Acţiune în constatarea cetăţeniei române
| Comentarii |
|
C. proc. civ., art. 111 Legea nr. 21/1991, republicată, Decretul nr. 125/1948
Dovada cetăţeniei române poate fi făcută prin carte de identitate sau, după caz, cu buletinul de identitate, paşaportul ori certificatul, conform prevederilor art. 19 lit. h) din Legea nr. 21/1991. Reclamanta care nu a cerut autorităţilor competente emiterea actelor doveditoare a cetăţeniei române, în modalitatea instituită prin Legea nr. 21/1991, nu poate cere în instanţă constatarea dreptului, având deschisă acţiunea în realizare.
Decizia civilă nr. 88 din 4 martie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 13782/26.11.2007, pronunţată de Judecătoria Iaşi, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, a Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi a Direcţiei Generale de Paşapoarte din Ministenil Internelor şi Reformei Administrative, invocată de pârâţi. A fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanta G.P., în contradictoriu cu pârâţii statul român, prin Ministerului Justiţiei, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, la data de 23.08.1914, s-a născut la Piatra Neamţ F.B., tatăl reclamantei, care s-a
căsătorit la data de 13.08.1938 cu Z.L. (căsătorie înregistrată în Registrul stării civile al municipiului Piatra-Neamţ la nr. 155/13.08.1938, aşa cum a reieşit din extras din registrul de naştere, de pe certificatul de naştere înregistrat în Registrul Stării civile ţinut la Primăria municipiului Piatra-Neamţ sub nr. 382/23.08.1914 privind pe F.B.).
Reclamanta G.P. s-a născut la 19.08.1951 în Haifa, fiind fiica lui F.B. şi F.S., şi s-a căsătorit în luna mai a anului 1973, dobândind numele de Gr., ulterior divorţând şi recăsătorindu-se în anul 1991 când a dobândit numele de Gv. (certificat de naştere tradus şi legalizat sub nr. 4465/12.04.2006, extras din registrul de evidenţă al populaţiei emis de Ministerul de Interne al Statului Israel tradus şi legalizat sub nr. 4463/12.04.2006).
Potrivit art. 111 C. proc. civ.: „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Conform art. 5 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 21/1991, republicată, a cetăţeniei române: „(1) Copiii născuţi pe teritoriul României, din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români. (2) Sunt, de asemenea, cetăţeni români cei care: b) s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română”, în timp ce art. 21 din acelaşi act normativ stipulează că: „Dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de identitate sau, după caz, cu cartea de identitate, paşaportul ori cu certificatul prevăzut la art. 19 alin. (4). In caz de nevoie, la cerere, Comisia va elibera o adeverinţă de atestare a statutului de cetăţean român”.
Totodată, art. 19 alin. (4) din Legea nr. 21/1991, republicată, a cetăţeniei române, prevede că: „După depunerea jurământului, Comisia eliberează certificatul de cetăţenie română, care va fi întocmit în două exemplare, semnate de ministrul justiţiei, dintre care un exemplar va fi înmânat titularului. Ambele exemplare ale certificatului conţin elemente de siguranţă şi au aplicate fotografii ale titularului”.
Acţiunea în constatare este aceea prin care reclamantul urmăreşte să obţină, printr-o hotărâre judecătorească, constatarea existenţei unui drept, fără a tinde ca pârâtul să fie obligat la executarea vreunei prestaţii, ci numai la constatarea de instanţă a unor situaţii sau raporturi juridice, astfel că o astfel de hotărâre nu poate deveni titlu executoriu, neputând fi pusă în executare.
Din probele administrate în cauză, a rezultat, într-adevăr, că tatăl reclamantei s-a născut în România, mai exact la Piatra-Neamţ, jud. Neamţ, astfel că teoretic reclamanta ar fi putut beneficia de prevederile art. 5 alin. (2) lit. b), dacă părinţii săi ar fi fost cetăţeni români, însă acest lucru nu a fost demonstrat de reclamantă, conform art. 1169 C. civ.
Din dispoziţiile legale redate anterior a rezultat că, pentru ca o persoană născută în străinătate să fie cetăţean român, părinţii acesteia sau unul dintre ei trebuia să fie cetăţean român.
Astfel, deşi reclamanta a depus la dosar certificatul de naştere al tatălui său F.B., din acesta nu a rezultat decât că acesta s-a născut în România, nu şi faptul că era cetăţean român, deoarece dovada cetăţeniei nu se putea face cu certificatul de naştere.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta ar fi trebuit să facă dovada cetăţeniei părinţilor săi, conform art. 21 din Legea nr. 21/1991 sau cu certificatul de cetăţenie română prevăzut de art. 19 alin. (4), pentru a putea verifica veridicitatea şi temeinicia acţiunii cu care a fost învestită şi pentru a putea fi aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. b) din actul normativ menţionat anterior, or simplu fapt al naşterii pe teritoriul României nu atrăgea cetăţenia română decât dacă părinţii erau români.
Astfel, dacă într-adevăr tatăl reclamantei ar fi avut cetăţenia română, ar fi fost în posesia unuia dintre documentele prevăzute de dispoziţiile legale amintite anterior, în caz contrar instanţa fiind nevoită să procedeze şi la o verificare a existenţei condiţiilor impuse de lege pentru dobândirea cetăţeniei şi de tatăl reclamantei, cerere cu care instanţa nu a fost învestită.
Mai mult decât atât, în cazul considerării calităţii de cetăţean român a lui F.B., doar în baza menţiunii existente pe certificatul de la dosar, ar fi însemnat o eludare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 21/1991, care prevăd expres şi limitativ documentele care fac dovada cetăţeniei române.
Nu în ultimul rând, dacă în cazul reclamantei, născută în afara teritoriului ţării era de înţeles lipsa unuia dintre aceste documente, în cazul tatălui său nu exista o explicaţie care să justifice lipsa acestora.
Având în vedere toate aceste considerente, judecătoria a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamanta G.P., împotriva sentinţei declarând apel G.P.
Prin decizia civilă nr. 481 din 20 iunie 2008 a Tribunalului laşi, apelul a fost admis, iar sentinţa judecătoriei a fost schimbată în parte, tribunalul admiţând acţiunea civilă şi constatând că reclamanta era cetăţean român, păstrând situaţia de fapt stabilită de judecătorie.
Tribunalul a reţinut că la data naşterii reclamantei era în vigoare Decretul nr. 125/1948 care, în art. 7, prevedea că: „Sunt de asemenea, cetăţeni români prin filiaţie, copiii legitimi sau nelegitimi din ai căror părinţi numai unul este cetăţean român sau devine cetăţean român mai înainte ca ei să devină majori”, iar la art. 6: „Sunt cetăţeni români prin filiaţie copiii legitimi sau nelegitimi, chiar dacă sunt născuţi pe teritoriul altui stat ai căror părinţi sunt sau devin cetăţeni români”. Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada renunţării la cetăţenie sau a retragerii acesteia nici în condiţiile prevăzute de Legea nr. 125/1949 şi nici de Legea nr. 21/1991.
Prin întâmpinarea depusă, Ministerul Justiţiei a tăcut trimitere la art. 16 din Decretul nr. 125/1948 potrivit căruia „cetăţeanul român care dobândeşte cetăţenia altui stat, în condiţiile art. 2 şi 7 din prezenta lege pierde de drept cetăţenia română de la data comunicării prevăzute de art. 29 sau de la data declaraţiunii”, precizând că F.B. a pierdut cetăţenia română prin dobândirea cetăţeniei altui stat, în speţă cetăţenia israeliană. Dar potrivit art. 22: „dovada pierderii cetăţeniei în cazul prevăzut de art. 16 se poate face cu certificat eliberat de Ministerul Justiţiei”, or în cauză nu a fost depus niciun certificat. Inexistenţa unui asemenea certificat, precum şi lipsa oricăror menţiuni au făcut dovada că reclamanta, la data naşterii, avea părinţii cetăţeni români. Potrivit art. 30 din acelaşi act normativ: „cetăţenia română se retrage prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dat în baza deciziei Consiliului de Miniştri, la propunerea Ministeadui Justiţiei”. Or, în cauză nu s-a dovedit că s-ar fi emis un astfel de decret cu privire la părinţii reclamantei sau cu privire la aceasta.
în speţă nu se aplică dispoziţiile art. 21 şi 22 din Legea nr. 21/1991, având în vedere că la data naşterii reclamantei era în vigoare Decretul nr. 125/1948.
în considerarea tuturor celor expuse mai sus, tribunalul, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul şi limitele arătate.
împotriva acestei decizii au declarat recurs Ministerul Internelor şi Reformei Administrative şi Ministerul Justiţiei.
Prin cererea de recurs formulată de Ministerul Internelor şi Reformelor Administrative au fost formulate următoarele critici. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 21/1991 şi a motivat sentinţa pe dispoziţiile unui act normativ abrogat, şi anume Decretul nr. 125/1948. Deşi din probele administrate în cauză, rezulta într-adevăr că tatăl reclamantei s-a născut la Piatra-Neamţ, aceasta nu a făcut însă şi dovada cetăţeniei române a tatălui sau a bunicilor săi, pentru a putea beneficia de prevederile Legii nr. 21/1991.
Instanţa de apel şi-a motivat decizia de admitere a cererii reclamantei în baza unui act normativ abrogat chiar şi în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor acestuia, cetăţeanul român care dobândea cetăţenia altui stat pierdea de drept cetăţenia română.
Din probele administrate a rezultat clar că intimata-reclamantă nu a făcut dovada cetăţeniei române, a posibilităţii pentru a-i fi aplicate dispoziţiile art. 4 lit. a) şi art. 5 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, republicată.
în mod greşit s-a stabilit că Ministeml Internelor şi Reformei Administrative ar fi avut calitatea procesuală pasivă, atâta timp cât evidenţa cetăţenilor români se realiza prin Inspectoratul Naţional pentm Evidenţa Populaţiei, iar atribuţiile privind întocmirea, păstrarea, evidenţa, eliberarea paşapoartelor simple ale cetăţenilor români reveneau Direcţiei Generale de Paşapoarte.
Având în vedere că unitatea care avea atribuţii în eliberarea documentelor fie nu făcea parte din structura organizatorică a recurentei, fie avea
personalitate juridică, recurenta nu putea avea calitate procesuală pasivă în
cauză.
Prin cererea de recurs formulată, Ministerul Justiţiei a formulat următoarele critici:
Tribunalul Iaşi a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal şi a nesocotit dispoziţiile speciale de acordare a cetăţeniei române prevăzute de Legea nr. 21/1991. Constatarea faptului că reclamanta era cetăţean român în temeiul Decretului nr. 125/1948 care nu mai era în vigoare, fiind abrogată prin Decretul nr. 33/1952, a încălcat îndeplinirea formalităţilor şi verificarea înscrisurilor cerute de Legea nr. 21/1991, legea în vigoare privind acordarea cetăţeniei române. Probele care au stat la baza formării convingerii instanţei la pronunţarea hotărârii au fost prezumţiile, necompletate de înscrisuri convingătoare, iar temeiul legal avut în vedere de instanţă în constatarea cetăţeniei române a apelantei au fost prevederile unei legi abrogate. Faţă de această situaţie în cauză, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, intrând în sfera de atribuţii a puterii legislative.
Curtea de apel a constatat că recursurile sunt fondate, admiţându-le pentru considerentele dezvoltate în continuare.
Criticile formulate în cele două recursuri au vizat, în esenţă, aceleaşi aspecte examinate împreună, argumentele de admitere a cererilor de recurs fiind comune.
Astfel, reclamanta a învestit instanţa de fond cu o acţiune în constatarea calităţii de cetăţean român. Potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 21/1991, dovada cetăţeniei române se face cu carte de identitate sau, după caz, cu buletinul de identitate, paşaportul ori cu certificatul prevăzut la art. 19 lit. h) din lege.
Reclamanta nu a făcut dovada că a urmat procedura stabilită prin lege, în sensul că ar fi cerut eliberarea paşaportului care să ateste calitatea sa de cetăţean român şi că ar fi fost refuzată, ceea ce ar fi echivalat evident, cu o contestare a calităţii sale de cetăţean român şi în această din urmă situaţie ar fi avut deschisă calea acţiunii în constatare.
Potrivit art. 5 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, sunt cetăţeni români cei ce s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenia română.
Mai mult decât atât, în apel s-a depus un înscris emis de Direcţia Cetăţenie din care rezulta că nu exista niciun act administrativ de retragere sau renunţare la cetăţenia română pe numele tatălui reclamantei, F.B.
în recurs, Direcţia Cetăţenie, prin adresa nr. 8422/DC/2007, a comunicat următoarele: tatăl reclamantei era cetăţean român, astfel că aceasta era şi ea cetăţean român, în raport de art. 5 lit. b) din Legea nr. 21/1991.
Drept urmare, autorităţile competente să verifice aspectele legate de statutul de cetăţean român al persoanelor au recunoscut că reclamanta era cetăţean român, astfel că în mod corect instanţa de fond i-a respins acţiunea în constatare, care nu putea fi primită atâta timp cât reclamantei nu i s-a contestat dreptul şi avea deschisă calea acţiunii în exercitarea dreptului.
Drept urmare, soluţia tribunalului fiind greşită pentru argumentele expuse mai sus, curtea a admis recursul, a modificat decizia tribunalului şi a respins apelul formulat împotriva sentinţei de fond, care a fost păstrată.
| ← Contestaţie la executare | Acţiune în constatarea cetăţeniei române. Calitate... → |
|---|
