Existenţa unui bun în sensul definit de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. Imprescriptibilitatea acţiunii în despăgubiri. Davidescu c. României
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480 Decretul nr. 167/1958, art. 1 şi art. 3 CEDO, art. 1 Protocolul 1
Nu se poate considera că dreptul reclamantei la despăgubiri pentru bunul de care a fost lipsită este prescris potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ignorând faptul că despăgubirile, în această situaţie urmează cursul acţiunii imobiliare, imprescriptibilă sub aspectul revendicării.
I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 5106 din 8 octombrie 2010
Prin sentinţa civilă nr. 287/2009 Tribunalul Sibiu a admis acţiunea formulată de reclamanta U.B.B. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 912.268 lei cu titlu de despăgubiri pentru imobilul înscris în C.F. nr. 6225 Sibiu nr. top 1560 din 2, indexată cu indicele inflaţiei la data plăţii.
In considerentele sentinţei s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat fară titlu în proprietatea statului şi fară acordarea de despăgubiri. Ulterior imobilul a fost înstrăinat deţinătorilor de la acea dată. Cererea reclamantei vizează îmbogăţirea statului fară justă cauză, deoarece imobilul nu se mai poate restitui în natură, iar statul s-a îmbogăţit în detrimentul reclamantei, astfel încât reclamanta trebuie să primească o justă despăgubire.
Pârâtul a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie care a fost respinsă de instanţă întrucât acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi nu pe acelea ale Legii nr. 10/2001.
Cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la valoarea de circulaţie a imobilului conform concluziilor expertizei tehnice efectuată în cauză.
Pentru că prin sentinţă s-a omis motivarea detaliată a respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât, prin încheierea din 13 aprilie 2009 Tribunalul Sibiu a admis cererea formulată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ. şi a dispus completarea considerentelor cu această motivare, respectiv, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data ultimului demers întreprins de reclamantă pentru restituirea în natură a imobilului sau acordarea de despăgubiri. Cum reclamanta a iniţiat mai multe litigii în acest scop, cererea nu este prescrisă.
împotriva acestei încheieri a declarat apel pârâtul, susţinând nelega-litatea ei, întrucât complineşte unele lipsuri grave ale sentinţei din moment ce dispozitivul nu face nici o referire la respingerea excepţiei.
Pârâtul a declarat apel şi împotriva sentinţei arătând că Ministerul Finanţelor Publice nu a avut calitate de parte în litigiu, ci de reprezentant al Statului Român, astfel că nu poate fi obligat la plata despăgubirilor. De asemenea, instanţa nu a analizat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. în motivarea acestei critici a învederat că termenul de prescripţie a început să curgă la 19 mai 2005, dată la care a rămas irevocabilă sentinţa civilă nr. 883 din 2003 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a constatat că Statul Român este răspunzător pentru vânzarea imobilului deoarece preluarea s-a realizat fără titlu şi faţă de care acţiunea înregistrată la 30 mai 2008 este prescrisă.
Prin decizia civilă nr. 205 A din 16 octombrie 2009 C.A. Alba lulia a respins apelurile ca nefondate.
în motivarea deciziei s-a reţinut că încheierea din 13 aprilie 2009 a fost dată cu respectarea legii.
S-a mai reţinut că prin acţiune reclamanta a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, întreaga procedură realizându-se faţă de acest pârât, iar faptul că instanţa a reţinut calitatea de pârât a Ministerului Finanţelor Publice constituie o eroare materială ce se poate remedia pe calea unei cereri în temeiul art. 281 C. civ. şi nu pe calea prezentului apel.
Critica privitoare la prescripţia dreptului material la acţiune a fost respinsă cu motivarea că în anul 2001, prin hotărâre judecătorească irevocabilă reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi, în pofida demersurilor întreprinse, nici până la data promovării prezentei acţiuni aceasta nu a beneficiat de o despăgubire care să compenseze pierderea proprietăţii asupra imobilului.
Este evident că reclamanta are un bun în sensul definit de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, iar aplicarea dispoziţiilor referitoare la prescripţia extinctivă este incompatibilă cu dreptul la respectarea proprietăţii garantat de textul legal din CEDO.
Această privare de proprietate impune obligaţia statului de a despăgubi reclamanta, întrucât fară plata unei sume rezonabile raportată la valoarea imobilului, ea constituie o încălcare excesivă a dreptului de proprietate şi o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei acestui drept şi exigenţele de ordin general.
împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Sibiu, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Recursul nu este fondat.
în mod corect, instanţa de apel şi-a întemeiat decizia pe dispoziţiile cuprinse în art. 1 Protocolul 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi aceasta, deoarece art. 20 alin. (2) din Constituţie, stabileşte prioritatea în faţa legislaţiei naţionale a convenţiilor la care România este parte.
Trebuie precizat că, prin Legea nr. 30/1994, Statul Român a ratificat această convenţie, şi deci, are forţă obligatorie. Potrivit acestor dispoziţii, aşa cum au fost ele interpretate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
în speţă, se constată că printr-o hotărâre irevocabilă, reclamantei i s-a consolidat retroactiv dreptul de proprietate deoarece preluarea imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără titlu valabil, dar în acelaşi timp imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât el a făcut obiectul unor acte de înstrăinare.
în această situaţie, reclamantei trebuie să i se recunoască de către instanţele de judecată că are un bun, însă, nu poate beneficia de el şi, deci, Statul care a lipsit-o pe reclamantă de bunul său, urmează a fi obligat la plata despăgubirilor.
Nu se poate considera că dreptul reclamantei la despăgubiri pentru bunul de care a fost lipsită este prescris potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ignorând faptul că despăgubirile, în această situaţie urmează cursul acţiunii imobiliare, imprescriptibilă sub aspectul revendicării.
De asemenea, în practica CEDO s-a stabilit că dreptul la despăgubire face parte integrantă din dreptul de proprietate şi orice deposedare a proprietarului de bunul său implică o obligaţie corelativă de dezdăunare a titularului dreptului. Astfel, în cauza Davidescu contra României, Instanţa Europeană a statuat că atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului în cauză, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, a determinat suportarea de către acesta a unei sarcini disproporţionate şi incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul 1, Prin urmare, acest articol a fost încălcat.
în raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul.
Comentariu:
Articolul 563 alin. (2) N. C. civ. consfinţeşte opinia doctrinară şi jurisprudenţială existentă şi în prezent, dispunând că dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel. ( Victor Constantinescu)
| ← Acceptarea moştenirii de un succesibii cu grad mai îndepărtat... | Drept subiectiv creat printr-o modificare legislativă. Legea... → |
|---|
