Acţiune revocatorie. Creditor viitor. Prescripţia dreptului material la acţiune. Raporturi cu executarea silită. Subsidiaritate. Asigurarea posibilităţii efective a realizării creanţei
| Comentarii |
|
1. Faţă de prevederile art. 975 C. civ., o acţiune în desfiinţarea actelor viclene întocmite de debitor în prejudiciul drepturilor creditorilor este la îndemâna şi a creditorului virtual, a cărui creanţă nu este constatată încă, în măsura în care există suficiente elemente pentru a se prefigura recunoaşterea caracterului cert, lichid şi exigibil al acesteia, precum şi a intenţiei lezării posibilului creditor prin înstrăinarea de către debitor a unicului bun imobil din patrimoniul său.
2. Acţiunea revocatorie, care determină inopozabilitatea faţă de creditor a actului fraudulos, are un caracter personal, tinzând la valorificarea unui drept de creanţă, astfel încât, prin metoda analogiei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind acţiunea în anularea unui act juridic, care stabilesc că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data când cel îndreptăţit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului. Acest moment subiectiv este reprezentat, în cauză, de data la care creditorul a cunoscut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în frauda sa, cu intenţia scoaterii bunului pentru care s-a contractat din patrimoniul debitorului, în scopul măririi ori creării stării de insolvabilitate sau, cel puţin, cu acceptarea acestei finalităţi, respectiv, în concret, data când a aflat, din evidenţele fiscale, în urma declanşării executării silite, că debitorul nu figurează cu bunuri mobile sau imobile.
3. Având în vedere că reclamantul-creditor trebuie să facă dovada insolvabilităţii debitorului, se impune concluzia caracterului subsidiar al acţiunii revocatorii faţă de executarea silită. Inad-misibilitatea acţiunii în justiţie pentru revocarea actului pretins fraudulos s-ar putea reţine însă doar dacă s-ar dovedi că urmărirea silită a patrimoniului debitorului reprezintă o modalitate eficientă de realizare a creanţei, iar, în speţă, urmărirea veniturilor infime încasate din pensie de către debitor nu îndeplineşte această condiţie, fiind evidentă disproporţia dintre creanţă şi veniturile urmăribile.
C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 427/R din 22 iunie 2006, in C.P.J.Civ.C.A. Bucureşti2006, p. 40
Prin sentinţa civilă nr. 1121 din 25 februarie 2005, pronunţată în dosar nr. 1220/2004, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins, ca neîntemeiate, excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active şi prescripţia dreptului la acţiune, ambele invocate de pârâţi. Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamantul L.O. împotriva pârâţilor C.I., C.V., C.P., C.N. şi A.A. şi, în consecinţă, a declarat nul contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP C.M.P. sub nr. 3218 din 16 august 2001, încheiat între pârâţii din cauză pentru imobilul situat în Bucureşti, str. I., sector 4.
în considerentele sentinţei s-au reţinut ca fiind întemeiate pretenţiile reclamantului fundamentate, în drept, pe dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ., pe de o parte, iar, pe de altă parte, pe dispoziţiile art. 975 C. civ., întrucât actul are o cauză ilicită şi imorală, fiind încheiat în frauda drepturilor creditorului. în acest context, s-a reţinut că părţile contractante au fost de rea-credinţă la momentul încheierii actului, urmărind paralizarea unei eventuale executări silite a creanţei reclamantului împotriva pârâtului C.I.
Această constatare este valabilă chiar şi în condiţiile în care litigiul penal provocat de fapta pârâtului de tentativă de omor împotriva reclamantului nu era finalizat; pârâţii nu puteau avea o certitudine în privinţa soluţiei finale privitoare la tentativa de omor, însă nici nu au exclus eventualitatea condamnării lui C.I. şi obligarea acestuia la plata unor despăgubiri către reclamantul parte vătămată, astfel încât, cu rea-credinţă, au hotărât să scoată imobilul din patrimoniul lui C.I. pentru ca eventualele creanţe ce se prefigurau ca iminente să nu poată fi executate silit.
Judecătoria a reţinut că vânzarea către propriii copii a imobilului în cote egale, respectiv pentru cote ce ar fi revenit oricum fiecăruia dintre descendenţi după decesul pârâţilor-vânzători, este, în fapt, o donaţie simulată, procedându-se astfel pentru a scoate imobilul din patrimoniul pârâtului C.I.
în privinţa legitimării procesuale active, s-a apreciat că aceasta subzistă, în raport de prevederile expres invocate ale art. 975 C. civ., în persoana creditorului, chiar dacă la momentul încheierii actului acesta nu avea o creanţă certă împotriva pârâtului. In baza art. 975 C. civ., o acţiune în anularea actelor viclene întocmite de debitor în prejudiciul drepturilor sale este la îndemâna şi a creditorului virtual, în favoarea căruia se prefigurează în viitor o creanţă împotriva debitorului.
In ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, s-a apreciat că excepţia este neîntemeiată, întrucât nulitatea ce afectează actul de vânzare-cumpărare este absolută, ca atare acţiunea este imprescriptibilă.
Apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei menţionate a fost admis prin decizia nr. 796 din 24 noiembrie 2005, pronunţată în dosar nr. 3548/2005 de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, şi, drept urmare, s-a dispus schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, care dispunea revocarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3218 din 16 august 2001, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la respingerea excepţiilor procesuale.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat că, deşi instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi incidenţa dispoziţiilor art. 975 C. civ., în mod eronat s-a aplicat sancţiunea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare. Pe temeiul de drept arătat, sancţiunea aplicabilă în cazul admiterii acţiunii revocatorii este inopozabilitatea faţă de creditor a actului fraudulos, creditor care va putea urmări bunul ce formează obiectul actului ca şi cum acesta nu ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului. In consecinţă, se impune revocarea, şi nu anularea actului ce produce efecte numai între creditori şi terţul-dobânditor, în măsura prejudiciului suferit de către creditor, adică în limitele creanţei sale, actul rămânând valabil între părţile care l-au încheiat.
Instanţa de apel a confirmat considerentele primei instanţe privind respingerea excepţiilor procesuale în considerarea calităţii reclamantului de creditor al pârâţilor şi, totodată, a unui termen de prescripţie de 30 de ani, respectiv termenul general prevăzut de art. 1890 C. civ., aplicabil atât în cazul acţiunii revocatorii, cât şi al acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare.
împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs au fost criticate soluţia şi considerentele instanţei de apel în privinţa excepţiilor procesuale invocate de pârâţi în faţa primei instanţe. Astfel, în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, excepţia invocată ar fi trebuit admisă în virtutea obiectului cererii reprezentat de constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Deşi s-a invocat nulitatea absolută, susţinerea lipsei discernământului unuia dintre coproprietari, respectiv a lui C.I., constituie un motiv de nulitate relativă, situaţie în care sancţiunea poate fi invocată numai de către părţile contractante, nu şi de către terţi, din categoria cărora face parte reclamantul din cauză.
în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, s-a susţinut că, în considerarea aceleiaşi cauze de nulitate relativă a actului juridic, operează termenul general de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data încheierii contractului - 16 august 2001, fiind în mod evident depăşit la data introducerii cererii de chemare în judecată - 17 noiembrie 2004.
Recurenţii au criticat considerentele instanţei de apel relative la obiectul cererii deduse judecăţii, ca fiind revocarea contractului de vânzare-cumpărare, ipoteză în care ar opera un termen de prescripţie de 30 de ani. Prin aceste considerente — au susţinut recurenţii - instanţa de apel şi-a depăşit rolul activ, interpretând acţiunea principală faţă de motivarea în fapt a acesteia, fără însă să observe petitul explicit formulat, precum şi motivarea în drept, respectiv: constatarea nulităţii absolute a contractului pentru lipsa discernământului şi lipsa unei cauze licite în temeiul art. 948 pct. 2 şi 4, art. 966, art. 968 şi art. 975 C. civ.
Recurenţii au criticat şi constatarea instanţei de judecată, în sensul că debitorul este în stare de insolvabilitate, recurenţii invocând în acest sens iniţierea procedurii de executare silită a debitorului prin poprirea pensiei acestuia, având, totodată, la îndemână şi procedura de executare silită mobiliară.
în ceea ce priveşte reaua-credinţă a părţilor contractante, s-a susţinut că nu poate fi reţinută, atât timp cât, abia în anul 2003, reclamantul a obţinut titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească ce conţine dispoziţia de obligare a pârâtului la plata sumei de 1580,3 dolari S.U.A., constituind contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului din str. Z., fără vreo legătură cu dosarul penal format în considerarea faptei de tentativă de omor.
Recurenţii au criticat şi calificarea juridică dată contractului de vânzare-cumpărare ca fiind o donaţie simulată şi constatarea instanţei privind existenţa unei cauze ilicite.
O asemenea interpretare a finalităţii era necesară în raport de faptul că temeiurile de drept invocate de reclamant se excludeau reciproc, fiind vorba despre sancţiuni de drept material diferite, respectiv nulitatea şi revocarea actului juridic, impunându-se raportarea la intenţia reclamantului urmărită prin promovarea acţiunii. Or, reclamantul nu tinde la însăşi desfiinţarea retroactivă a actului juridic, ci doar la inopozabilitatea acestuia faţă de sine în calitate de creditor, în scopul urmăririi unicului bun din patrimoniul debitorului pentru satisfacerea creanţei.
S-a susţinut că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut şi, totodată, ceea ce nu s-a cerut, hotărârea cuprinzând motive contradictorii bazate pe o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii. Aceste susţineri au fost formulate în legătură cu constatarea greşită a instanţei de apel, în sensul că pârâţii au urmărit cu intenţie evidentă mărirea sau cauzarea unei stări de insolvabilitate a creditorului, fără să administreze probe în acest sens şi fără să aplice un temei de drept clar.
De asemenea, instanţa de apel a constatat în mod greşit că şi C.V. a provocat intimatului o stare de insolvabilitate, situaţie care nu corespunde realităţii, deoarece numai C.I. a avut conflicte cu reclamantul.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate în motivarea căii de atac şi a actelor dosarului, Curtea apreciază că recursul nu este fondat.
în analiza motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7. 8 şi 9 C. proc. civ., instanţa apreciază că se impune, în primul rând, stabilirea certă a cadrului procesual din punct de vedere obiectiv conturat prin pretenţiile deduse judecăţii, constatare ce interesează dezlegarea tuturor aspectelor de drept presupuse de criticile recurenţilor.
Contrar susţinerilor recurenţilor, reclamantul a indicat temeiul de drept al pretenţiilor formulate în cauză ca fiind reprezentat atât de dispoziţiile art. 948 pct. 2 şi 4, cu referire la art. 966 şi art. 968 C. civ., cât şi ale art. 975 C. civ., menţiune expresă ce se regăseşte în precizarea cererii depuse pentru termenul de judecată din 28 ianuarie 2005 în faţa judecătoriei, ca urmare a dispoziţiei instanţei de indicare a temeiului juridic de la primul termen de judecată reprezentat de termenul din 14 ianuarie 2005.
Ca atare, chiar dacă obiectul cererii a fost formulat în termenii unei cereri în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare (respectiv a celui autentificat sub nr. 3218 din 16 august 2001, încheiat între pârâţii din cauză), faţă de invocarea expresă şi a dispoziţiilor art. 975 C. civ., ce reprezintă sediul acţiunii revocatorii la îndemâna creditorului, cât şi faţă de motivarea în fapt a cererii, Curtea apreciază că, în mod corect, instanţa a corelat finalitatea urmărită de reclamant prin promovarea acţiunii cu dispoziţiile art. 975 C. civ. ale cărei cerinţe de aplicabilitate au fost verificate în speţă.
în considerarea interesului pentru iniţierea executării silite imobiliare, se apreciază ca fiind corectă interpretarea dată de instanţele de fond actului juridic dedus judecăţii, ce au utilizat argumente pertinente şi concludente, acordând întocmai ceea ce s-a cerut.
Pentru aceste considerente, nu subzistă cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., criticile pe aspectele relevate urmând a fi înlăturate.
Dat fiind obiectul cererii astfel cum se conturează din raportarea la dispoziţiile art. 975 C. civ., respectiv revocarea contractului de vânzare-cumpărare, sunt neconcludente criticile recurenţilor relative la neîntrunirea legitimării procesuale active din perspectiva caracterului nulităţii ce afectează contractul de vânzare-cumpărare, de vreme ce nu sancţiunea nulităţii este cea vizată de acţiunea formulată în cauză.
Pentru raţiuni similare, Curtea apreciază ca inutilă analiza susţinerilor recurenţilor referitoare la calificarea juridică dată contractului de vânzare-cumpărare ca fiind o donaţie simulată şi constatarea instanţei privind existenţa unei cauze ilicite, considerente ce nu interesează cauza prin prisma finalităţii revocării, şi nu a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, Curtea reţine, de asemenea, că susţinerile pe acest aspect din motivele de recurs derivă din acelaşi caracter al nulităţii pretinse a opera în cauză. Verificând acest aspect de drept material prin prisma cererii de revocare a contractului de vânzare-cumpărare, Curtea apreciază că, într-adevăr, este operant un termen de prescripţie extinctivă de 3 ani, şi nu de 30 de ani, astfel cum a considerat instanţa de apel, însă nu pentru argumentele recurenţilor, care, după cum s-a arătat anterior, sunt neconcludente, din moment ce vizează un alt obiect şi o altă cauză juridică ale cererii de chemare în judecată.
Acţiunea revocatorie este una personală, tinzând la valorificarea unui drept de creanţă, şi nu a însuşi dreptului real de proprietate, astfel cum s-ar deduce din considerentele instanţei de apel, ce a aplicat norma de drept comun reprezentată de art. 1890 C civ. Dată fiind finalitatea urmărită, prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt pe deplin aplicabile, în raport de care, în lipsa unei norme speciale de reglementare a ipotezei acţiunii revocatorii, se impune o interpretare logică, prin metoda analogiei, a normei reprezentate de art. 9 alin. (2) vizând acţiunea în anularea unui act juridic.
Potrivit acestei norme aplicabile pentru identitate de raţiune, termenul de prescripţie de 3 ani [prevăzut de art. 3 alin. (1)] începe să curgă de la data când cel îndreptăţit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului. Momentul subiectiv prevăzut de text poate fi identificat în speţă cu data la care creditorul a înţeles că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în frauda sa, cu intenţia scoaterii bunului pentru care s-a contractat din patrimoniul debitorului - în vederea măririi ori creării stării de insolvabilitate - sau, cel puţin, cu acceptarea acestei finalităţi.
Se reţine, din această perspectivă, că reclamantul a încercat, în primul rând, executarea silită asupra patrimoniului debitorului, însă în urma demersurilor efectuate pentru identificarea bunurilor potenţial urmăribile, a aflat că în evidenţele fiscale debitorul nu figurează cu bunuri mobile sau imobile, după cum rezultă din adresa nr. 140081 din 21 septembrie 2004 emisă de Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 4 Bucureşti.
Or, în raport de data de 21 septembrie 2004, la care a cunoscut împrejurarea relevată, termenul de prescripţie nu era împlinit la data înregistrării cererii pe rolul judecătoriei — 17 noiembrie 2004.
Chiar dacă am lua în considerare momentul obiectiv prevăzut de lege, respectiv perioada de 18 luni calculată de la data încheierii actului, ca fiind momentul de început al curgerii termenului de prescripţie, se constată că, oricum, prescripţia nu s-a împlinit; termenul a început să curgă de la data de 16 februarie 2003, la care a expirat perioada de 18 luni menţionată, calculată în raport de data încheierii actului - 16 august 2001.
Prin urmare, în mod corect a fost respinsă şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, criticile pe acest aspect fiind înlăturate ca nefondate.
în ceea ce priveşte cerinţele acţiunii revocatorii prevăzute de art. 975 C civ., Curtea constată că, în mod corect, instanţele de fond au apreciat că sunt întrunite în speţă. Din perspectiva stării de insolvabilitate a debitorului, este nerelevant faptul că reclamantul a iniţiat procedura de executare silită prin poprire şi a obţinut înfiinţarea popririi asupra pensiei debitorului, după cum rezultă din adresa emisă de executorul judecătoresc la 11 noiembrie 2004.
Deşi acţiunea revocatorie are caracter subsidiar faţă de executarea silită — constatare ce se desprinde din condiţia dovedirii insolvabilităţii debitorului -, inadmisibilitatea acţiunii în justiţie subzistă doar când se dovedeşte că urmărirea patrimoniului debitorului reprezintă o modalitate eficientă de realizare a creanţei, nefiind suficient demersul de iniţiere a executării. Nu se poate socoti în speţă că urmărirea veniturilor încasate din pensie de către debitor îndeplineşte această cerinţă.
Astfel, veniturile cu acest titlu sunt infime, după cum rezultă din chitanţele depuse la dosarul de recurs, ridicându-se la un maxim de 283 RON în anul 2006, în timp ce creanţa reclamantului este reprezentată, pe de o parte, de sumele de 1580,3 dolari S.U.A. (contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului) şi 9.615.478 lei (cheltuieli de judecată), rezultate din procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 4111 din 8 iulie 2003 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, irevocabilă, iar, pe de altă parte, de suma de 100.000.000 lei stabilită în sarcina aceluiaşi debitor C.I. în considerarea urmăririi penale (finalizate prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti de la data de 25 noiembrie 2002 în dosarul nr. 2423/P/2001), ca despăgubiri pentru contravaloarea prejudiciului material suferit prin fapta penală săvârşită de debitor.
Disproporţia dintre creanţă şi veniturile urmăribile este evidentă şi conduce la concluzia stării de insolvabilitate reţinute de ambele instanţe de fond, situaţie în care unica acţiune eficientă la îndemâna creditorului pentru recuperarea creanţei este cea formulată în cauză.
Din perspectiva atitudinii subiective a părţilor contractante, este nerelevant că actul de vânzare-cumpărare în discuţie a fost încheiat anterior obţinerii titlului executoriu. Considerente relative la succesiunea actelor au fost expuse în hotărârile ambelor instanţe pronunţate în cauză, în susţinerea soluţiei date asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Acţiunea revocatorie este permisă şi creditorului, la data încheierii actului atacat, a cărui creanţă nu era constatată, în măsura în care se prefigura recunoaşterea caracterului cert, lichid şi exigibil al acesteia; or, la data încheierii actului - 16 august 2001, reclamantul iniţiase deja acţiunea în răspundere civilă delictuală - la data de 21 iunie 2001, la aceeaşi dată începând şi urmărirea penală a pârâtului C.I. pentru fapta de tentativă de omor asupra reclamantului.
Fiind vorba despre o acţiune în pretenţii cu privire la un teren în legătură cu care se soluţionase irevocabil cererea în revendicare a reclamantului împotriva lui C.I. prin sentinţa civilă nr. 5365/1995 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, irevocabilă în anul 1999, iar, pe de altă parte, despre o faptă penală de atingere a integrităţii fizice a reclamantului, era previzibilă o soluţionare favorabilă a pretenţiilor acestuia pe ambele planuri.
Astfel, în mod corect s-a apreciat în cauză că pârâtul a prefigurat o atare soluţie şi a intenţionat ori, cel puţin, a acceptat lezarea creditorului virtual prin scoaterea unicului bun din patrimoniul său, atitudine incompatibilă cu buna-credinţă.
Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că instanţa de apel a constatat în mod corect ca fiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 975 C. civ., motiv pentru care nu subzistă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispunând, în consecinţă, respingerea recursului, ca nefondat, în aplicarea art. 312 C. proc. civ.
Notă: A se vedea, cu privire la pct. 1, C.A. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia civilă nr. 1488 din 8 noiembrie 2002, în R.R.D.A. nr. 6/2003, p. 139, prin care s-a reţinut că, potrivit art. 975 C. civ., text de lege care reglementează acţiunea pauliană, creditorii pot să atace „actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor". Din interpretarea acestui text de lege, doctrina a stabilit condiţiile care trebuie îndeplinite pentru promovarea acţiunii pauliene sau revocatorii, şi anume: creditorul să aibă o creanţă, lichidă şi exigibilă, care, în principiu, să fie anterioară actului de înstrăinare făcut de debitor, act prin care debitorul fraudează dreptul de gaj general al creditorului său, în sensul că îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.
Ca o condiţie implicită, doctrina şi jurisprudenţa au statuat că se impune şi existenţa complicităţii la fraudă a terţului dobânditor al bunului.
Curtea reţine că, în speţă, creditoarea a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acţiunii pauliene, dovedind că este titulara unei creanţe certe, lichide şi exigibile faţă de debitoarea sa SC L.P. SRL, creanţă ce reprezintă contravaloarea ratelor scadente plătite, în locul pârâtei SC L.P. SRL, de către recurentă, în baza art. 1.2. din contractul de asigurare a creditului, încheiat de aceasta cu intimata-pârâtă SC L.P. SRL.
în ceea ce priveşte respectarea principiului anteriorităţii creanţei reclamate de creditoare, principiu de care se prevalează recurenta-pârâtă în susţinerea recursului, Curtea reţine că doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că această condiţie a anteriorităţii creanţei este cerută doar în principiu, de unde rezultă că se admit şi excepţii de la regulă. Sub acest aspect, s-a statuat că atunci când debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv, chiar dacă este, vorba despre un act anterior naşterii dreptului său de creanţă. în plus, Curtea reţine că, dată fiind natura juridică a actului încheiat de părţi din care izvorăşte creanţa intimatei-reclamante, respectiv contractul de asigurare a creditului, nu se poate susţine că, la data încheierii actului fraudulos, atacat prin acţiunea revocatorie de faţă, debitoarea SC L.P. SRL nu cunoştea că recla-manta-creditoare SC A. SA are un drept de creanţă faţă de ea, întrucât, conform clauzei 1.2. din contractul de asigurare, creditoarea s-a obligat să achite către R.A. ratele scadente neachitate de debitoarea SC L.P. SRL. Prin urmare, simplul fapt al neîndeplinirii obligaţiei de plată de către debitoarea SC L.P. SRL dă naştere obligaţiei de plată a ratelor scadente de către creditoarea-reclamantă şi, implicit, dreptului de creanţă al acesteia faţă de debitoarea menţionată, conform art. 1.4. din contractul de asigurare.
| ← Convenţie încheiată de ambii soţi. Datorie proprie.... | Insolvabilitatea debitorului. Mod de stabilire. Necesitatea... → |
|---|
