Apel. Efect devolutiv. Limitele devoluţiunii
| Comentarii |
|
Apelul este o cale de atac devolutivă, dar aceasta nu presupune reanalizarea de către instanţa de apel a tuturor problemelor de fapt şi de drept care s-au ridicat în faţa primei instanţe, ci numai a acelora care sunt criticate de către apelant, conform adagiului "tantum devolutum, quantum apellatum".
(Secţia a IH-a civilă, decizia nr. 2.153/5.12.1997)
Prin sentinţa civilă nr. 762/7.02.1996, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanţii G.N. şi G.C.M. împotriva pârâtului G.G.M.C. şi 1-a obligat pe pârât să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în str. Bibescu Vodă, sectorul 4, Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, fără titlu, iar în drept şi-a întemeiat hotărârea pe dispoziţiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 112/1995 şi ale H.G. nr. 11/1997.
împotriva sentinţei a declarat apel intervenientul N.B., a cărui cerere de intervenţie a fost respinsă de către judecătorie, prin încheierea de şedinţă din 7.02.1997.
Prin decizia civilă nr. 1.112/13.05.1997, Tribunalul Bucureşti - secţia a IH-a civilă a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că intervenientul, în calitate de chiriaş al imobilului în litigiu, justifică un interes legitim în cauză, aşa încât, în mod greşit, prima instanţă i-a respins cererea, pe motiv că nu ar avea un asemenea interes.
împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenţii au susţinut că intervenientul a formulat un singur motiv de apel împotriva sentinţei, criticând-o pentru faptul că, în mod greşit, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamanţilor, fără a formula nici o critică referitoare la modul cum instanţa s-a pronunţat asupra cererii sale de intervenţie.
Instanţa de apel a analizat, aşadar, un motiv de apel care nu fusese formulat de apelant, şi care nu constituia un motiv de ordine publică.
Curtea de Apel Bucureşti constată că recursul este fondat.
Examinând apelul declarat de intervenient, Curtea reţine că acesta cuprinde un singur motiv, critica adusă sentinţei vizând împrejurarea că, în mod greşit, s-a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamanţilor. Apelantul nu a formulat nici un motiv referitor la modul în care instanţa, discutând admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţiei, a înţeles să o respingă, pentru lipsa de interes a intervenientului.
Aşa fiind, instanţa de apel nu putea să extindă din oficiu efectele apelului, analizând un motiv pe care intervenientul nu 1-a invocat şi care nu era unul de ordine publică.
Curtea de Apel Bucureşti va admite recursul, va casa decizia tribunalului şi va respinge apelul declarat de intervenient.
| ← Apel. Desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare.... | Apel. Soluţii. Caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 297... → |
|---|
