înstrăinarea bunului supus partajului, în timpul judecării cererii de împărţeală. îndeplinirea cerinţelor acţiunii pauliene
| Comentarii |
|
Actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită a fost încheiat de către debitor în timpul soluţionării cererii de partaj promovate de creditor, imediat după ce expertul s-a prezentat la imobil pentru a întocmi expertiza evaluatoare, astfel încât, în cauză, sunt întrunite cerinţele art. 975 C. civ., deoarece, prin actul atacat, debitorul şi-a cauzat o stare de insolvabilitate, în condiţiile în care, pe lângă bunul înstrăinat, nu mai are în patrimoniu niciun alt bun.
Este îndeplinită, totodată, cerinţa cu privire la creanţa certă, lichidă, exigibilă şi anterioară actului atacat, fiind dovedită şi complicitatea la fraudă a terţilor dobânditori, care au avut cunoştinţă de procesul existent, fiind rude ale debitorului şi acţionând în conivenţă frauduloasă cu acesta, spre a lipsi creditorul de posibilitatea realizării efective a creanţei sale.
C.A. Bucureşti, Secţia a IIl-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 800 din 3 mai 2006, în Partajul judiciar, p. 434
Prin sentinţa civilă nr. 12399 din 29 noiembrie 2005, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor P.F. şi P.N., a fost admisă acţiunea promovată de reclamantul G.D.A., în contradictoriu cu pârâţii P.F., P.G., P.F. şi P.N., şi s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1062 din 14 martie 2005 autentificat de BNP M.P.
Prima instanţă a reţinut că pârâţii P.F. şi P.N. justifică legitimare procesuală pasivă, dat fiind obiectul pricinii, invocându-se nulitatea absolută a unui contract pentru frauda la lege.
In privinţa fondului cauzei, s-a apreciat că actul de vânzare-cu-mpărare a cărui nulitate se solicită a fost încheiat în timpul soluţionării cererii de partaj promovate de creditor, astfel încât, în cauză, sunt întrunite cerinţele art. 975 C. civ., deoarece, prin actul atacat, debitorul P.F. şi-a cauzat o stare de insolvabilitate, în condiţiile în care, pe lângă bunul înstrăinat, nu mai are în patrimoniu niciun alt bun.
S-a apreciat că este îndeplinită cerinţa cu privire la creanţa certă, lichidă şi exigibilă şi anterioară actului atacat, fiind dovedită complicitatea la fraudă a terţilor dobânditori, care au avut cunoştinţă de procesul promovat de reclamant.
Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost apreciată şi prin prisma art. 15 din Legea nr. 54/1998, în raport de care sunt interzise înstrăinările terenurilor cu privire la care există litigii la instanţele judecătoreşti, actul normativ fiind în vigoare la momentul încheierii contractului.
împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii.
Prin apelul declarat, pârâţii P.F. şi P.G. au susţinut că în patrimoniul lor comun au existat două imobile care nu au fost grevate de sarcini donate sau ipotecate, astfel că în mod greşit a fost reţinută frauda la lege. în momentul încheierii actului translativ de proprietate în litigiu, vânzătorii au înstrăinat un bun existent în circuitul civil, fiind titularii dreptului de proprietate. Reclamantul a dovedit rea-credinţă, încercând să se îmbogăţească pe seama familiei P. şi în acest sens a făcut, în mod repetat, demersuri pentru executarea titlului său executoriu, cereri care au fost respinse de fiecare dată. Instanţa nu a analizat în mod judicios probatoriul administrat din care rezultă că soţii P. datorau sume de bani numiţilor pârâţi P.F. şi P.N. şi că în contul acestor sume de bani au perfectat contractul de vânzare-cumpărare pentru compensarea datoriilor. Greşit a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, deşi apelanţii dobânditori ai bunului nu au raporturi juridice cu reclamantul.
Apelurile au fost respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 1645A din 9 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă.
A reţinut tribunalul că pârâţii figurează în calitate de cumpărători în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, astfel încât aceştia au calitate procesuală pasivă, cu atât mai mult cu cât reclamantul a invocat, ca motiv de nulitate absolută, frauda la lege.
Reclamantul este creditorul pârâtului P.F. pentru suma de 283.926 dolari S.U.A., izvorâtă din contractul de închiriere intervenit între acesta şi SC O.C. SRL, pârâtul obligându-se în solidar cu societatea pentru plata chiriei.
Cererea de încuviinţare a executării silite a fost respinsă, cu motivarea că în speţă nu era vorba de o datorie personală a pârâtului, iar bunul imobil ce reprezenta obiectul executării îl constituia proprietatea comună a soţilor P.F. şi P.G.
Prin contestaţie la executare, creditorul a solicitat partajarea bunurilor comune, iar în timpul procesului, soţii P.F. şi P.G. au vândut bunul pârâţilor P.F. şi P.N., în speţă apreciindu-se în mod corect că sunt întrunite cerinţele pentru exercitarea acţiunii pauliene.
Prin încheierea actului de vânzare-cumpărare, debitorul a urmărit, fără doar şi poate, să-şi creeze o stare de insolvabilitate, intenţia de fraudă a intereselor creditorului fiind dovedită.
Este întrunită, a apreciat tribunalul, şi cerinţa legii cu privire la creanţa reclamantului, iar dovada complicităţii la fraudă din partea terţilor s-a realizat prin aceea că se cunoştea de existenţa procesului, iar între părţi există relaţii de rudenie.
împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii P.F. şi P.G., şi P.F. şi P.N.
Rccurenţii P.F. şi P.G. au invocat prevederile art. 304 pct. 9 teza finală C. proc. civ., arătând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile intentării acţiunii revocatorii, pentru că nu există un titlu executoriu care să constate o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, conform art. 379 C. proc. civ.
Contractul de închiriere invocat în acest sens de reclamant a fost desfiinţat prin pactul comisoriu de ultim grad prevăzut la clauza 8.2., ca urmare a neplăţii chiriei timp de 15 zile de la data scadenţei, aspect confirmat prin notificarea de la 7 ianuarie 2003, cât şi prin sentinţa civilă nr. 7409 din 8 octombrie 2004 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Solidaritatea pasivă de garantare a creanţei prevăzute la clauza 9.9. din contract vizează exclusiv obligaţiile referitoare la plata chiriei, iar nu şi cu privire la plata unei eventuale lipse de folosinţă, cu atât mai mult cu cât sancţiunea rezilierii a intervenit la 15 decembrie 2002, graţie pactului comisoriu, ulterior nemaiexistând vreun raport obli-gaţional.
Clauza 8.9. prevede că încetarea contractului nu produce efecte asupra obligaţiilor ajunse la scadcnţă, astfel că, după data rezilierii, pentru stabilirea eventualului prejudiciu referitor la lipsa de folosinţă operează doar răspunderea civilă delictuală.
Spaţiul închiriat la subsolul imobilului nu aparţinea în întregime reclamantului, ci era, în parte, în folosinţa coproprietarilor.
Recurenţii P.F. şi P.N. invocă prevederile art 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând deopotrivă, că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru introducerea acţiunii revocatorii, în sensul că nu s-a dovedit frauda săvârşită de debitor şi nici că, în cauză, e vorba de o creanţă certă şi lichidă şi de complicitate la fraudă din partea terţilor achizitori.
Pentru evaluarea prejudiciului rezultat din lipsa de folosinţă, nu contractul de închiriere reprezintă titlul executoriu.
Reclamantul nu era proprietarul exclusiv al întregului spaţiu închiriat, două boxe fiind deţinute în indiviziune cu ceilalţi coproprietari, astfel încât suma rezultată a fi datorată cu titlu de chirie, care a avut în vedere şi spaţiile aflate în indiviziune, nu poate fi considerată certă; ea nu putea face obiectul titlului executoriu şi pentru că rezultă din adiţionarea penalităţilor cu chiria pentru perioada 2002-2005, în vreme ce contractul de închiriere a fost reziliat la sfârşitul anului 2002, iar evacuarea trebuia cerută imediat după încetarea efectelor contractului.
Contravaloarea lipsei de folosinţă putea fi solicitată doar pe calea unui eventual proces; creanţa nu este nici lichidă, pentru că din calculul penalităţilor nu rezultă debitul cerut prin acţiune.
A fost încălcat şi principiul bunei-credinţe, în sensul că prezumţia de bună-credinţă a dobânditorilor nu a fost răsturnată.
în sfârşit, frauda la lege nu poate fi dovedită prin împrejurarea că pe cale judiciară s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare privind un alt imobil aflat în patrimoniul soţilor P.F. şi P.G. şi nici prin faptul că dobânditorii cunoşteau despre existenţa procesului.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor declarate, dat fiind că părţile au stabilit prin contract ce efecte produce încetarea acestuia şi ce obligaţii revin chiriaşului după încetarea contractului.
Părţile au depus la dosar înscrisuri şi au formulat concluzii scrise.
Recursurile sunt nefondate.
Curtea va răspunde criticilor formulate printr-un considerent comun, având în vedere că acestea vizează aceleaşi aspecte, şi va combate susţinerile suplimentare invocate de recurenţii-pârâţi P.F. şi P.N.
Corect s-a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a acţiunii revocatorii (art. 975 C. civ.).
Astfel, prin decizia civilă nr. 2140/A din 14 noiembrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelantul G.D.A. împotriva încheierii pronunţate la 7 mai 2003 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost schimbată încheierea şi încuviinţată executarea silită împotriva debitorilor P.F. şi SC O.C. SRL, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de închiriere autentificat sub nr. 1742 din 31 iulie 2002 de notarul public S.C.G.
Astfel fiind, chestiunea existenţei creanţei şi a caracterului său cert şi lichid a fost analizată şi tranşată cu ocazia încuviinţării executării.
Potrivit art. 379 alin. (3) C. proc. civ., este certă creanţa ce rezultă din însuşi actul de creanţă sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
Este lichidă creanţa atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul acestuia, ceea ce în speţă se verifică.
Potrivit contractului, administratorul societăţii P.F. răspunde solidar pentru creanţele izvorâte din contract (art. 9.9), iar obligaţia chiriaşului de a plăti chiria lunar subzistă până la predarea efectivă a bunului către locator (art. 8.9), tocmai pentru ca rezilierea contractului din culpa chiriaşului să nu-1 scutească pe acesta de obligaţiile de plată pentru folosinţa spaţiului.
Ca atare, în contract a fost prevăzută distinct obligaţia de plată a contravalorii folosinţei până la predarea spaţiului.
De altfel, chestiunea legată de caracterul creanţei s-ar putea pune în discuţie pe calea unei eventuale contestaţii la executare.
Din această perspectivă apare lipsită de relevanţă susţinerea că o parte din spaţiul închiriat de reclamant s-ar fi aflat în indiviziune (două boxe de la subsolul imobilului) şi că suma reprezentând debit este nelămurită prin includerea în calcul a contravalorii chiriei datorate pentru ocuparea acestor spaţii.
Faptul că, iniţial, executarea silită a fost respinsă prin încheierile din 14 septembrie 2004 se datorează, pe de o parte, împrejurării că apartamentul situat în Bd. M. nu mai aparţinea debitorilor, iar pe de altă parte, că apartamentul din str. B., ce face obiectul contractului în litigiu, era coproprietatea soţilor P.F. şi P.G., care, de altfel, au semnat, ca asociaţi ai SC O.C. SRL, contractul de închiriere; această împrejurare a determinat promovarea contestaţiei la executare pentru partajarea bunurilor comune de către reclamant, proces în timpul căruia bunul a fost înstrăinat către ceilalţi pârâţi.
Desfiinţarea contractului de închiriere prin pactul comisoriu nu poate să atragă stingerea oricăror obligaţii pentru debitori, de vreme ce aceştia au continuat să ocupe spaţiul şi să îl folosească până în anul 2007.
Nu va fi primită susţinerea că valoarea lipsei de folosinţă nu putea fi stabilită decât pe baza unui proces separat, de vreme ce în contract au fost stabilite clauze exprese cu referire la această chestiune, aşa cum s-a arătat.
Obligaţiile izvorâte din contractul de închiriere ţin de plata chiriei, dar şi de lipsa de folosinţă datorată până la momentul eliberării spaţiului, astfel cum părţile au convenit; sancţiunea rezilierii nu înseamnă că, deşi calitatea de chiriaş nu mai există, spaţiul poate fi ocupat în continuare, în afara vreunui raport juridic şi fără a se datora vreo contraprestaţie.
Părţile au semnat contractul ce cuprinde inclusiv clauzele anterior precizate, sens în care obligaţia de a plăti lipsa de folosinţă până la eliberarea spaţiului după rezilierea contractului subzistă în baza unor articole din conţinutul actului, care nu formează obiect de interpretare.
încetarea contractului semnifică ajungerea la scadenţă a plăţii chiriei şi nconorarea acesteia, dar ocuparea spaţiului activează clauza care substituie chiria lipsei de folosinţă pe care ocupantul fără titlu o datorează, pentru că, în caz contrar, tocmai el (adică debitorul) ar fi cel ce se îmbogăţeşte fără justă cauză (la interogatoriul administrat, pârâţii au arătat că refiiză să elibereze spaţiul).
Răspunderea civilă delictuală nu operează în cauză, din moment ce părţile au convenit să proroge aplicarea clauzelor contractuale şi după reziliere, în ipoteza ivită.
încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului urmărit este, fără doar şi poate, rezultatul conivenţei frauduloase a recurenţilor, spre a lipsi creditorul de posibilitatea realizării efective a creanţei sale.
Dovezile administrate denotă reaua-credinţă a pârâţilor, cu atât mai mult cu cât actul s-a încheiat în timpul procesului, imediat după ce expertul s-a prezentat la imobil pentru a întocmi expertiza preţuitoare.
Apartamentul din str. B. era singurul bun ce se mai afla în proprietatea debitorului, iar acesta s-a grăbit să-1 înstrăineze pendente litis spre a deveni insolvabil; prezumţia sa de bună-credinţă nu mai poate subzista, cu atât mai mult cu cât, făcând abstracţie de momentul în care actul de înstrăinare a fost întocmit, nu se poate trece peste împrejurarea că vânzarea s-a făcut către rude şi a vizat doar nuda proprietate.
în consecinţă, în temeiul art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Curtea a respins recursurile, ca nefondate.
| ← Partaj. Dreptul la opoziţie al creditorilor coindivi-zarilor.... | Inopozabilitatea faţă de terţi a actului secret. Declararea... → |
|---|
