Invocarea nulităţii absolute a contractului de întreţinere. Lipsa discernământului. Nulitate relativă. Cauza cererii de chemare în judecată
| Comentarii |
|
Lipsa discernământului, stabilită prin raportul de expertiză medico-legală efectuată în cauză, reprezintă o cauză de nulitate relativă a actului juridic, atâta vreme cât vânzătoarea nu fusese pusă sub interdicţie, iar, întrucât reclamanţii au solicitat expres nulitatea absolută a contractului, acţiunea a fost respinsă.
C.A. Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 728 din 24 aprilie 2003, în P.R. nr. 6/2004, p. 114
Prin sentinţa civilă nr. 6653 din 18 iulie 2002, a Judecătoriei Cluj-Napoca, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor V.V. şi T.A. şi s-a respins acţiunea acestora înaintată împotriva pârâţilor V.I., V.I. şi V.M.R. pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între pârâta de rând 1 şi pârâta de rând 2, 3 şi rectificarea C.F.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că pârâta V.I., în calitate de înstrăinătoare întreţinută, a închciat cu pârâţii V.I. şi V.M.R., în calitate de dobânditori, un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere şi drept de uzufruct viager în favoarea întreţinutei, având ca obiect imobilele înscrise în C.F. nr. 2637 Someşeni, nr. top. 702/b/3/3, C.F. nr. 775 Someşeni, nr. top. 705/a/3 şi C.F. nr. 2635 Someşeni, nr. top. 702/b/2/2/2. Contractul a fost încheiat în formă autentică.
S-a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada că pârâta V.I. este lipsită de capacitate de exerciţiu, iar faptul că, la semnarea contractului, Primăria a delegat o persoană care să o asiste nu denotă lipsa capacităţii de exerciţiu a vânzătoarei.
Lipsa consimţământului sau vicierea acestuia, ca elemente de validitate a actului juridic, sunt sancţionate cu nulitatea relativă, ce poate fi invocată numai de persoana ale cărei interese au fost vătămate. Reţinând şi lipsa interesului reclamanţilor în promovarea unei astfel de acţiuni, instanţa a constatat lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 88/A din 27 ianuarie 2003, pronunţată de Tribunalul Cluj în cauza dosarului cu nr. 10469/2002, sentinţa anulată şi, procedând la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, instanţa a respins pe fond acţiunea pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, reţinând că, prin acţiunea introductivă, reclamanţii au solicitat a sc constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cum-părare cu clauză de întreţinere, pe motiv că, la data încheierii actului, pârâta V.I. „nu avea habar ce semnează", suferind de „demenţă senilă", iar ei, în calitate de fii ai pârâtei, au interesul să solicite constatarea nulităţii absolute a actului, pentru a nu fi excluşi de la moştenire, când se va deschide succesiunea după mama lor.
Prima instanţă, încălcând principiul disponibilităţii, s-a pronunţat şi asupra nulităţii relative a contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, deşi reclamanţii, atât în acţiunea introductivă, cât şi în completarea la acţiune, au arătat, în mod clar, că doresc constatarea nulităţii absolute a contractului, chiar dacă, în motivarea acţiunii, au invocat cauze ce atrag sancţiunea nulităţii relative.
Astfel, motivând cauzele de nulitate relativă, lipsa şi vicierea consimţământului, instanţa a constatat lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor, dat fiind că, nefiind părţi în contract, nu pot invoca acest tip de nulitate.
Raportat, însă, la obiectul real al acţiunii — constatarea nulităţii absolute a contractului în mod greşit prima instanţă a constatat lipsa calităţii proccsuale active a reclamanţilor, determinată de lipsa interesului, întrucât, aparent, orice persoană care are un interes personal să acţioneze are şi calitate procesuală şi, invers, absenţa calităţii procesuale este însoţită de o lipsă de interes.
Dar, calitatea procesuală nu trebuie confundată cu interesul şi, întrucât nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, tribunalul a apreciat că reclamanţii au calitate procesuală activă în a promova acţiunea.
In cauză, însă, s-a stabilit prin expertiză psihiatrică, dispusă de instanţa de apel, că pârâta V.I., la data semnării contractului, 21 februarie 2002, nu a avut discernământ, lipsa discernământului la încheierea unui act juridic fiind sancţionată, însă, cu nulitatea relativă, şi nu cu nulitatea absolută, aşa cum au susţinut reclamanţii, motiv pentru care, pe fond, tribunalul a respins acţiunea.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată şi al constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere.
în drept, recursul a fost motivat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii apreciind că decizia s-a dat cu încălcarea esenţială a legii şi cu interpretarea greşită a prevederilor art. 948 C. civ.
Prin decizia recurată, ca şi prin sentinţa dată de instanţa de fond, s-a reţinut în mod greşit că lipsa de discernământ constituie o ipoteză de nulitate relativă a actului juridic care poate fi invocată numai de către partea contractantă lezată.
în opinia recurenţilor, cele două instanţe greşesc, deoarece lipsa de discernământ prezintă semnificaţia juridică a lipsei de consimţământ şi, totodată, a lipsei de cauză, conducând, inevitabil, la nulitatea absolută a actului juridic, care poate fi invocată de orice persoană interesată.
Pe de altă parte, motivarea sentinţei date de instanţa de apel are şi caracter contradictoriu, dcoarecc, pe de o parte, se motivează interesul reclamanţilor-apelanţi în promovarea acţiunii de faţă şi, totodată, faptul că aceştia au calitate procesuală activă, iar, pe de altă parte, se reţine că lipsa de discernământ este o ipoteză de nulitate relativă, pe care reclamanţii nu au calitatea să o invoce.
în realitate, lipsa de discernământ, conducând la lipsa consimţământului şi la lipsa cauzei, este o ipoteză de nulitate absolută, ca atare, în mod greşit, cele două instanţe au dispus respingerea acţiunii introduse de reclamanţi. Lipsa de discernământ atrage cu sine lipsa consimţământului şi, ţinând seama de strânsa corelaţie care există între consimţământ şi voinţa juridică, absenţa consimţământului atrage cu sine lipsa cauzei sau a scopului. Recursul nu este fondat.
Prin acţiunea introductivă, reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 140 din 21 februarie 2002, cu clauză de întreţinere şi drept de uzufruct viager şi cu interdicţie de înstrăinare şi grevare pe perioada vieţii înstrăinătoarei-întreţinute V.I., iar, prin recursul formulat, problema de drept pusă în discuţie de recurenţi este aceea a consecinţelor lipsei de discernământ a lui V.I. în momentul semnării actului, aprcciind că sancţiunea actului juridic ar fi aceea a nulităţii absolute.
Capacitatea de exerciţiu presupune însă existenţa discernământului, capacitatea fiind regula, iar incapacitatea este excepţia, excepţie care este prevăzută expres şi limitativ de lege [art. 949, art. 940 C. civ., art. 11 alin. (1) Decretul nr. 31/1954, art. 307, art. 808 C. civ.].
Totodată, art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 consacră principiul intangibilităţii capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice, care arată că nimeni nu poate fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Reiese, astfel, că între lipsa discernământului în momentul semnării actului şi lipsa discernământului ca urmare a punerii sub interdicţie sunt deosebiri majore. Ca atare, lipsa discernământului în momentul semnării actului este lovită de nulitate relativă, care poate fi invocată numai de persoanele părţi în contract, spre deosebire de lipsa discernământului ca urmare a punerii sub interdicţie, care este lovită de nulitate absolută, ce poate fi invocată de orice persoană interesată.
Vânzătoarea V.I. nu a fost o persoană pusă sub interdicţie, respectiv lipsită de capacitate de exerciţiu, condiţie esenţială pentru a se putea invoca nulitatea absolută a contractului.
Este real că prin expertiza psihiatrică efectuată în cauză s-a stabilit că, la data semnării contractului — 21 februarie 2002 —, vânzătoarea nu a avut discernământ, numai că lipsa discernământului la încheierea unui act juridic este sancţionată cu nulitatea relativă. Se mai reţine că, la semnarea contractului, pârâta V.I. a fost asistată de un reprezentant al Autorităţii Tutelare, numit prin dispoziţia nr. 300 din 4 noiembrie 2002 a Primăriei Municipiului Cluj-Napoca.
Doctrina este unanimă în a distinge între condiţiile de existenţă a contractului, a căror nerespectare atrage nulitatea absolută a contractului şi condiţiile de validitate a contractului, care ar fi acelea a căror neîndcplinire nu împiedică încheierea contractului; acesta va putea fi însă lovit de nulitate relativă.
Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil atrage nulitatea relativă a acestuia.
Este real că, împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică, numai că, fiind element esenţial al actului juridic, cauza nu se confundă cu consimţământul, în speţă fiind întrunite cele trei condiţii de valabilitate a cauzei actului juridic. Nu poate fi primită nici susţinerea recurenţilor privind caracterul contradictoriu al motivării date de instanţa de apel, în sensul că, deşi tribunalul a reţinut interesul reclamanţilor în promovarea acţiunii, au reţinut că lipsa de discernământ este o ipoteză de nulitate relativă, fiind vorba de chestiuni juridice total distincte.
Reţinând, aşadar, că decizia este legală şi temeinică, motivată corespunzător şi inexistenţa vreunuia din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 296 şi art. 316 C. proc. civ., Curtea a respins recursul reclamanţilor, care, în baza prevederilor art. 274 C. proc. civ., au fost obligaţi să plătească intimaţilor 8.000.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Notă: Apreciem ca fiind criticabile ambele soluţii ale instanţelor. Astfel, prima instanţă s-a pronunţat asupra unor cauze de nulitate relativă, fără ca anterior să le califice ca atare, dar a ignorat cererea expresă în sensul constatării nulităţii absolute. Instanţa de apel a reţinut în mod formal calitatea procesuală activă a reclamanţilor, întrucât orice persoană interesată poate să invoce nulitatea absolută, dar a respins pe fond acţiunea, findcă s-au dovedit doar motive de nulitate relativă, ignorând, la rândul ei, motivarea în fapt a cererii. Considerăm că, în situaţia în care partea reclamantă solicită nulitatea absolută a unui act juridic, dar invocă, în fapt, motive de nulitate relativă, instanţa este datoare să pună în discuţia părţilor, faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., calificarea juridică a acţiunii, în raport de care să pronunţe ulterior o soluţie unitară.
| ← Contract de întreţinere. Imobil format din teren şi... | Obligaţia legală şi obligaţia contractuală de... → |
|---|
