Drept subiectiv creat printr-o modificare legislativă. Legea nr. 1/2009 prin care se creează dreptul la despăgubire a proprietarilor a căror titluri au fost desfiinţate. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie

Comentarii

0

Legea nr. 10/2001, art. 501

Prescripţia nu putea începe să curgă înaintea intrării în vigoare a actului normativ care dă conţinut şi reglementare noului drept subiectiv, întrucât prescripţia nu curge înainte de naşterea dreptului şi nu curge contra celui care nu poate acţiona (contra non valen-tem agerre non currit praescriptio).

Î.C.C.J, s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 284 din 19 ianuarie 2011

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanţii M.G. şi M.T. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primăria municipiului Bucureşti şi SC Herăstrău Nord SA, solicitând pronunţarea unei hotărâri de obligare la restituirea preţului de piaţă al imobilului din municipiul Bucureşti, sector 1 (evaluat provizoriu la 4.000 lei).

în motivele de fapt ale cererii reclamanţii au arătat că urmare a acţiunii în revendicare promovate de numitele B.V. şi C.E., definitiv şi irevocabil admisă, a fost desfiinţat contractul lor de vânzare-cumpărare (nr. 1935 din 27789 din 6 decembrie 1996 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti prin mandatar SC Herăstrău Nord SA) cu privire la imobilul în litigiu, fostele proprietare fiind puse în posesie asupra acestuia.

Ca atare, în baza Legii nr. 1/2009 s-a născut dreptul lor de a beneficia de despăgubirile prevăzute de acest act normativ în sensul restituirii preţului de piaţă.

în drept s-au invocat dispoziţiile Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 251 din 22 februarie 2010, prin care a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea ca atare.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, urmare a acţiunii în revendicare imobiliară în care au triumfat foştii proprietari ai apartamentului în litigiu, cumpărat de către reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul lor de vânzare - cumpărare a fost desfiinţat, respectiv lipsit de efecte, reclamanţii fiind obligaţi să predea apartamentul în proprietate foştilor proprietari.

Acest lucru s-a produs în temeiul deciziei irevocabile nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat în favoarea foştilor chiriaşi cumpărători de apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995, posibilitatea de a obţine restituirea preţului plătit actualizat, în cazul desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceştia.

Termenul de prescripţie al acestor acţiuni, în restituirea preţului actualizat, este termenul general de 3 ani reglementat de Decretul nr. 167/1958 şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti ce a condus la desfiinţare, respectiv lipsirea de efecte a contractului. în speţă, acest moment coincide cu data de 19 septembrie 2001 la care s-a pronunţat hotărârea Curţii de Apel Bucureşti prin care reclamanţii au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu foştilor proprietari.

S-a apreciat că Legea nr. 1/2009 nu a creat posibilitatea curgerii unui alt termen de prescripţie, prin aceasta fiind rezolvate doar anumite chestiuni legate de modul şi persoana obligată la plata despăgubirilor datorate celor deposedaţi de imobilele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.

împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii care au susţinut că hotărârea este nelegală întrucât:

1. în mod greşit instanţa de fond a reţinut că urmare acţiunii în revendicare în care au triumfat foştii proprietari contractul de vânzare -cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desfiinţat conform deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 2349 din 2001.

în realitate, acest contract a fost desfiinţat separat şi ulterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă la termenul din 5 februarie 2010, în dosarul nr. 88 din 299 din 2002 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi numai de la această dată termenul de prescripţie privind restituirea preţului plătit urmează să curgă.

2. Instanţa de fond a greşit când a considerat că, fiind desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare, conform deciziei Curţii de Apel Bucureşti nr. 2349 din 2001, a fost lipsit de efecte începând cu această dată, reclamanţii fiind obligaţi să predea imobilul foştilor proprietari deoarece eliberarea imobilului şi predarea efectivă către foştii proprietari s-au realizat în anul 2007 (urmare executării silite declanşate de foştii proprietari, ca atare, în intervalul 2001 - 2007 au avut folosinţa şi posesia exclusivă a apartamentului, perioadă în care au şi efectuat îmbunătăţiri);

3. Instanţa de fond a greşit când nu a avut în vedere motivele şi apărările reclamanţilor privind întreruperea şi suspendarea prescripţiei deoarece: Curtea Supremă de Justiţie a dispus suspendarea executării deciziei curţii de apel nr. 2349 din 19 septembrie 2001 până la soluţionarea recursului în anulare respectiv, până la 7 aprilie 2006 când a fost soluţionat recursul în anulare conform deciziei civile nr. 3642 din 7 aprilie 2006.

4. Instanţa de fond a greşit, în ce priveşte interpretarea Legii nr. 1/2009 deoarece nu a avut în vedere dispoziţiile speciale ale art. 50 din acest act normativ care dau dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor conform standardelor internaţionale, ca fiind un drept nou ce se naşte de la data apariţiei acestei legi.

Prin dec. nr. 464 din A din 15 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în legătură cu imobilul pentru care se cere angajarea răspunderii pentru evicţiune au existat mai multe litigii, fiind pronunţate mai multe hotărâri, respectiv: sentinţa civilă nr. 5760 din 2000 a Judecătoriei sectorului 1 dată în acţiunea în revendicare a foştilor proprietari, rămasă definitivă prin dec. nr. 2349 din 19 septembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III

- a civilă, iar recursul în anulare declarat împotriva acestei din urmă decizii a fost soluţionat prin dec. nr. 3647 din 7 aprilie 2006 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; acţiunea în anularea contractului de vânzare-cum-părare care a fost obiectul dosarului nr. 88 din 299 din 2002 al Judecătoriei sectorului 1 a fost soluţionată irevocabil la 5 februarie 2010.

S-a reţinut, raportat la situaţia de fapt menţionată, că, având în vedere data soluţionării recursului în anulare (7 aprilie 2006), introducerea prezentei acţiuni la 24 februarie 2009 s-a realizat înăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani.

în acelaşi sens, s-a apreciat că acţiunea nu poate fi considerată prescrisă nici raportat la momentul eliberării imobilului şi predării lui efective către foştii proprietari, care au avut loc urmare a declanşării executării silite, executare ce a făcut obiectul dosarului nr. 123 din 2007 al Judecătoriei sectorului 1.

Totodată, instanţa de apel a constatat că dreptul la acţiune nu poate fi sancţionat prin opunerea prescripţiei extinctive şi faţă de temeiul juridic al acţiunii.

Aceasta, întrucât Legea nr. 1/2009 aduce modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, stabilind că „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Prin urmare, această nouă reglementare cu privire la preţul de piaţă stabilit conform standardelor internaţionale, pe bază de expertiză, creează un nou drept, separat de cel reglementat anterior modificării, care nu făcea referire decât la restituirea preţului actualizat, fără expertiză obligatorie şi preţ de piaţă la nivelul standardelor internaţionale.

împotriva deciziei a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care a susţinut greşita soluţionare dată excepţiei prescripţiei extinctive, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în primă instanţă.

- Astfel, s-a arătat că în mod eronat instanţa de apel a considerat că acţiunea nu este prescrisă întrucât prin sentinţa civilă nr. 5760 din 2001 a Judecătoriei sectorului 1 (irevocabilă prin decizia civilă nr. 2349 din 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă) s-a admis numai acţiunea în revendicare nu şi aceea în anularea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât în realitate, prin admiterea acţiunii în revendicare, practic contractul a fost lăsat fără efecte juridice, fiind considerat desfiinţat.

în acest sens, Legea nr. 1/2009 precizează în art. 8 ce se înţelege prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate, respectiv, faptul că acestea pot fi desfiinţate „fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare”.

Ca atare, contractul de vânzare-cumpărare fiind lipsit de efecte juridice prin pronunţarea hotărârilor date în revendicare în anul 2001, rezultă că la acel moment a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani al acţiunii vizând restituirea preţului de piaţă al imobilului. Or, de la acea dată şi până la introducerea prezenţei acţiuni (24 februarie 2009) au trecut mai mult de 3 ani, nefăcându-se dovada existenţei vreuneia dintre situaţiile reglementate de art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

- în mod greşit instanţa a reţinut că noua reglementare dată de dispoziţiile Legii nr. 1/2009 cu privire la preţul de piaţă stabilit conform standardelor internaţionale creează un drept nou, deoarece la data intrării în vigoare a acestui act normativ nu s-a prevăzut posibilitatea curgerii unui nou termen de prescripţie, reglementându-se doar aspecte referitoare la modalităţile şi persoana obligată a plăti despăgubiri în baza legii.

în drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Examinând criticile deduse judecăţii, înalta Curte a constatat caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Deşi a indicat, alternativ, mai multe momente posibile de la care ar fi început să curgă termenul de prescripţie (data soluţionării recursului în anulare împotriva hotărârii date în acţiunea în revendicare, data soluţionării irevocabile a acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare, data eliberării imobilului şi predării efective a acestuia către foştii proprietari), raportat la care termenul într-adevăr nu era împlinit, ceea ce este esenţial în dezlegarea problemei de drept a prescripţiei extinctive, este referirea pe care o face instanţa la temeiul juridic al acţiunii, reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, şi corelativ, la dreptul subiectiv căruia aceste norme i-au dat naştere.

Astfel, promovând cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă al imobilului cu indicarea în drept, a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 501 introduse în Legea nr. 10/2001 prin actul normativ menţionat (dispoziţii conform cărora „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”).

Cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu există în nici o normă anterioară, rezultă că în mod corect instanţa de apel a reţinut că este vorba de un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special şi că termenul de prescripţie a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

în speţă nu este vorba, cum greşit susţine recurentul doar de reglementarea unor aspecte vizând modalităţile şi persoana obligată la plata despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conţinut nou, inexistent anterior şi ca atare, nesusceptibil de sancţiunea prescripţiei înainte de a avea existenţă juridică.

De aceea, în speţă nu era necesară examinarea vreunor cauze de suspendare ori întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, dat fiind intervalul de timp scurs între momentul intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 şi cel al promovării acţiunii.

Contrar susţinerii recurentului, prescripţia nu putea începe să curgă înaintea intrării în vigoare a actului normativ care dă conţinut şi reglementare noului drept subiectiv, întrucât prescripţia nu curge înainte de naşterea dreptului şi nu curge contra celui care nu poate acţiona (contra non valentem agerre non currit praescriptio).

Faţă de toate aceste considerente, s-a constatat că instanţa de apel a apreciat corect asupra excepţiei de prescripţie extinctivă şi reţinând greşita soluţionare, prin admiterea acesteia, de către prima instanţă a fondului, a făcut în mod corespunzător aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel fiind, criticile de nelegalitate formulate prin intermediul recursului sunt nefondate, calea de atac fiind respinsă în consecinţă.

Comentariu:

Regula care era prevăzută de art. 7 din Decretul nr. 167/1958 a fost modificată în Noul Cod Civil. Astfel, potrivit art. 2523 prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut, sau după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Cu toate acestea, având în vedere dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, noua regulă se aplică drepturilor născute după data de 1 octombrie 2011, întrucât drepturile născute înainte de această dată vor determina, în principiu, curgerea prescripţiei prin simplul fapt al naşterii dreptului.

Altfel spus, creditorul care are o creanţă neafectată de modalităţi născută înainte de data intrării în vigoare a Noului cod civil nu va putea invoca faptul că nu a putut cunoaşte naşterea dreptului întrucât prescripţia a început să curgă sub imperiul Decretului nr. 167/1958.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: