Ajutor financiar în vederea cumpărării apartamentului în baza Legii nr. 85/1992. Promisiunea că, după deces, bunul va deveni proprietatea celui care a achitat în realitate preţul
| Comentarii |
|
Legea nr. 85/1992
I. Judecătoria a reţinut că, la data de 27 ianuarie 1992, reclamanta C.L. a încheiat cu pârâtul D.D. un act prin care recunoştea primirea sumei de 114.410 lei de la pârât pentru achitarea integrală a apartamentului proprietatea reclamantei. Părţile au întocmit cu acea ocazie două înscrisuri sub semnătură privată, aspect relevat de martorii audiaţi în cauză.
Cele două înscrisuri au un conţinut identic până la ultima frază. în primul înscris aceasta este „menţionez că acest apartament va intra în posesia familiei D.I.D. după decesul meu”, iar în cel de-al doilea se prevedea „menţionez că am convenit ca acest apartament să intre în posesia familiei D.I.D. după decesul meu”.
Reclamanta a contestat acest al doilea înscris, arătând că nu a fost inserată în conţinutul actului menţiunea „am convenit”, nefiind semnat de reclamantă.
Din toate probele administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că părţile au întocmit două înscrisuri pe care le-au şi semnat. Din declaraţia martorei D.F., care a fost de faţă la întocmirea înscrisurilor şi a discuţiilor purtate de părţi, a rezultat că primul înscris a fost redactat de pârât, care însă a părut persoanelor de faţă că „nu suna frumos”, motiv pentru care s-a încheiat şi a doua chitanţă, însă semnată de părţi. Martora a precizat că părţile s-au înţeles la acel moment ca reclamanta să încheie ulterior un act notarial în favoarea pârâtului cu privire la apartamentul proprietatea reclamantei, dar apoi s-a răzgândit. Această situaţie de fapt a fost reţinută şi din declaraţia martorului D.M., persoană care a avut ideea de a se insera în cea de-a doua chitanţă expresia „ain convenit”.
Cercetând unul din motivele de nulitate, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 965 C. civ., acesta a fost înlăturat, considerându-se că părţile nu au realizat un pact asupra unei succesiuni viitoare, pentru că nu priveşte o moştenire nedeschisă la data încheierii lui, iar pârâtul nu este succesor legal sau testamentar al reclamantei.
Judecătoria a concluzionat că, la semnarea înscrisului în litigiu, intenţia comună a părţilor a fost aceea de a se prezenta ulterior la notar, pentru încheierea în formă autentică a unui act juridic de înstrăinare a apartamentului proprietatea reclamantei, achitat cu banii daţi de pârâtul D.C., în favoarea acestuia din urmă.
II. Tribunalul a reţinut că apelanţii, moştenitorii reclamantei, au susţinut că expresia „am convenit ca după moartea mea” demonstrează în mod clar caracterul convenţiei ca fiind una mortis causa, convenţie imorală şi oprită de Codul civil.
Reclamanta şi moştenitorii acesteia au solicitat să se constate nulitatea unui înscris sub semnătură privată încheiat cu pârâtul D.D., părţile litigante susţinând diferit valoarea acestui înscris. Astfel, reclamanta a considerat că este doar un înscris constatator al primirii unei sume de bani, dar care are valoarea juridică a unui pact asupra unei succesiuni viitoare, fiind, prin urmare, nul absolut, în timp ce pârâtul a considerat că acesta este o adevărată promisiune de dobândire a imobilului în proprietate şi posesie după decesul reclamantei.
Instanţa de fond a apreciat că nu subzistă niciuna din cauzele de nulitate invocate de reclamantă, actul juridic semnat în anul 1992 fiind o promisiune de a se încheia un contract de înstrăinare cu privire la bunul imobil.
Tribunalul consideră corectă calificarea făcută de prima instanţă.
Din probele administrate în cauză, atât în fond, cât şi în apel, a rezultat situaţia de fapt potrivit căreia părţile au încheiat o convenţie în anul 1992, în contextul în care reclamanta, chiriaşă fiind în apartamentul din Bd. T. nr. 7 A, sectorul 6, avea posibilitatea de a dobândi proprietatea acestui apartament ca efect al Decretului nr. 61/1990 şi al Legii nr. 85/1992. Neavând suma de bani necesară achitării preţului şi considerând oportun a dobândi proprietatea apartamentului pe care îl deţinea, a solicitat rudelor sale (pârâtul fiind văr al reclamantei) un ajutor financiar în sensul acordării sumei de bani necesare achitării preţului, cu promisiunea că, după moartea sa, apartamentul va deveni proprietatea celui care a achitat în realitate preţul.
Aşadar, înţelegerea părţilor a fost aceea de a se plăti preţul, beneficiarul sumei şi deci a proprietăţii apartamentului, urmând a folosi acest imobil până la deces, ulterior acestui moment apartamentul urmând a intra în patrimoniul celui care a avansat suma de bani necesară achitării preţului.
Pârâtul D.D. a redactat un înscris sub semnătură privată, sub justificarea că are nevoie de a dovedi modul în care a folosit suma de peste 100.000 lei, sumă ridicată la nivelul anului 1992, semnat Iară rezerve de reclamantă. Martora D.F. a declarat că, la lecturarea înscrisului, soţul său a considerat că nu este destul de explicit sub aspectul înţelegerii complete a părţilor privind imobilul, motiv pentru care s-a întocmit un al doilea înscris. Şi acest al doilea înscris a fost redactat de pârât şi poartă semnăturile celor două părţi, diferenţa în conţinut fiind inserarea unei menţiuni de „am convenit”.
Prin pact asupra unei moşteniri viitoare, interzis de lege, se înţelege orice contract sau act unilateral prin care se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data încheierii lui sau se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părţi din acea moştenire.
Nu se poate susţine că prin chitanţa semnată în anul 1992, reclamanta ar fi înţeles să înstrăineze cu titlu oneros drepturi din moştenirea sa, nedeschisă încă la data semnării chitanţei.
Această chestiune pune problema naturii juridice a înscrisului semnat de părţi în anul 1992 şi a efectelor lui.
Or, la stabilirea acestei chestiuni este de reţinut intenţia reală a părţilor, aşa cum a fost arătată anterior, rezultată atât din actele de procedură ale părţilor, cât şi din depoziţiile martorilor. Reclamanta a primit de la vărul său, la data de 27 ianuarie 1992, o sumă de bani cu care a dobândit proprietatea unui bun, părţile urmând a merge ulterior la un notar pentru încheierea unui act juridic prin care să se transmită proprietatea apartamentului către pârât, iar reclamanta să îşi păstreze un uzufruct viager asupra acestuia, pârâtul având şi obligaţia de întreţinere în timpul vieţii. Părţile nu au prevăzut expres forma juridică sub care urma să se transmită proprietatea ulterior acelui moment, dar anterior decesului reclamantei, aceasta putând fi deci vânzare-cumpă-rare, donaţie etc.
Cum însă acest act juridic nu s-a mai materializat, părţile amânând prezentarea la notar în vederea semnării actului autentic, rezultă că anterior decesului reclamantei se găseau în situaţia juridică in care convenţia din anul 1992 este valabilă şi produce efectele juridice convenite: promisiune de încheiere în viitor a unui act juridic de
transmitere a proprietăţii imobilului pentru care s-a plătit preţul şi a cărui posesie urma a se preda după moartea proprietarei.
Aşadar, reclamanta nu a procedat la transmiterea în timpul vieţii sale a unui drept eventual ce s-ar fi găsit în patrimoniul său la deces, adică nu a convenit în niciun fel asupra succesiunii sale, nedeschise încă.
Această situaţie juridică a părţilor în care reclamanta este proprietar al unui imobil, iar pârâtul deţine împotriva acesteia un înscris sub semnătură privată constatator al unei creanţe, dar nu deţine un act juridic cu valoare de antecontract de înstrăinare (după cum s-a arătat anterior, părţile considerând necesar a încheia în faţa notarului un nou act asupra proprietăţii imobilului) şi cu atât mai puţin cu efect translativ de proprietate, poate fi valorificată prin efectul dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, în mod direct de către reclamantă prin moştenitori. Prin decesul reclamantei şi neîncheierea actului translativ de proprietate, nu se mai pot produce efectele înscrisului sub semnătură privată din anul 1992.
Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., decizia nr. 764/A din 28 mai 2007, nepublicată
Notă: Faptul de a conveni cu o persoană a o lăsa moştenitoare asupra averii ce va rămâne la deces, dacă ar fi fost reţinut în cauză, ar fi constituit un pact asupra unei succesiuni viitoare. Este interesant că asemenea convenţii au fost admise anterior intrării în vigoare a Codului familiei, în anumite condiţii, în raporturile dintre soţi, în temeiul art. 933 C. civ., astfel cum a fost interpretat de literatura de specialitate, purtând denumirea de instituirea contractuală (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălă-nescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, voi. 3, p. 648).
| ← Necesitatea evaluării tuturor bunurilor din patrimoniul... | Substituţie fideicomisară. Substituţie vulgară. Distincţie.... → |
|---|
