Substituţie fideicomisară. Substituţie vulgară. Distincţie. Repunere în termen în baza Legii nr. 10/2001
| Comentarii |
|
C. civ., art. 803, art. 804
Imobilul în litigiu, situat în str. R. nr. 56, sector 1, a aparţinut lui E.I.P., fiind dobândit de acesta printr-un act de partaj autentificat,
încheiat cu moştenitorii lui I.P., care, la rândul său, l-a dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat la 30 martie 1922.
Printr-un testament olograf întocmit la data de 2 ianuarie 1951,
E.P. a dispus ca, la decesul său, imobilul din Bucureşti, str. R. nr. 56 să revină nepotului său de frate, I.E.P.
Pentru situaţia de predeces al nepotului său de frate fără descendenţi înaintea soţiei sale, întreaga sa avere mobilă şi imobilă urma să fie moştenită de soţia sa.
Se pune problema dacă această din urmă dispoziţie testamentară instituie o substituţie fideicomisară sau o substituţie vulgară.
Substituţia fideicomisară este o liberalitate prin care dispunătorul impune, direct sau implicit, legatarului (instituitului) să păstreze bunurile primite, în scopul de a le transmite la decesul său unei alte persoane. Apreciind că este inadmisibil ca o persoană să aibă puterea să-şi impună voinţa cu privire la testamentele succesorilor săi, deoarece testamentul este un act de liberă voinţă, esenţialmente unilateral şi personal, legiuitorul a interzis, sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 803 C. civ., substituţia fideicomisară.
Substituţia vulgară este acea dispoziţie testamentară permisă de lege, conform art. 804 C. civ., prin care testatorul desemnează în mod subsidiar un al doilea legatar care urmează să beneficieze prin substituţie de legat. Rezultă că, în acest caz, suntem în prezenţa a două legate alternative; cel de-al doilea produce efecte numai sub condiţia (suspensivă) a ineficacităţii celui dintâi.
Clauza testamentară vizată este susceptibilă de a fi înţeleasă atât în sensul că testatorul s-a referit la ipoteza decesului lui l.E.P. după moartea sa, dar înaintea soţiei, ceea ce ar constitui o substituţie fideicomisară, cât şi în sensul că s-a referit la ipoteza predecesului acestuia faţă de V.P., intervenit însă înainte de moartea dispunătorului, ceea ce ar constitui o substituţie vulgară. Deoarece interpretarea unui act juridic trebuie făcută astfel încât acesta să producă efecte juridice, se poate aprecia că această dispoziţie constituie o substituţie vulgară.
Această clauză nu este aplicabilă însă în situaţia dată, deoarece la moartea testatorului se aflau în viaţă atât l.E.P., cât şi V.P., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor întocmit la 1 martie 1962 de notariatul de stat local al raionului 23 August, care a cuprins însă numai o parte din bunuri şi care au fost transmise pe cale de moştenire legală, în condiţiile în care, pentru ipoteza în care la data morţii testatorului s-ar fi aflat în viaţă atât soţia, cât şi nepotul testatorului, s-au instituit numai legate cu titlu particular, respectiv legate pentru o serie de imobile şi legatul tuturor bunurilor mobile.
Prin urmare, la data deschiderii succesiunii lui E.P., imobilul din str. R. nr. 56 urma să revină, potrivit voinţei testatorului, lui l.E.P., însă la acea dată, 3 noiembrie 1961, imobilul trecuse în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Ne aflăm în ipoteza în care o persoană desemnează un legatar cu titlu particular, însă înainte de data decesului, bunul care face obiectul legatului iese din patrimoniul său, printr-un act juridic, indiferent de natura sa.
în această situaţie, persoanele care au calitatea procesuală activă pentru a solicita constatarea nulităţii actelor juridice, prin care a operat transmiterea proprietăţii se determină potrivit regulilor de drept comun în materia nulităţii.
Având în vedere condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, în principal condiţia interesului, rezultă că nulitatea absolută nu poate fi invocată de o persoană complet străină de actul juridic respectiv, întrucât o asemenea persoană nu ar justifica un interes propriu, care să fie în legătură cu cauza de nulitate a actului juridic respectiv.
în cauza de faţă, numai moştenitorii lui l.E.P. ar avea calitatea de a cere consfatarea nulităţii actelor de transmitere a proprietăţii din patrimoniul acestuia, deci a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului şi a contractului de vânzare-cumpărare prin care statul a înstrăinat imobilul unor persoane fizice, deoarece sunt singurii care ar obţine un avantaj din admiterea unei asemenea acţiuni, care vizează readucerea bunului în patrimoniul din care a ieşit iniţial, pentru că în acest fel li s-ar deschide posibilitatea de a dobândi efectiv imobilul care face obiectul legatului instituit in favoarea acestuia.
Or, reclamanţii nu au făcut dovada că ar fi moştenitorii lui l.E.P., ci numai ai lui V.P.
Este neîntemeiată şi susţinerea reclamanţilor în sensul că acceptarea moştenirii, făcută de i.E.P. şi de V.P. în 1962 a vizat numai bunurile care se aflau în acel moment în patrimoniul lui E.P., iar pentru bunurile care fac obiectul Legii nr. 10/2001, acceptarea se face în condiţiile şi în termenele prevăzute de acest act normativ, independent de actele de opţiune succesorală anterioare şi, ca atare, transmiterea moştenirii se face pe cale legală, caz în care şi-ar dovedi în acest mod calitatea procesuală activă.
Nu se poate admite că acceptarea vizează numai bunurile existente la acel moment în patrimoniu, deoarece mergând pe acest raţionament s-ar ajunge la concluzia că moştenitorii nu ar putea cere nici anularea unui act de înstrăinare voluntară al autorului lor, prin ipoteză bunul nemaiaflându-se în patrimoniul acestuia. Or, în acest caz, chiar dacă nu se transmite dreptul de proprietate asupra bunului respectiv în integralitatea lui, se transmite acea componentă a lui constând în dreptul de a cere concursul forţei coercitive a statului pentru apărarea lui.
în al doilea rând, dreptul de a accepta succesiunea este un corolar al deschiderii succesiunii, înţeleasă ca fiind faptul juridic care dă naştere transmiterii patrimoniului iui de cuius asupra moştenitorilor. A admite că dreptul de a accepta o parte a moştenirii s-a născut prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 înseamnă a admite că succesiunea s-a deschis, pentru imobilele care fac obiectul ei, la acest moment. Or, potrivit art. 651 C. civ., succesiunile se deschid prin moarte.
In realitate, Legea nr. 10/2001 a făcut altceva, şi anume i-a repus pe moştenitori în termenul de acceptare, cum prevede de altfel expres, ceea ce înseamnă că, deşi dreptul de opţiune s-a născut, pentru întreaga moştenire, la data decesului testatorului, aceste bunuri, pentru care termenul de opţiune expirase fără ca succesibilii să-şi fi manifestat în vreun fel voinţa, pot fi acceptate abia acum. Chiar din folosirea de către lege a conceptului de repunere în termen, rezultă că a mai existat anterior un termen de acceptare şi pentru aceste bunuri.
Prin urmare, chiar dacă, prin excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale, se poate opta diferit pentru cele două categorii de bunuri, cele care se aflau în patrimoniul defunctului la data decesului şi cele care fac obiectul legilor speciale de reparaţie, această împrejurare nu schimbă cu nimic faptul că regulile devolu-ţiunii rămân cele de la data deschiderii succesiunii, situaţie în care vocaţie succesorală concretă pentru dobândirea imobilului care face obiectul prezentei cauze ar avea doar moştenitorii lui l.E.P.
Jud. Sectorului 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 2030 din 17 iunie 2003, nepublicată
Notă: Menţionăm că soluţia a fost menţinută în apel, dar modificată în recurs, validându-se însă punctul de vedere conform căruia este vorba de o substituţie vulgară.
| ← Ajutor financiar în vederea cumpărării apartamentului în... | Testament. Legate particulare. Substituţie fideicomisară în... → |
|---|
