Cerere în anularea unor înscrisuri oficiale falsificate. Prescripţia dreptului material la acţiune. Calitatea procesuală activă a Ministerului Public
| Comentarii |
|
Sancţiunea incidenţă în cazul falsificării unor înscrisuri oficiale este nulitatea absolută, întrucât valorile sociale afectate vizează însăşi siguranţa circuitului civil şi autoritatea organelor de stat emitente.
în cazul în care sesizarea instanţei civile pentru anularea actelor falsificate se face de către Ministerul Public, ca urmare a inter- venirii prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită, principiul oficialităţii - specific procesului penal - prevalează asupra principiului disponibilităţii, pentru a se împiedica producerea ori menţinerea unor efecte juridice care au la origine o activitate infracţională materializată într-un astfel de act.
I.C.C.J., Secţia civilă, decizia nr. 2812 din 27 iunie 2003,
Prin rezoluţia din 10 februarie 2000 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dîmboviţa a fost confirmată reînceperea urmăririi penale faţă de numita S.S., pentru infracţiunile prevăzute de art. 288 C. pen. şi art. 291 C. pen.".
în motivarea acestei rezoluţii, s-a reţinut, în esenţă, că S.M., în calitatea sa de moştenitoare a bunurilor care au aparţinut defunctului său tată, a solicitat reconstituirea - conform Legii nr. 18/1991 - a dreptului de proprietate avut de autorul său şi că în acest scop a utilizat un înscris oficial pe care, în prealabil, îl falsificase.
S-a precizat că, pe adeverinţa nr. 462, emisă la 26 martie 1992 de către Primăria comunei Aninoasa, a fost operată o modificare, astfel încât, în loc de 0,18 ha, terenul arabil situat în punctul „Ţarina", apărea menţionată o suprafaţa de 10,18 ha, iar, ulterior modificării, respectivul înscris a fost utilizat ca mijloc de probă, fiind avut în vedere de către Judecătoria Târgovişte cu ocazia pronunţării sentinţei civile nr. 4147 din 24 aprilie 1992.
Falsul a fost descoperit ca urmare a comparării copiei din dosarul instanţei cu duplicatul aflat în păstrarea organului administrativ emitent - Primăria comunei Aninoasa - iar, în urma aprofundării verificărilor, s-a constatat că şi asupra partidei avute de defunctul D.I. în registrul agricol pe anii 1959-1963 fuseseră operate modificări neautorizate similare.
Avându-se, însă, în vedere că, în cauză, „răspunderea penală s-a prescris", prin aceeaşi rezoluţie s-a făcut aplicarea art. 348 C. proc. pen., în sensul că înscrisurile oficiale falsificate au fost înaintate Judecătoriei Târgovişte „pentru a se pronunţa asupra desfiinţării acestora".
Prin sentinţa civilă nr. 4269 din 4 iulie 2000, Judecătoria Târgovişte a respins sesizarea, iar, prin decizia nr. 2084 pronunţată de Secţia civilă a Tribunalului Dâmboviţa, a fost, de asemenea, respins apelul formulat împotriva sentinţei menţionate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
La 16 martie 2001 a fost formulată o „cerere de intervenţie accesorie", prin care B.R. solicita ca, în urma admiterii recursului şi a casării hotărârilor pronunţate în cauză, să fie declarate false înscrisurile utilizate de către S.S. pentru reconstituirea proprietăţii funciare, conform Legii nr. 18/1991.
Prin decizia nr. 1348 din 11 mai 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia civilă, au fost respinse, ca nefondate, recursul şi cererea de intervenţie în interesul recurentului, reţinând că instanţele erau obligate să analizeze din oficiu şi să reţină prescripţia dreptului la acţiune, intervenită potrivit art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
La 13 mai 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 teza a Il-a C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor.
în motivarea recursului, s-a susţinut, în esenţă, că nulitatea actelor juridice falsificate nu era una relativă, ci absolută, dreptul la acţiune în constatarea acestei nulităţi fiind imprescriptibil, conform art. 2 din Decretul 167/1958.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 180 şi art. 184 C. proc. civ., în cazul în care una din părţi declară că un înscris probatoriu este fals şi se constată că a intervenit prescripţia răspunderii penale, chestiunea falsului „se va cerceta de instanţa civilă prin orice mijloace de probă".
Instanţele au judecat cauza pornind de la premisa că acţiunea are ca obiect „anularea" actelor juridice despre care se pretinde că ar fi fost falsificate, apreciind că motivele invocate în susţinerea acţiunii sunt susceptibile de a atrage nulitatea relativă, iar nu nulitatea absolută a respectivelor acte.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că sunt aplicabile fie dispoziţiile art. 3, fie cele ale art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 şi că, deci, dreptul la acţiune al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa ar fi prescris.
Este de principiu, însă, că natura — absolută sau relativă - a nulităţii unui act juridic este determinată de caracterul normelor legale încălcate, precum şi de interesul general sau particular lezat prin acea încălcare.
Falsificarea unor înscrisuri oficiale este de natură a atrage în toate situaţiile nulitatea absolută, întrucât valorile sociale afectate nu se rezumă la interesele uneia sau ale câtorva persoane, ci vizează însăşi siguranţa circuitului civil, subminând, în acelaşi timp, autoritatea organelor de stat emitente.
în acest sens, este de observat că, potrivit art. 348 C. proc. pen., instanţa penală învestită cu judecarea unei infracţiuni nu are obligaţia de a soluţiona aspectele civile ale cauzei decât în situaţia în care partea interesată a făcut o declaraţie de constituire de parte civilă.
Acelaşi text prevede, însă, şi câteva excepţii în care aspecte de natură civilă trebuie să fie analizate din oficiu; una dintre aceste excepţii operează tocmai în situaţia în care în discuţie se află „desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris".
în acest caz, prevalenţa principiului oficialităţii - specific procesului penal - asupra principiului disponibilităţii, are în mod vădit o raţiune de ordine publică, şi anume aceea de a împiedica producerea ori menţinerea efectelor juridice care au la origine o activitate infracţională materializată într-un asemenea act.
Că este aşa, o demonstrează, de altfel, şi prevederile art. 445 C. proc. pen., prin care a fost reglementată, cât se poate de riguros, chestiunea executării acelor dispoziţii judecătoreşti „care declară un înscris ca fiind fals".
Sunt de amintit şi prevederile art. 245 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., care stabilesc în sarcina procurorului obligaţia de a se pronunţa asupra „restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii", formulare pe deplin aplicabilă şi în ceea priveşte desfiinţarea înscrisurilor oficiale falsificate ulterior întocmirii lor.
Toate aceste argumente de text demonstrează intenţia legiuitorului de a reprima cu maximă eficienţă şi de o manieră imperativă faptele constând în falsificarea unor înscrisuri, inclusiv prin înlăturarea tuturor efectele lor.
Aşa fiind, nulitatea evocată prin cererea introductivă este absolută, iar nu relativă.
Este de remarcat că greşita calificare a nulităţii îşi are originea în lipsa de precizie a sesizării făcute de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dîmboviţa, sesizare prin care s-a solicitat „desfiinţarea" actelor falsificate, fără a se indica tipul de nulitate avut în vedere.
Indiferent de acest context, instanţele aveau, însă, îndatorirea ca - în limitele îngăduite de principiul disponibilităţii - să stăruie pentru deplina clarificare a cadrului juridic avut în vedere cu prilejul acelei sesizări, ceea ce ar fi permis atât o corectă calificare a nulităţii — absolute - care operează în cauză, cât şi o constatare a imprescriptibilităţii dreptului la acţiune, în condiţiile prevăzute de art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Urmează a se conchide că, încălcând în mod esenţial dispoziţiile art. 2-3 şi art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, hotărârile pronunţate în cauză intră sub incidenţa art. 330 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Aşa fiind, în conformitate cu prevederile art. 3303 C. proc. civ. 2), Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (l)-(3) şi art. 313 din acelaşi cod, în sensul admiterii recursului în anulare şi al casării hotărârilor pronunţate în cauză, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare la prima instanţă.
| ← Proces civil. Participarea Ministerului Public. Calitate... | Invocarea nevalabilităţii unui act autentic. Notar public.... → |
|---|
