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale”, pedeapsă pe care a executat-o în întregime, fiind eliberat în anul 1964, iar prin sentința penală nr. 870/1970 a Tribunalului M. București, a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru propaganda împotriva orânduirii socialiste, pedeapsă din care a executat 6 ani, iar pentru restul de 4 ani închisoare a fost grațiat prin Decretul Prezidențial nr.208/21.06.1976.
Mai arată că, cei 12 ani de închisoare din prima condamnare, așa cum rezultă din acte, au fost executați în regim de temniță grea și datorită condițiilor inumane din închisoare, starea sănătății sale s-a înrăutățit foarte mult, astfel încât la 2 ani după ce a fost eliberat în anul 1976 i-a fost amputat un picior.
Se mai arată că, urmare a condamnărilor familia a avut de suferit, membrilor fiindu-le îngrădite drepturile cetățenești, reclamanta fiind chemată de 2-3 ori pe an la securitate pe toată perioada liceului, aceasta neputând urma cursurile universitare fiind nevoită să se angajeze pentru a-și întreține familia.
În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosar sentințele penale și actele de stare civilă.
La termenul de judecată din data de 05 iulie 2012 pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
De asemenea, prin cererea adresată acestei instanțe la data de 12 iunie 2012 și înregistrată sub nr._, reclamanta U. E. a chemat în judecată S. R., prin M. FINANȚELOR P., reprezentat de D.G.F.P. T., pentru obligarea la plata sumei de 2.180.000 euro, la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând daune morale în calitate de moștenitoare a defunctului tată U. T., care a executat 18 ani de detenție în închisorile comuniste de la Jilava și Aiud.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, este fiica defunctului U. T., decedat la data de 11.10.1982, precum și că prin sentința penală nr. 3 din 09 septembrie 1952 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București, tatăl său a fost condamnat la “12 ani temniță grea și 5 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale”, pedeapsă pe care a executat-o în întregime, fiind eliberat în anul 1964, iar prin sentința penală nr. 870/1970 a Tribunalului M. București, a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru propaganda împotriva orânduirii socialiste, pedeapsă din care a executat 6 ani, iar pentru restul de 4 ani închisoare a fost grațiat prin Decretul Prezidențial nr.208/21.06.1976.
Mai arată că, cei 12 ani de închisoare din prima condamnare, așa cum rezultă din acte, au fost executați în regim de temniță grea și datorită condițiilor inumane din închisoare, starea sănătății sale s-a înrăutățit foarte mult, astfel încât la 2 ani după ce a fost eliberat în anul 1976 i-a fost amputat un picior.
Se mai arată că, urmare a condamnărilor familia a avut de suferit, fiindu-le îngrădite drepturile cetățenești, reclamanta fiind chemată de 2-3 ori pe an la securitate pe toată perioada liceului, aceasta neputând urma cursurile universitare fiind nevoită să se angajeze pentru a-și întreține familia.
În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosar sentințele penale și actele de stare civilă.
La termenul de judecată din data de 04 iulie 2012 pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
La termenul de judecată din data de 04 octombrie 2012 instanța a invocat din oficiu excepția de conexitate și a dispus conexarea cauzei cu nr._ la dosarul cu nr. nr._, urmând să apară sub cel din urmă număr, având în vedere că cele două acțiuni derivă de la același autor, respectiv defunctul U. T., reclamantele fiind surori.
De asemenea, la același termen de judecată reclamantele au depus la dosar cerere completatoare prin care au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale pentru bunurile confiscate prin sentința penală.
La termenul din data de 01 noiembrie 2013 reclamanta V. M. a depus la dosarul cauzei precizări prin care renunță la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
În cauză a fost administrată proba cu expertiză tehnică efectuată de expert Morfi R. (filele 86 – 99 din dosar) și proba cu audierea martorilor.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
P. sentința penală nr. 3 din 09 septembrie 1952 pronunțată de Tribunalul M. București în dosarul nr.4/1952, autorul reclamantelor a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de “uneltire contra ordinii sociale” la 12 ani temniță grea și 5 ani degradare civică, iar prin sentința penală nr. 870 din 11.09.1970 a Tribunalului M. București, a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru propaganda împotriva orânduirii socialiste, pedeapsă din care a executat 6 ani, iar pentru restul de 4 ani închisoare a fost grațiat prin Decretul Prezidențial nr.208/21.06.1976.
P. sentința penală nr. 3 din 09 septembrie 1952 pronunțată de Tribunalul M. București în dosarul nr.4/1952 s-a dispus și confiscarea totală a averii sale personale, printre care și, terenul în suprafață de 2500 m.p., o casă de locuit cu cinci camere în suprafață de 80 m.p., grajd în suprafață de 80 m.p., magazie în suprafață de 100 m.p. și anexe.
Potrivit art. 1 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal, constituie de drept condamnare cu caracter politic, ce dă dreptul la despăgubiri în condițiile art. 5 alin. 1 lit. b din același act normativ.
Într-adevăr, prin hotărârea de condamnare s-a prevăzut și confiscarea totală a averii, iar potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/1990 statul este obligat la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare, dacă bunurile respective nu au fost restituite în condițiile Legii nr. 10/2001 sau Legii nr. 247/2005.
Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că bunurile confiscate nu au făcut obiectul retrocedării în condițiile Legii nr.10/2001 și a Legii nr.247/2005.
Expertiza tehnică judiciară imobiliară întocmită de expert Morfi R. a evaluat bunurile confiscate la suma de 567.257,94 lei, astfel că reclamantele sunt îndreptățite la acordarea echivalentului bunurilor confiscate.
În ce privește însă capătul de cerere privind obligarea Statului R. la despăgubiri reprezentând prejudiciul moral suferit de autor, precum și de urmașii acestuia ca urmare a condamnării lui U. T., acesta urmează a fi respins ca nefondat.
După 22 decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic, legiuitorul român a adoptat începând cu anul 1990 o . acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanța de urgență nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724/21 decembrie 2005, abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372/18 noiembrie 2009 privind înființarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009).
Toate aceste prevederi au urmărit, așadar, să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului comunist totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de referință (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
De altfel, prin Rezoluția 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996 s-au recomandat – printre măsurile prefigurate de obiectivul desființării moștenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitare persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituie fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensații materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensația conferită celor condamnați pe nedrept, de codul penal în vigoare.
În acest context, a fost adoptată Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 2009, noua lege statuând însă adițional și asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale”, pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit, în esență, răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 Cod civil, statul asumându-și între actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune și în acest caz întrunirea simultană a trei elemente privind: existența unei fapte culpabile a unei persoane – în speță, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu; dovedirea prejudiciului în patrimoniul celui pretins vătămat; legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.
Dacă în privința faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu cert (material sau moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dinte faptă și vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative supra celui pretins vătămat.
Aceasta înseamnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 cod civil și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații, și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de altfel prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale.
În speță, reclamanta U. E. a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării tatălui, respectiv autorului U. T., conform sentinței penale nr. 3 din 09 septembrie 1952 pronunțată de Tribunalul M. București în dosarul nr.4/1952, prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra reclamantei și autorului său.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 al. 1 lit. a să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral. Curtea Constituțională a arătat că asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior, (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română existau . acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligație impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferințelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituțională ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
În raport de toate aceste considerente, se va reține că, în speță, reclamantele sunt fiicele condamnatului U. T., condamnat conform sentinței penale nr. 3 din 09 septembrie 1952 pronunțată de Tribunalul M. București în dosarul nr.4/1952, și aveau posibilitatea să beneficieze de măsuri compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantele au făcut parte dintre persoanele vizate de măsurile regimului comunist, care le-au marcata existența atât în plan familial cât și profesional, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana lor, măsura respectivă luată, ca și consecințele în plan social produse asupra familiei lor, justificând recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009 în forma în vigoare după înlăturarea dispozițiilor apreciate ca fiind neconstituționale), cât și acordarea compensaților materiale prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990.
Pentru aceste considerente, urmează a admite acțiunea în parte, urmând a fi admis capătul de cerere privind despăgubirile materiale și a obliga pârâtul la plata sumei de 567.257,94 lei reprezentând c/val. bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte cererea având ca obiect Legea nr.221/2009 promovată de reclamantele V. (U.) M., cu domiciliul în mun. T. ., jud. T. și U. E., cu domiciliul în mun. T. . nr.19 . ., jud. T. și pe pârâtul S. R. - M. FINANȚELOR P., prin DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. T., cu sediul procesual ales în mun. T. ., jud. T..
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale ca nefondat.
Admite capătul de cerere privind despăgubirile materiale.
Obligă pârâtul la plata sumei de 567.257,94 lei reprezentând c/val. bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 21 februarie 2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
E. B. L. B.
Red.jud.EB/20.03.2013
Tehnored. LB/ex. 5/20.03.2013
| ← Plângere contravenţională. Decizia nr. 202/2013. Tribunalul... | Plângere contravenţională. Decizia nr. 132/2013. Tribunalul... → |
|---|
