Hotărâre de expedient, nerecurată. Acţiune în anulare. Admisibilitate
| Comentarii |
|
1. Hotărârea ce consfinţeşte învoiala părţilor este, potrivit prevederilor art. 273 C. proc. civ., supusă recursului, însă, în ce priveşte înţelegerea propriu-zisă, în doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat că părţile au la îndemână şi acţiunea în anulare ce rezultă din contract, care poate fi exercitată şi în împrejurarea în care se invocă încălcarea unor dispoziţii imperative, cum este cazul în speţă.
2. Instanţa care a soluţionat partajul nu a dat citire tranzacţiei, împrejurare confirmată şi de martorul ascultat în faza procesuală a fondului, astfel încât reclamantul, care nu cunoştea limba română, a semnat actul juridic cu convingerea că acesta cuprinde şi clauzele asupra cărora părţile au negociat anterior în prezenţa traducătorului.
Reclamantul nu a intenţionat să o gratifice pe fosta sa soţie prin renunţarea la pretenţiile asupra cotei ce i se cuvenea din bunul imobil dobândit în timpul căsătoriei, ci a dorit ca prin poziţia exprimată să obţină o serie de contraprestaţii, astfel că acesta nu a exprimat un consimţământ valabil la încheierea tranzacţiei, consimţământul dat fiind viciat de eroarea asupra naturii juridice a actului (error in negotium), distructivă de voinţă, care atrage nulitatea absolută a actului juridic încheiat.
C.A. Bucureşti, Secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 192 din 1 februarie 2007, în Partajul judiciar, p. 438
Constată că prin sentinţa civilă nr. 2449 din 18 martie 2005, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea promovată de reclamantul L.G., în contradictoriu cu pârâta B.E., şi a constatat nulitatea absolută a contractului de tranzacţie consfinţit prin hotărârea de expedient, respectiv sentinţa civilă nr. 1562 din 4 martie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin hotărârea judecătorească anterior menţionată, a fost desfăcută căsătoria părţilor şi, totodată, s-a realizat şi partajul bunurilor comune, fiind consfinţită pe acest aspect tranzacţia încheiată de părţi.
S-a reţinut că reclamantul nu cunoaşte limba română, că a beneficiat de interpret cu ocazia îndeplinirii formalităţilor premergătoare tranzacţiei, înscrisul întocmit după negocierea părţilor fiind tradus şi înfăţişat instanţei învestite cu soluţionarea cererii de partaj.
A apreciat instanţa că voinţa internă, reală a reclamantului la încheierea tranzacţiei în faţa instanţei nu coincide cu voinţa exteriorizată, reclamantul afirmând că nu a avut intenţia.de a o gratifica pe pârâtă, fară să obţină în schimb altă prestaţie, astfel încât voinţa acestuia este afectată de viciul erorii cu privire la existenţa cauzei actului juridic. Contractul de tranzacţie este un act juridic sinalagmatic, iar nu o hotărâre judecătorească, chiar dacă este consacrat prin hotărâre.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelanta a arătat că reclamantul nu a atacat hotărârea care cuprinde tranzacţia, iar prin acţiunea dedusă judecăţii, manifestă rea-credinţă, încercând să inducă în eroare instanţa cu privire la realitatea faptelor.
în mod greşit, prima instanţă a dispus decăderea sa din dreptul de a administra probe, sens în care a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, prin care a anulat o sentinţă dreaptă şi corectă.
Apelul a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 677/A din 31 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, fiind obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată.
A reţinut tribunalul că instanţa de fond a făcut o judicioasă analiză a ansamblului probatoriu administrat în cauză, raportându-1 la situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente.
Hotărârea ce consfinţeşte învoiala părţilor este, potrivit prevederile art. 273 C. proc. civ., supusă recursului, însă, în ce priveşte înţelegerea propriu-zisă, în doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat că părţile au la îndemână şi acţiunea în anulare ce rezultă din contract.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată şi în împrejurarea în care se invocă încălcarea unor dispoziţii imperative, cum este cazul în speţă.
Instanţa care a soluţionat partajul nu a dat citire tranzacţiei, împrejurare confirmată şi de martorul ascultat în faza procesuală a fondului, astfel încât reclamantul a semnat actul juridic cu convingerea că acesta cuprinde şi clauzele asupra cărora părţile au negociat în prezenţa traducătorului.
Reclamantul nu a intenţionat să gratifice pârâta prin renunţarea la pretenţiile asupra cotei ce i se cuvenea din bunul imobil dobândit în timpul căsătoriei, ci a dorit ca prin poziţia exprimată să obţină o serie de contraprestaţii, astfel că acesta nu a exprimat un consimţământ valabil la încheierea tranzacţiei, consimţământul dat fiind viciat de eroarea-obstacol manifestată sub forma erorii asupra naturii juridice a actului (error in negotium), distructivă de voinţă; sancţiunea este nulitatea absolută a actului juridic.
împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Instanţele nu şi-au exercitat rolul activ privind aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele; reclamantul nu şi-a dovedit acţiunea, probele administrate de acesta fiind neconcludente, în vreme ce atât în faza de fond, cât şi în faza de apel, pârâtei i-au fost respinse cererile de probe.
Conţinutul tranzacţiei nu a fost analizat în raport de obiectul acţiunii în anulare, astfel încât cauza a fost soluţionată fără a se intra în cercetarea fondului, în mod concret, caz în care s-ar fi observat că reclamantul cunoaşte limba română şi a semnat tranzacţia cunoscând cu exactitate cuprinsul actului.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticilor formulate împotriva încheierii din 13 decembrie 2004.
S-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 127 alin. (4) din Constituţie, care nu erau incidente în cauză, de vreme ce reclamantul cunoaşte limba română, iar cu ocazia încheierii tranzacţiei şi soluţionării partajului a beneficiat de serviciile unui translator.
Din motivarea deciziei nu rezultă care au fost motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel cu referire la împrejurarea că reclamantul nu cunoaşte limba română şi că nu a avut reprezentarea exactă a obiectului tranzacţiei.
Instanţele de fond şi apel nu au specificat, în cuprinsul considerentelor hotărârilor pronunţate, temeiul de drept care permite atacarea
pe calea acţiunii în anulare a dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă; împotriva hotărârii de partaj putea fi exercitată doar calea de atac a recursului.
Recurenta a depus la dosar înscrisuri şi a formulat concluzii scrise.
Examinând legalitatea deciziei în raport de criticile formulate, probele administrate şi considerentele deciziei atacate, Curtea apreciază că recursul este fondat.
Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii introductive, fundamentul acesteia este reprezentat de vicierea consimţământului reclamantului ca urmare a erorii-obstacol asupra cauzei juridice a tranzacţiei încheiate, ce acţionează distructiv asupra voinţei exprimate.
în faza procesuală de fond, probele au fost încuviinţate şi administrate cu respectarea prevederilor procedurale, instanţa apreciind asupra decăderii pârâtei din dreptul de a mai administra dovezi, în virtutea dispoziţiilor art. 118 alin. (2) C. proc. civ., în vigoare la momentul respectiv.
Nu se poate reţine că au fost nesocotite dispoziţiile art. 118 alin. (3) C. proc. civ., de vreme ce, la termenul imediat următor celui la care a depus întâmpinarea, pârâta, deşi asistată de avocat, nu a învederat necesitatea administrării de dovezi, în contextul în care data de 15 noiembrie 2004 se consideră a fi fost prima zi de înfăţişare.
împrejurarea că instanţa a apreciat că, sub aspectul probatoriului, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 138 alin. (2) C. proc. civ., ţine de temeinicia hotărârii, iar nu de nelegalitatea ei, sens în care nu poate forma obiect de cenzură în recurs.
Din aceeaşi perspectivă, nu poate fi primită critica vizând modalitatea de administrare a dovezilor în faza procesuală a apelului, tribunalul încuviinţând părţilor probele pe care le-a apreciat a fi pertinente şi utile.
Curtea apreciază, însă, că probatoriul administrat în cauză nu conduce la concluzia vicierii consimţământului reclamantului cu ocazia semnării tranzacţiei în faţa instanţei de divorţ.
Pe de o parte, rezultă fără echivoc faptul că, atât la negocierea înţelegerii intervenite la biroul avocatului D.M., cât şi în instanţă, reclamantul a beneficiat de serviciile unui traducător autorizat.
Pe de altă parte, intimatul-reclamant probează împrejurarea că a cunoscut şi acceptat faptul că între părţi se vor încheia, ca urmare a negocierilor purtate sub toate aspectele la care acesta face referire în cererea de chemare în judecată, atât tranzacţia ce urma a fi prezentată
instanţei, cât şi „convenţia", în cuprinsul cărora urmau a fi inserate toate „contraprestaţiile" asumate de pârâtă în schimbul renunţării la cota din imobil ce aparţinea reclamantului.
Astfel, în conţinutul notificării adresate pârâtei la data de 30 iulie 2004, acesta se referă expres la „nerespectarea convenţiei dintre părţi încheiate la data de 4 martie 2003 la Cabinetul Individual de Avocatură D.M.", în vreme ce tranzacţia a cărei nulitate se solicită a fi contestată a fost semnată în faţa instanţei.
In acelaşi sens, perioada de timp scursă între momentul pronunţării partajului şi cel la care reclamantul a sesizat neconformitatea clauzelor tranzacţiei cu cele stabilite în urma negocierii induce aprecierea că motivul cererii de chemare în judecată nu are la bază vicierea consimţământului său, ci alte raţiuni de fapt ce nu pot conduce la finalitatea dorită de acesta.
Tranzacţia nu reprezintă stingerea condiţionată a unui litigiu, ci, dimpotrivă, menţionarea în cuprinsul învoielii a tuturor prestaţiilor părţilor, dar din conţinutul acestora trebuie să rezulte neîndoielnic lămurirea deplină a drepturilor ce revin fiecărui contractant şi inexistenţa în viitor a pretenţiilor reciproce.
Acesta este şi motivul pentru care tranzacţia înfăţişată instanţei a îmbrăcat forma ce a fost consfinţită prin hotărâre, iar înţelegerea vizând alte chestiuni cu caracter nepatrimonial a fost inserată în convenţia pe care reclamantul a semnat-o fără opoziţie şi în deplină cunoştinţă de cauză la sediul cabinetului de avocatură.
încuviinţând dovezile în apel, astfel cum s-a arătat, tribunalul a apreciat, implicit, asupra legalităţii administrării probelor la fond, astfel încât critica privitoare la măsurile dispuse prin încheierea de la 13 decembrie 2004 pronunţată de prima instanţă nu va fi primită.
Aşa cum s-a arătat, cu ocazia întocmirii şi semnării tranzacţiei în discuţie, reclamantul a beneficiat de serviciile unui traducător autorizat, astfel că nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale regăsite în economia art. 127 alin. (4) din Constituţie.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se susţine, de vreme ce din cuprinsul considerentelor deciziei se desprind argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza raţionamentului ce a fundamentat soluţia instanţei.
Cazul de modificare reglementat de textul arătat face referire exclusiv la necesitatea motivării hotărârii, iar această exigenţă este îndeplinită în speţă, chiar dacă soluţia pronunţată este susceptibilă de
modificare, ca urmare a consideraţiilor expuse în analiza primei critici formulate.
în sfârşit, în cuprinsul considerentelor deciziei tribunalului nu s-a menţionat expres un temei legal al acţiunii în anulare deduse judecăţii, însă s-a precizat că admisibilitatea cererii este promovată de doctrină şi jurisprudenţă, ca fiind o acţiune ce derivă ex contractu.
De altfel, din interpretarea art. 271 şi art. 272 C. proc. civ., rezultă că hotărârile ce consfinţesc învoiala părţilor nu fac altceva decât să transpună înţelegerea acestora în cuprinsul dispozitivului, fără vreo cenzură specifică judecăţii.
Aşa fiind, tranzacţia este susceptibilă de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare pentru cauzele de nulitate prevăzute de lege, cum corect a reţinut şi tribunalul.
Cum motivul de nelegalitate ce interesează greşita apreciere asupra existenţei viciului consimţământului reclamantului la încheierea şi semnarea tranzacţiei s-a dovedit a fi întemeiat, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea a admis recursul promovat, a modificat decizia tribunalului, în sensul admiterii apelului, şi a schimbat, în tot, sentinţa apelată, respingând acţiunea, ca nefondată.
| ← Tranzacţie. Hotărâre de expedient. Calitatea de proprietar... | Contract cu executare succesivă. Nulitate. Efecte.... → |
|---|
