Confiscarea imobilului ca măsură accesorie a hotărârii penale de condamnare. Criminal de război
| Comentarii |
|
Legea nr. 213/1998, art. 6
în examinarea titlului statului nu poate fi acceptată susţinerea că hotărârea penală de condamnare a autorului reclamantului, intrată în puterea lucrului judecat, inclusiv în privinţa măsurii de confiscare a averii, nu poate fi supusă cenzurii de’examinare a valabilităţii titlului, permisă de art. 6 din Legea nr. 213/1998. Hotărârea penală în cauză - sentinţa nr. 5 din 15 aprilie 1946 a Tribunalului Poporului Cluj - a fost pronunţată prin încălcarea dispoziţiilor art. 15 din Constituţia în vigoare la acel moment, lege fundamentală a Statului Român din 1923 care interzicea orice reglementare a vreunei modalităţi de confiscare a averii. în examinarea modului în care statul a obţinut titlul de dobândire a imobilului, nu poate fi ignorat momentul politic şi istoric în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare şi confiscare a averii.
Cuprinderea autorului reclamantului în categoria criminalilor de război a constituit rezultatul unei politici deliberate, pusă în practică de tribunalul extraordinar în 15 aprilie 1946 ca o dovadă a loialităţii justiţiei acelor vremuri faţă de noul regim de guvernământ, fiind de notorietate că asemenea procedee s-au generalizat în privinţa întregii minorităţi săseşti din România, în majoritatea situaţiilor pentru simplul motiv al apartenenţei la poporul german, considerat vinovat pentru declanşarea războiului.
Decizia civilă nr. 253/R din 19 aprilie 2006 - D.M.C.
Hotărârea atacată a fost dată cu greşita aplicare a legii, câtă vreme instanţa de fond a constatat valabilitatea titlului statului la adăpostul hotărârii penale de condamnare a antecesorului reclamantului şi de confiscare a averii. Din perspectiva acestei analize recurentul anta-mează legalitatea măsurii confiscării averii în raport cu dispoziţiile constituţionale în vigoare la data respectivă, susţinând teza preluării imobilului de către stat fără titlu, constatare care lipseşte de eficienţă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale H.G. nr. 498/2003, invocate în soluţionarea litigiului.
Sub aspectul legalităţii măsurii de confiscare a averii este invocat înaltul Decret Regal (I.D.R.) nr. 1626 din 31 august 1944 prin care a fost repusă în vigoare Constituţia României din 1923, lege fundamentală care prin dispoziţia înscrisă în art. 15 interzicea adoptarea oricăror măsuri legislative care să aibă ca finalitate confiscarea averii cetăţenilor români. Pe baza acestei analize, Legea nr. 312/1945, în temeiul căreia tribunalul extraordinar înfiinţat pentru judecarea criminalilor de război şi care a dispus condamnarea autorului reclamantului cu măsura accesorie a confiscării averii, contravenea ordinii constituţionale. Intre motivele de recurs pendinte acestor considerente se învederează că însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea a fost constituită în dispreţul aceloraşi norme fundamentale, fiind alcătuită din judecători inamovibili.
Decizia pronunţată în apel este criticată şi în privinţa considerentelor care au condus instanţa la constatarea bunei-credinţe a pârâţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât au fost ignorate notificările comunicate, prin care succesorii în drepturi ai proprietarului tabular şi-au manifestat intenţia de reapropriere a imobilului.
In cauză, pârâţii şi intervenienţii au formulat întâmpinări, mijloace de apărare prin conţinutul cărora au solicitat respingerea recursului exercitat în cauză, relevând în esenţă că hotărârea se află la adăpostul oricăror critici de nelegalitate, măsura confiscării averii şi a trecerii imobilului în proprietatea statului fiind, conformă hotărârii penale de condamnare a autorului reclamantului pentru crime de război.
Verificând hotărârea atacată, în limitele motivelor de nelegalitate invocate, curtea apreciază fondat recursul declarat, pentru considerentele ce vor fi relevate.
Raportul procesual dedus judecăţii excede prevederilor Legii nr. 10/2001, act normativ invocat în susţinerea soluţiei de către instanţa de fond şi însuşit în apel.
Reclamantul s-a prevalat în formularea acţiunii de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, învederând preluarea imobilului de către stat fără titlu valabil.
In soluţionarea litigiului, instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a prevederilor legii speciale de restituire, punctul de plecare al acestei interpretări deficitare constituindu-1 temeiul de verificare a titlului de dobândire. Din acest punct de vedere, în examinarea titlului statului nu poate fi acceptată susţinerea că hotărârea penală de condamnare a autorului reclamantului, intrată în puterea lucrului judecat, inclusiv în privinţa măsurii de confiscare a averii, nu poate fi supusă cenzurii de examinare a valabilităţii titlului, permisă de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Hotărârea penală în cauză - sentinţa nr. 5 din 15 aprilie 1946 a Tribunalului Poporului Cluj - a fost pronunţată prin încălcarea dispoziţiilor art. 15 din Constituţia în vigoare la acel moment, lege fundamentală a Statului Român din 1923 care interzicea orice reglementare a vreunei modalităţi de confiscare a averii. Pornind de la această dispoziţie, revigorată prin I.D.R. nr. 1626 din 31 august 1944, apare evident că Legea nr. 312/1945 - prin care se instituia procedura de urmărire, judecată, condamnare şi confiscare a averii criminalilor celui de-al doilea război mondial - contravenea, în privinţa celei din urmă măsuri, dispoziţiilor constituţionale amintite. Conformitatea Legii nr. 312/1945 va avea în vedere raportarea acesteia la legea fundamentală, iar nu la actul normativ care a prevăzut necesitatea adoptării unui asemenea cadru legal (I.D.R. nr. 1849 din 11 octombrie 1944).
în examinarea modului în care statul a obţinut titlul de dobândire a imobilului, nu poate fi ignorat momentul politic şi istoric în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare şi confiscare a averii. Fără îndoială, crimele de război ale celei de-a doua conflagraţii mondiale, au determinat adoptarea în întreaga lume a unor dispoziţii speciale pentru urmărire, judecarea şi condamnarea autorilor acestor atrocităţi, România aliniindu-se acestui proces.
Cuprinderea autorului reclamantului în categoria criminalilor de război a constituit rezultatul unei politici deliberate, pusă în practică de tribunalul extraordinar în 15 aprilie 1946 ca o dovadă a loialităţii justiţiei acelor vremuri faţă de noul regim de guvernământ, fiind de notorietate că asemenea procedee s-au generalizat în privinţa întregii minorităţi săseşti din România, în majoritatea situaţiilor pentru simplul motiv al apartenenţei la poporul german, considerat vinovat pentru declanşarea războiului. Tot în categoria faptelor notorii, documentele perioadei atestă manifestările de simpatie exprimate de membrii acestei minorităţi cu orientarea politică a poporului de origine. Pentru redactorul şef al cotidianului local de limbă germană „Kronstaedter Zeitung”, mesajele transmise corespundeau sentimentelor încercate de comunitatea căreia i se adresa, activitate departe de a fi cuprinsă în rândul faptelor comise de criminalii de război. Nu mai puţin lipsite de relevanţă sunt principiile de organizare a presei în acea perioadă, caracterizate prin libertatea cuvântului şi exprimării, îngrădite de însăşi regimul politic al României, regim de orientare filo-germană până la 23 august 1944.
Iată aşadar argumentele care aduc atingere valabilităţii actelor juridice care au stat la baza titlului de proprietate al statului, omise în mod greşit în examinare de instanţa de fond.
| ← Calitate procesuală pasivă. Efectul înscrierii dreptului real... | Drept de superficie recunoscut prin hotărâre judecătorească,... → |
|---|
