Retenţia reglementată la textul de lege enunţat (art. 771 C. civ.) poate avea ca obiect numai un bun imobil supus raportului în natură. Limitarea aplicării mecanismului de garanţie analizat la bunurile imobile este consecinţa concepţiei legiuitorului român potrivit căreia, ca regulă, raportul în natură priveşte numai această categorie de bunuri.
întrucât dispoziţiile privitoare la raport au un caracter supletiv, este posibil ca, în temeiul voinţei părţilor, şi bunurile mobile să fie raportate în natură. în această situaţie, dacă moştenitorul-donator a făcut cheltuieli necesare şi utile în legătură cu lucrul, el poate reţine bunul pe temeiul regulii generale, conform căreia retenţia poate opera ori de câte ori există un debitum cum re iunctum, iar nu în baza art. 771 C. civ. (S.I. Vidu, în Dreptul nr. 8/2009, p. 15).
Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre Cazuri de reglementare expresă a dreptului de retenţie în Codul civil român din 1864. Bun imobil supus raportului în natură. Incidenţa regulii generale în cazul bunului mobil
