Imobil deţinut în indiviziune de moştenitori. Acţiune în revendicare formulată de unii dintre aceştia. Lipsa acordului celorlalţi moştenitori privind alăturarea în proces, exprimată prin declaraţia de renunţare la succesiune, chiar nevalabilă.
| Comentarii |
|
I. în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe considerentul nerespectării regulii unanimităţii, în condiţiile în care imobilul revendicat se află în indiviziune între succesorii fostului proprietar, instanţa a constatat că aceasta este întemeiată.
Din examinarea certificatului de calitate de moştenitor nr. 28/25 mai 2001, s-a observat faptul că în urma autorului S.I., statutul de succesor a revenit nu numai reclamantei, în calitate de fiică, dar şi soţiei postdecedate, S.E. şi fiului postdecedat, S.C.
Deşi la termenul de judecată de la 5 noiembrie 2007, instanţa a pus în vedere reclamantei să clarifice aspectul succesiunii defuncţilor S.E. şi S.C., reclamanta nu a produs nicio dovadă cu privire la posteritatea autoarei S.E.
Chiar acceptând faptul că în urma acesteia ar fi rămas ca moştenitori fiii săi, V.E. şi S.C., deşi nu au fost produse acte de stare civilă relevante pe acest aspect, în privinţa defunctului S.C. se observă că a fost dezbătută succesiunea, fiind emis certificatul de moştenitor nr. 532/3 mai 1991, care îi atestă în calitate de succesori universali pe soţia supravieţuitoare S.P. şi pe fiul S.D.
Prin urmare, aceştia au, la rândul lor, calitatea de moştenitori prin retransmitere faţă de autorul iniţial S.I., preluând, prin intermediul autorului lor direct, S.C., cota culeasă de acesta din urmă, din patrimoniul succesoral al autorului primordial.
Aşa fiind, reclamanta din prezenta cauză nu poate revendica dreptul de proprietate asupra întregului imobil, întrucât aceasta deţine doar o cotă-parte de 3/8, corespunzător vocaţiei sale succesorale.
Cât priveşte declaraţiile de renunţare la succesiune formulate de cei doi moştenitori ai autorului S.C., şi anume S.D. şi S.P., instanţa a constatat că sunt lipsite de eficienţă juridică, prin raportare la existenţa certificatului de moştenitor nr. 532/3 mai 1991, mai sus-menţionat.
Conform principiului irevocabiIităţii dreptului de opţiune succesorală, prin exercitarea facultăţii de alegere între acceptarea ori repudierea titlului pro herede, succesibilul nu mai poate reveni asupra opţiunii sale, cu excepţia ipotezei în care cel ce a renunţat iniţial la moştenire retractează renunţarea sa în interiorul termenului de prescripţie de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, ipoteză care nu se verifică în speţă.
Astfel, odată aflrmându-şi poziţia de moştenitori acceptanţi, figurând ca atare într-un certificat de moştenitor care, până la anularea sa pe cale judecătorească, potrivit art. 25 din Decretul nr. 40/1953, sub imperiul căruia a fost instrumentată procedura succesorală notarială a autorului S.C., face dovada deplină asupra calităţii de moştenitor, rezultă că cei doi succesori nu pot reveni asupra alegerii iniţiale, o altă interpretare echivalând cu încălcarea unui principiu imperativ ce guvernează materia devoluţiunii succesorale.
Prin urmare, s-a arătat de către instanţa de fond că moştenitorii S.D. şi S.P. nu pot, prin simpla lor voinţă să anihileze calitatea lor de moştenitori ai autorului S.C., calitate dobândită o dată cu deschiderea succesiunii şi consolidată prin acceptarea moştenirii, la o epocă, la care aceştia aveau căderea să-şi exprime opţiunea.
Dimpotrivă, în prezent, în condiţiile în care certificatul de moştenitor nu a fost anulat, aceştia conservă statutul de moştenitor, statut care le anihilează dreptul de a se manifesta de pe poziţia unor renunţători.
Cât priveşte faptul că în cuprinsul celor două declaraţii, succe-sibilii se raportează şi la moştenirile celor doi autori, S.I. şi S.E., instanţa a constatat că nu prezintă relevanţă, deoarece cei doi succe-sibili, S.D. şi S.P., nu aveau vocaţie succesorală utilă faţă de moştenirile celor doi autori mai sus-menţionaţi. Astfel, S.D. nu putea accede în mod direct la moştenirea bunicilor săi, S.I. şi S.E., deoarece Ia epoca decesului acestora era în viaţă tatăl său, S.C., deci fiul celor doi autori. De asemenea, S.P. nu avea vocaţie succesorală legală generală la moştenirea celor doi autori, fiind nora acestora, în condiţiile în care vocaţia succesorală legală este recunoscută doar rudelor în linie dreaptă, Iară limită în grad şi rudelor colaterale, până la gradul 4. Aşa fiind, aceştia nu puteau exprima nicio opţiune cu privire la dezbaterea succesiunilor defuncţilor S.I. şi S.E., chemarea la moştenirea acestor doi autori operând indirect, prin retransmitere, deci, prin intermediul de cuius-ului S.C., decedat ulterior.
De altfel, arată instanţa, conform procurilor date de cei doi succesori, depuse în dosarul înaintat Primăriei Municipiului Bucureşti, în urma notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, şi anume procurile generale autentificate sub nr. 786/761 din 13 martie 2001 şi nr. 787/760 din 13 martie 2001, s-a observat că S.D. şi S.P. o împuterniceau pe reclamantă să le susţină drepturile şi interesele în legătură cu acceptarea drepturilor succesorale de pe urma autorului S.C., inclusiv în faţa instanţelor de judecată, în scopul obţinerii bunurilor mobile şi imobile ce li se cuvin de pe urma succesiunii acestuia.
Prin urmare, şi în lumina acestor înscrisuri, rezultă că cei doi succesori au înţeles să se manifeste ca moştenitori acceptanţi faţă de autorul comun S.C., astfel încât declaraţiile ulterioare, survenite la nivelul anului 2006, sunt lipsite de efecte juridice din perspectiva principiului irevocabilităţii dreptului de opţiune succesorală.
Consecinţa acestei situaţii în planul litigiului pendinte este aceea că reclamanta, neavând calitatea de proprietar exclusiv al imobilului, nu poate promova singură acţiunea în revendicare, întrucât s-ar ajunge la nesocotirea principiului unanimităţii ce guvernează materia revendicării bunurilor aflate în proprietatea comună a mai multor titulari.
Instanţa a apreciat că prin această interpretare nu se abdică de la exigenţele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în cauza Lupaş c. României, a statuat că regula unanimităţii, ca şi construcţie jurisprudenţială, i-a împiedicat pe reclamanţii din cauza respectivă să obţină examinarea temeiniciei pretenţiilor lor de către instanţe, aducând atingere substanţei dreptului de acces la o instanţă.
A arătat instanţa de fond că nu se poate considera, însă, că speţa de faţă se circumscrie situaţiei ce a făcut obiectul judecăţilor analizate de Curte în speţa menţionată. Astfel, în cauza Lupaş c. României instanţa europeană şi-a fundamentat soluţia pe circumstanţele speciale ale speţei, constând în dificultatea de identificare a moştenitorilor unui fost coproprietar şi în posibilitatea ca unul dintre moştenitorii unui fost coproprietar să refuze să se alăture acţiunii în revendicare.
Or, situaţia în speţă este net diferită de cea mai sus-menţionată, în condiţiile în care lipsa calităţii reclamantei de proprietar exclusiv al imobilului nu se datorează niciuneia din ipotezele pe care Curtea le-a calificat ca obstacole insurmontabile în calea revendicării bunului indiviz. De altfel, Curtea a apreciat că această regulă jurisprudenţială, fiind respectată de majoritatea instanţelor interne, apare ca fiind clară, accesibilă şi previzibilă, admiţând, de asemenea, faptul că a fost concepută cu un scop legitim, şi anume de a proteja drepturile tuturor coproprietarilor, însă a reţinut, exclusiv prin prisma circumstanţelor speţei, faptul că reclamanţii au avut o sarcină procesuală disproporţionată, care rupe justul echilibru între preocuparea de a proteja interesele tuturor moştenitorilor coproprietarilor şi dreptul de acces la o instanţă pentru revendicarea cotelor-părţi din bunul indiviz.
Aşa fiind, în cauza pendinte, nu se poate considera că prin restricţia impusă reclamantei în revendicarea întregului imobil, se ajunge Ia o disproporţie ireconciliabilă între raţiunea ocrotirii intereselor tuturor copărtaşilor şi principiul liberului acces la justiţie, dimpotrivă, cele două coordonate putând fi armonizate prin participarea procesuală şi a celorlalţi doi moştenitori ai succesorului S.C., la rândul său, moştenitor al autorului iniţial, S.I. Configurarea cadrului procesual revine în sarcina reclamantei, care poate recurge la instituţiile procedurale ce îi conferă posibilitatea implicării în judecata cauzei şi a celor doi succesori menţionaţi, eventualul refiiz de participare din partea acestora fiind o chestiune distinctă.
Fără a nega obligativitatea jurisprudenţei instanţei europene, cu toate acestea, pentru a transpune într-o cauză principiile afirmate de Curte într-o altă cauză, premisele raportului juridic litigios trebuie să fie în mod rezonabil similare pentru ca să poată fi guvernate de aceleaşi raţiuni, deci, situaţia de fapt dedusă judecăţii trebuie să se preteze interpretărilor statuate de Curte cu ocazia soluţionării altei speţe.
II. Tribunalul a reţinut următoarele:
în mod evident, în cauza dedusă judecăţii nu există dificultăţi, participarea procesuală alături de reclamantă şi a celorlalţi doi coproprietari care sunt identificaţi în persoana lui S.P. şi S.D. neimplicând în sarcina reclamantei un efort disproporţionat care să aducă atingere înseşi substanţei dreptului său, aceasta având la îndemână posibilitatea recurgerii la instituţiile procedurale legale care să îi permită introducerea în cauză şi a celor doi coproprietari, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Susţinerea apelantei în sensul că ceea ce au acceptat S.P. şi S.D. de pe urma defunctului lor soţ şi tată este masa succesorală prevăzută în certificatul de moştenitor 532/3 mai 1991 nu poate fi primită, având în vedere principiile indivizibilităţii actului juridic de opţiune succesorală care presupune că exercitând acest drept, succesibilul trebuie să se pronunţe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moştenirii (a unor bunuri din moştenire) şi
renunţarea la rest (nemo pro parte heres). Or, din moştenirea autorului S.C., face parte şi cota culeasă de acesta din urmă, din patrimonial succesoral al autorului primordial, S.I.
De asemenea, împrejurarea invocată de apelantă în sensul că S.P. şi S.D. nu au înţeles să figureze în certificatul de calitate succesorală nr. 28/25 mai 2004, nu prezintă relevanţă, în acest certificat figurând S.C., autorul lor, cu menţiunea postdecedat, şi cum moştenitorii acestuia din urmă sunt S.P. şi S.D., ei culeg prin retransmitere cota culeasă de autorul lor, de pe urma autorului iniţial, S.I.
Pe de altă parte, împrejurarea că S.P. şi S.D. au dat declaraţie autentică privind renunţarea la orice drepturi după bunicul, respectiv şi socrul lor, este lipsită de eficienţă juridică, astfel cum în mod corect a constatat instanţa de fond, deoarece aceştia nu aveau vocaţie succesorală utilă faţă de defunctul S.I., la data decesului acestuia, fiind în viaţă autorul lor, S.C., fiul defunctului S.I., iar, mai mult, în ceea ce o priveşte pe S.P., aceasta, în calitate de noră nu avea vocaţie succesorală generală la moştenirea lui S.I.
III. Curtea a reţinut următoarele:
In mod nelegal instanţele de fond şi apel au reţinut că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului Lupaş c. României.
Ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această cauză este aceea că acţiunea în revendicare formulată de mai mulţi coproprietari a fost respinsă ca inadmisibilă, pentru neres-pectarea regulii unanimităţii, iar reclamanţii, deţinători ai unei cote indivize s-au aflat în imposibilitate de a-i identifica pe ceilalţi coproprietari ai bunului, astfel încât respingerea acţiunii ca inadmisibilă a echivalat cu încălcarea dreptului acestora de a avea acces la un tribunal.
Ceea ce a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în soluţionarea acestei cauze a fost dovedirea existenţei unor împrejurări calificate ca fiind obstacol insurmontabil în calea revendicării bunului indiviz.
Faptul că soluţia sus-menţionată a fost fundamentată pe circumstanţele specifice ale cauzei nu poate duce de facto la concluzia că existenţa unor împrejurări diferite ar avea drept consecinţă inaplica-bilitatea acestei soluţii la speţa respectivă.
Astfel, Curtea a apreciat că, pentru a se putea stabili dacă în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Hotărârii Lupaş c. României, instanţa trebuie să aprecieze asupra situaţiei de fapt şi să analizeze în ce măsură aceasta poate fi calificată ca un obstacol insurmontabil în calea exercitării acţiunii în revendicare.
Deşi, în speţă, ne aflăm în faţa unei ipoteze diferite faţă de cea avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lupaş, în sensul că reclamanta era în măsură să identifice pe ceilalţi comoştenitori, acest fapt în sine nu este de natură a forma convingerea Curţii în sensul că reclamanta se afla în situaţia de a putea asigura participarea acestor persoane la judecarea cauzei.
în acest sens, Curtea a reţinut cele două declaraţii notariale date de cei doi comoştenitori, S.D. şi S.P., anterior momentului formulării cererii de revendicare prin care aceştia şi-au manifestat, fără echivoc, dorinţa de a renunţa la drepturile lor succesorale, aceasta implicând şi lipsa acordului privind alăturarea acestora în proces alături de reclamantă.
Prin urmare, faţă de cele mai sus-reţinute, Curtea a apreciat că în cauză s-a făcut pe deplin dovada existenţei unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, prin care aceasta a fost împiedicată să formuleze acţiunea în revendicare cu respectarea regulii unanimităţii.
Astfel, Curtea a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Hotărârii Lupaş c. României, în sensul că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare s-ar impune reclamantei o sarcină disproporţionată care întrerupe justul echilibru între preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moştenitorilor şi, pe de altă parte, dreptul reclamantei de acces la un tribunal pentru revendicarea bunului indiviz.
C.A. Bucureşti, s. a IX-a civ. şi propr. int., decizia nr. 522/R din 8 decembrie 2009
| ← Imobil deţinut în indiviziune. Acţiune în revendicare... | Imobil deţinut în indiviziune de moştenitori. Acţiune în... → |
|---|
