Contestatie în anulare. Motive
| Comentarii |
|
i
în aplicarea art. 84 C. proc. civ., instanţa poate califica calea de atac şi stabili o anumită compunere a completului de judecată. Faptul că această dezlegare s-ar datora aplicării greşite a unui text de lege nu reprezintă o „eroare materială” sau omisiunea de cercetare a unui motiv de modificare sau de casare, în sensul art. 318 C. proc. civ., care să impună competenţa instanţei superioare în grad, să judece o cale de atac ce nu este prevăzută de lege.
Decizia civilă nr. 224 din 22 mai 2009
în motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea a susţinut că prin decizia civilă atacată, cu nr. 109/1999, curtea de apel a respins ca inadmisibil recursul, raportat la valoarea obiectului contractului, sub 100.000 lei, iar instanţa, invocând din oficiu inadmisibilitatea pe criteriul valoric, trebuia să constate încălcarea de instanţa de apel a unor norme de ordine publică, a competenţei, tribunalul trebuind să califice calea de atac ca recurs şi să o judece în complet format din trei judecători.
Curtea de apel a constatat că, prin sentinţa civilă nr. 1013 din
06.06.2006, Judecătoria Iaşi a admis acţiunea introdusă de I.M., continuată de contestatoarea C.E., introdusă în contradictoriu cu pârâţii V.C. şi V.A., dispunând rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere şi uzufruct viager.
Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr. 879/10.12.2008, a admis apelul declarat de pârâţi, a schimbat în tot sentinţa judecătoriei şi pe fond a respins acţiunea, menţionând în dispozitivul hotărârii calea de atac a „recursului”.
Curtea de apel, prin decizia civilă nr. 109/18.03.2009, a respins ca inadmisibil recursul formulat de C.E. împotriva deciziei civile a Tribunalului
Iaşi, pe care a menţinut-o. Pentru a pronunţa hotărârea, curtea de apel a constatat că, potrivit art. 2821 C. proc. civ., nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală, litigii al căror obiect are o valoare de până 100.000 lei. Obiectul acţiunii îl constituia rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere şi uzufruct viager, autentificat la notarul public Ia data de 10.11.2003. Din examinarea contractului a rezultat că preţul vânzării era în sumă 1.000 lei, iar întreţinerea a fost evaluată de părţi tot la 1.000 lei, valoarea totală a contractului fiind de 2.000 lei.
Drept urmare, s-a constatat că obiectul acţiunii se situa sub valoarea de până la 100.000 lei, astfel că hotărârea primei instanţe era supusă numai căii de atac a recursului. In considerentele hotărârii se arăta că prin decizia tribunalului s-a soluţionat calea de atac şi chiar sub denumirea greşită de apel, recurenta nu mai avea deschisă calea de atac a recursului la curte, în caz contrar s-ar încălca principiul unicităţii căii de atac, recursul fiind respins ca inadmisibil.
Contestaţia în anulare nu este întemeiată pentru următoarele considerente.
In conformitate cu art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-1 numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Motivarea în drept a contestaţiei cere a se stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea căii extraordinare de atac. Teza a Il-a a art. 318 C. proc. civ. cere ca hotărârea atacată să fie supusă: recursului, judecat de o instanţă competentă material; calea de atac să fie prevăzută de lege; instanţa să omită din greşeală să cerceteze unul dintre motivele de casare sau modificare a hotărârii, ceea ce impune judecata în fond, şi nu pe excepţia inadmisibilităţii.
Curtea de apel a soluţionat prin decizia civilă nr. 109/2009 cauza pe excepţie, reţinând că partea nu avea deschisă calea de atac a recursului la recurs, cererea fiind inadmisibilă, în sensul că decizia civilă nr. 879/2008 dată de Tribunalul Iaşi era irevocabilă potrivit art. 377 C. proc. civ. şi nu mai putea fi atacată din nou cu recurs.
Faptul că tribunalul, în aplicarea art. 84 C. proc. civ., a calificat greşit calea de atac, a stabilit o anumită compunere a completului de judecată şi a menţionat „recursul” în dispozitivul hotărârii, nu prezenta relevanţă, calea de atac fiind stabilită de lege.
Calea de atac este pusă la dispoziţia părţilor de lege, iar sistemul român de jurisdicţie a statuat asupra principiului unicităţii recursului, chiar dacă instanţa care a soluţionat cererea a calificat-o în mod greşit ca apel. Curtea de apel a reţinut că recunoaşterea unei căi de atac, în alte situaţii decât cele prevăzute de lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii şi al celui constituţional a egalităţii în faţa legii şi al autorităţilor.
Soluţionând cauza pe excepţie prin decizia atacată, curtea de apel nu avea obligaţia de a cerceta motivele de casare sau de modificare a hotărârii, neavând competenţa de a soluţiona recursul conform art. 3 pct. 3 şi art. 299 C. proc. civ.
în speţă, contestatoarea a criticat modul în care tribunalul, instanţă superioară în grad judecătoriei şi cu atribuţii de control judiciar, a dezlegat anumite probleme de drept, şi anume cea a calificării căii de atac şi cea a legalităţii alcătuirii completului de judecată ce a soluţionat-o. Faptul că această dezlegare s-ar datora aplicării greşite a unui text de lege nu reprezintă o „eroare materială” sau omisiune de cercetare a unui motiv de modificare sau de casare în sensul art. 318 C. proc. civ., care să impună competenţa curţii de apel ca instanţă superioară în grad tribunalul, la judecarea recursului.
Instanţele de judecată, în aplicarea art. 137 C. proc. civ., au obligaţia de a verifica legalitatea învestirii, de a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond ce fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, între care şi cele privind, în speţă, admisibilitatea căii de atac.
în ipoteza susţinută în motivele contestaţiei, prin încălcarea dispoziţiilor art. 299 şi art. 159 C. proc. civ. ce stabileşte cazurile în care necompetenţa este de ordine publică, s-ar ajunge la situaţia în care curtea ar soluţiona calea de atac a recursului dată în competenţa de soluţionare a unei instanţe de alt grad - tribunalul - şi a unui recurs la recurs, ceea ce nu este posibil.
Pentru considerentele expuse, curtea de apel a constatat că cererea nu este întemeiată şi, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a fi admisă contestaţia în anulare, a respins-o.
2.9. executare silită
| ← Acţiune în revendicare a imobilelor preluate în mod abuziv... | Acceptare tacită a succesiunii. Existenţa unei convenţii... → |
|---|
