Constituţionalitatea legilor. Competenţa instanţelor judecătoreşti
| Comentarii |
|
în virtutea dreptului de jurisdicţie generală, consacrat de art. 2 din Legea de organizare judecătorească, instanţele judecătoreşti au competenţa de a hotărî asupra constituţionalităţii actelor normative promulgate anterior intrării în vigoare a Constituţiei.
(Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1085/13.10.1995)
Prin sentinţa civilă nr. 1546/17.02.1994, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantul F.E., în contradictoriu cu A.P.P.S., a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului situat în Bucureşti, sectorului 1 şi a obligat pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat.
Prin decizia civilă nr. 704/24.03.1995, T.M.B. - secţia a IV-a civilă a respins apelul pârâtei, ca nefondat.
împotriva deciziei tribunalului, în termen legal, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, conform art. 304 pct. 4, 9 şi 11 Cod procedură civilă.
S-a susţinut, printre alte critici, că hotărârea este lipsită de temei legal şi este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în temeiul Decretul nr. 92/1950, în vigoare la data preluării, că instanţa în mod greşit, a constatat neconstituţio-nalitatea acestui decret, întrucât nu avea competenţa instituită de lege.
Recursul este nefondat.
Obiectul cauzei îl constituie acţiunea în revendicare, iar instanţele judecătoreşti au conferită de lege competenţa generală de soluţionare a cauzelor civile.
Prin Constituţia din 1991 şi prin Legea nr. 47/1992 a fost înfiinţată, ca autoritate de jurisdicţie constituţională, Curtea constituţională, stabilindu-se, conform art. 144 lit. c din Constituţie, dreptul de a hotărî asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind constituţionalitatea legilor şi ordonanţelor.
Competenţa Curţii Constituţionale de a hotărî asupra neconstituţio-nalităţii legilor a fost limitată în timp numai la raporturile juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991.
Se constată că pot exista acte normative contrare prevederilor Constituţiei, aşa cum este şi cel de faţă, când se impune ca, pentru a nu acorda forţă obligatorie raporturilor juridice născute în baza lor, să se hotărască dacă contravin sau nu prevederilor Constituţiei. Or, competenţa unor astfel de hotărâri revine instanţelor judecătoreşti, în virtutea dreptului lor de jurisdicţie generală, consacrat prin art. 2 din Legea pentru organizarea judecătorească nr. 92/1992.
Dreptul instanţelor judecătoreşti de a statua asupra constituţionalităţii diferitelor acte normative rezultă din principiul separaţiei puterilor în stat, prin care se garantează funcţionarea statului de drept, în care ar fi inadmisibil ca astfel de acte normative, deşi neconstituţionale, să-şi producă efecte juridice, sub motiv că nici un organ al statului nu are competenţa de a se pronunţa asupra aplicabilităţii lor.
Ca atare, instanţele, constatând neconstituţionalitatea Decretului nr. 92/1950, dar şi inadmisibilitatea lui în cazul în speţă, conform art. II din decret, au pronunţat hotărâri legale şi temeinice, fapt pentru care se va respinge recursul, ca nefondat.
| ← Competenţă teritorială. Partaj succesoral. Conflict pozitiv... | Contestaţie în anulare. Condiţii → |
|---|
