Imobil deţinut în indiviziune. Acţiune în revendicare formulată de unii dintre moştenitori. Posibilitatea efectuării demersurilor pentru identificarea moştenitorilor celuilalt coproprietar. Aplicarea regulii unanimităţii
| Comentarii |
|
Curtea a constatat că, într-adevăr, reclamantul nu a făcut proba că este succesor în drepturi al coproprietarei L.A.
Cu privire la acest coproprietar, L.A., apelantul-reclamant a susţinut că „a decedat cu mulţi ani în urmă fară a lăsa moştenitori”, moti-vându-şi pe această împrejurare imposibilitatea atragerii în proces a acestui coproprietar (sau a succesorilor săi) şi apelând mai departe la argumente bazate pe Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Lupaş c. României, ca şi la argumente în sensul că acţiunea în revendicare ar fi un act de conservare, că la această regulă a unanimităţii s-ar renunţa prin proiectul noului Cod civil, ca şi la opinii exprimate în literatura juridică asupra acestui aspect. Se face şi o paralelă cu soluţiile legislative adoptate în cadrul Legii nr. 10/2001.
Curtea a constatat înainte de toate că toate referirile făcute la Legea nr. 10/2001 nu pot căpăta relevanţă în cauză, pe de o parte, pentru faptul că cererea prezentă a fost formulată ca o cerere de revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), iar, pe de altă parte, întrucât reclamantul nu a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum în mod repetat a precizat, atât în cuprinsul motivelor de apel, cât şi în şedinţa publică la solicitarea instanţei de apel.
Aşadar, întrucât cererea este una de revendicare de drept comun, nu prezintă importanţă o analiză comparativă a regulilor aplicabile acestei acţiuni şi cererii de restituire întemeiate pe Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, în mod esenţial, întrucât reclamantul nu a formulat notificare în condiţiile Legii nr. 10/2001, nici nu i se pot aplica acestuia reguli care ar decurge din aplicarea acestui act normativ, în sensul de a se aprecia calitatea sa procesuală activă din perspectiva dreptului la restituire pe care acesta l-ar fi putut avea prin aplicarea Legii nr. 10/2001.
Nu pot fi primite apărările reclamantului în sensul că neformularea notificării de către el s-ar datora faptului că, în forma sa iniţială, Legea nr. 10/2001 nu prevedea dreptul de acrescământ care a fost recunoscut abia prin Legea nr. 247/2005 prin introducerea art. 4 alin. (4).
Şi în contextul Legii nr. 10/2001 în forma sa iniţială, valabilă pe toată durata termenului de formulare a notificării, reglementat de art. 22 din lege, reclamantul avea recunoscut dreptul de a obţine restituirea părţii de proprietate asupra căreia putea invoca calitatea de succesor, iar faptul că nu avea un temei legal pentru a solicita restituirea şi a diferenţei de cotă de proprietate nu poate justifica un raţionament în sensul că acesta nu avea interes să formuleze notificarea şi, prin urmare, că nu ar trebui să suporte consecinţele neformulării notificării.
Curtea a apreciat totodată că în mod corect instanţa de fond a stabilit că în cauza cererii de revendicare formulate de reclamant i se aplică regula unanimităţii creată, într-adevăr, jurisprudenţial, dar aplicată constant ca atare.
Astfel, trebuie avut în vedere faptul că însăşi coproprietatea nu are o reglementare actuală expresă, iar regula unanimităţii s-a impus în practică plecând de la natura juridică a acestei modalităţi juridice a dreptului de proprietate. Anume, din faptul că niciunul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun privit în materialitatea sa şi cu atât mai mult nu are un drept de proprietate exclusiv asupra întregului bun în materialitatea sa, decurge consecinţa că un singur coproprietar nu poate solicita restituirea întregului bun, în materialitatea sa, astfel cum se solicita în cadrul unei acţiuni în revendicare, fără acordul celuilalt coproprietar.
Curtea nu îşi însuşeşte opinia exprimată de apelantul-reclamant (şi afirmată şi de o parte a teoreticienilor dreptului) în sensul că acţiunea în revendicare ar constitui un act de conservare a dreptului de proprietate.
A admite că un singur coproprietar poate formula singur acţiunea în revendicare, pentru a solicita restituirea întregului bun (asupra căruia reclamantul nu ar avea decât o cotă-parte de proprietate), înseamnă a interpreta că acest coproprietar lucrează şi pentru ceilalţi coproprietari, le reprezintă interesele, în temeiul gestiunii de afaceri sau a teoriei mandatului.
De aceea, acţiunea în revendicare ar produce consecinţe şi faţă de ceilalţi coproprietari şi, având în vedere consecinţele pe care acţiunea în revendicare le produce, cererea de revendicare nu poate fi considerată un simplu act de conservare, ci apare ca un veritabil act de dispoziţie.
în ce priveşte faptul că în proiectul noului cod civil această regulă este abandonată, este evident că, atâta timp cât acest act nu se află încă decât în faza de proiect, nu poate întemeia soluţia instanţei.
La fel, nu au relevanţă dispoziţiile din alte materii speciale în care s-a reglementat expres neaplicarea regulii unanimităţii, atâta timp cât nu ne aflăm în cadrul acestor materii speciale.
Rămâne de analizat în ce fel este congruentă această regulă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cu dreptul fundamental de acces la justiţie reglementat de Constituţie şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
în această analiză, Curtea a luat în considerare două cauze hotărâte de instanţa europeană, anume cauza Lupaş c. României şi cauza Derscariu c. României.
Aceste principii afirmate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt în sensul că aplicarea regulii unanimităţii în cazul acţiunii în revendicarea bunului aflat în coproprietate nu contravine prin sine însăşi dreptului la un proces echitabil. în acest sens, se poate afirma că va interveni o astfel de încălcare dacă regula unanimităţii va fi opusă automat reclamantului coproprietar, deşi imposibilitatea de atragere în cadrul procesual a tuturor coproprietarilor are cauze pur obiective -imposibilitatea de identificare a unor coproprietari sau refuzul nejustificat al unora de a lua parte la procedură (astfel cum se prezenta situaţia în cazul Lupaş c. României). Totuşi, atitudinea reclamantului coproprietar care, deşi poate în mod rezonabil să obţină identificarea celorlalţi coproprietari, nu o face, sau, deşi i-a identificat, omite sau refuză să le solicite să i se alăture în demersul său procesual, fiind culpabilă, nu ar trebui să înlăture aplicarea regulii unanimităţii.
Prin urmare, jurisprudenţa Curţii Europene nu neagă regula unanimităţii, dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze în parte.
în cauză, reclamantul a justificat formularea cererii doar de către el, fără alăturarea celuilalt coproprietar, prin aceea că L.A. „a decedat cu mulţi ani în urmă, fără a lăsa moştenitori”.
Or, Curtea a apreciat că această justificare nu este una de natură să atragă aprecierea că, în circumstanţele concrete ale cauzei, abandonarea regulii unanimităţii s-ar justifica.
Astfel, trebuie observat înainte de toate că nu s-a făcut nicio probă de către reclamant în sensul celor susţinute, nici a decesului propriu-zis al lui L.A., nici a faptului că aceasta a decedat fără moştenitori.
Trebuie observat faptul că reclamantul însuşi este rudă cu L.A., aceasta a fost (sau este) mătuşa sa, sora tatălui reclamantului, situaţie în raport de care este justificată aprecierea că reclamantului îi erau accesibile şi informaţiile legate de data (şi locul) decesului acesteia, şi legat de situaţia existenţei sau nu a succesibililor, şi, mai mult, îi erau accesibile demersurile pentru obţinerea şi a unor probe a situaţiei învederate.
Pe de altă parte, având în vedere faptul că, dacă L.A. ar fi decedat, într-adevăr, fără moştenitori, cum susţine reclamantul, succesiunea acesteia ar fi putut fi culeasă chiar de stat (aceasta şi în raport de conţinutul legislaţiei aplicabile moştenirii, în raport de cetăţenia acesteia la data decesului şi locul decesului), nu s-a arătat de către reclamant care sunt motivele pentru care acesta s-ar fi aflat în imposibilitate de a-şi organiza demersul judiciar grefat pe această situaţie, anume situaţia că partea de coproprietate aparţinând lui L.A. a fost culeasă de către stat (sau orice autoritate care poate apărea în legislaţia vreunui stat ca având dreptul de a culege moştenirile vacante), căci este evident că urmare a decesului numitei L.A. la moştenirea sa a venit totuşi o
anumită persoană, dacă nu un succesibil persoană fizică, oricum o autoritate pentru moştenirea vacantă.
în raport de aceasta, demersul judiciar al reclamantului se putea organiza în cadrul unei acţiuni în revendicare sau de partaj, după caz, dar în orice formulă reclamantul era cel care avea sarcina de a arăta în ce mod pentru el este atrasă o imposibilitate obiectivă, relativ insurmontabilă, care îl împiedica să formuleze acţiunea în revendicare împreună cu deţinătorul celeilalte cote de proprietate şi, desigur, de a proba această situaţie de fapt, pentru a înlătura aplicarea regulii unanimităţii.
Nu s-a arătat de către reclamant care ar fi fost împrejurările de natură obiectivă şi relativ insurmontabile (raportat la nivelul unor diligenţe rezonabile) care l-au determinat să îşi organizeze demersul judiciar în modul în care a făcut-o şi care l-au împiedicat să probeze faptul că, urmare a decesului lui L.A., aceasta nu a avut moştenitori.
Oricum, era absolut necesară învederarea unor aspecte care să lămurească situaţia cotei-părţi de proprietate care a aparţinut lui L.A. şi a unui minim de probe care să susţină aceasta, în raport de care să se poată aprecia şi asupra împiedicării reclamantului de a atrage în proces pe celălalt coproprietar şi, în ultimă instanţă, să permită stabi-lirea drepturilor părţilor (căci în măsura în care, de pildă, moştenirii vacante a lui L.A. i s-ar aplica Legea nr. 105/1992, aceasta ar fi culeasă de către Statul Român şi demersul judiciar al reclamantului ar trebui analizat în alt context).
în concluzie, Curtea a apreciat că, formulând singur cererea de revendicare prezentă, reclamantul nu susţine o asemenea situaţie de fapt care să se constituie într-o împiedicare serioasă pentru reclamant de atragere în proces şi a celuilalt coproprietar (sau a succesorilor acestuia) şi, desigur, nici nu dovedeşte această situaţie de fapt, astfel că nu există niciun temei pentru a nu se aplica în cauză regula unanimităţii.
în consecinţă, în mod corect cererea reclamantului de revendicare a fost respinsă pentru nerespectarea regulii unanimităţii, fiind nefondate criticile apelantului sub acest aspect.
C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., decizia nr. 328/A din 11 mai 2010
| ← Partaj de ascendent. Omisiune de copil. Renunţare.... | Imobil deţinut în indiviziune de moştenitori. Acţiune în... → |
|---|
