Nulitatea certificatului de moştenitor. Calitate procesuală activă dată de existenţa vocaţiei succesorale generale. Interes. Relevanţa vocaţiei succesorale concrete numai în privinţa dobândirii calităţii de moştenitor
| Comentarii |
|
I. Prima instanţă de fond a reţinut că reclamanta nu are vocaţie succesorală concretă la succesiunea defunctei A.A., întrucât la data deschiderii succesiunii bunicii sale - 9 iunie 1960, fiind în viaţă mama sa, decedată în anul 1993, reclamanta trebuia să facă dovada acceptării succesiunii bunicii sale de către mama sa, iar apoi dovada acceptării succesiunii mamei sale pentru ea, putând beneficia de moştenirea rămasă de pe urma bunicii numai pe cale de retransmitere.
în ceea ce priveşte acceptarea succesiunii defunctei A.A., instanţa a mai constatat că A.A.E. (fiica defunctei, decedată în anul 1993) nu a
acceptat succesiunea mamei sale, aspecte ce au fost reţinute cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1185/18 februarie 2009 pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti.
II. Tribunalul a reţinut, contrar motivelor invocate de apelantă, că prima instanţă, analizând excepţia lipsei calităţii procesuale active, nu s-a raportat la condiţia existenţei unui drept, ci având în vedere obiectul cererii cu care a fost învestită — constatare nulitate absolută certificat de moştenitor şi actele subsecvente ce au stat la baza emiterii certificatului, a arătat în mod corect că legitimarea procesuală activă a reclamantei se circumscrie condiţiei interesului în promovarea cererii.
Prin urmare, reclamanta are calitate procesuală activă în cauză numai în măsura în care justifică un interes în promovarea cererii, privit ca folos practic urmărit legitim, personal, ocrotit de lege. Şi în ipoteza anulării certificatului de moştenitor emis în cauză, reclamanta nu ar obţine niciun folos practic, având în vedere calitatea sa de terţ faţă de moştenire, soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în cauză impunându-se pentru aceste argumente.
III. Curtea a constatat că reclamanta a învestit Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti cu o acţiune având trei capete de cerere, respectiv: constatarea nulităţii absolute a încheierii finale dată de BNP V.D. în data de 29 iulie 1996, constatarea nulităţii absolute a declaraţiei martorului C.I. şi constatarea nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor nr. 81/29 iulie 1996 eliberat de acelaşi birou notarial public.
Acţiunea a fost motivată în fapt pe vicierea procedurii notariale succesorale, arătându-se că încheierea finală emisă de notarul public învestit cu dezbaterea succesiunii defiinctei A.A. s-a bazat pe declaraţia falsă a pârâtului, dată în faţa notarului public, în sensul că de pe urma defunctei A.A. nu există decât doi moştenitori (respectiv pârâtul, în calitate de nepot de fiică predecedată, şi A.N.I., în calitate de fiu, decedat), precum şi pe declaraţia martorului C.I., în acelaşi sens, precum şi pe faptul că reclamantul a formulat o plângere penală împotriva celor două persoane pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii (art. 292 C. pen.), iar în drept a fost întemeiată pe prevederile art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen., art. 948 pct. d), art. 966 şi art. 968 C. civ.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 84 C. proc. civ. cu cele ale art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. reiese că, independent de indicarea unui temei juridic de către parte, instanţa are obligaţia de a da cererilor cu care este învestită o corectă calificare juridică, identificând normele de drept aplicabile situaţiei de fapt reţinute în cauză.
Din examinarea hotărârilor pronunţate în primă instanţă şi în apel, Curtea a observat că instanţele au soluţionat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor ca un capăt principal de cerere, în privinţa căruia au reţinut ca temei juridic dispoziţiile art. 700 C. civ., atunci când s-au pronunţat cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a prescripţiei dreptului de opţiune succesorală şi că au respins capetele de cerere referitoare la constatarea nulităţii încheierii fmale date de notarul public în data de 29 iulie 1996 şi a declaraţiei martorului C.I. prin raportare la aceleaşi argumente pentru care au respins capătul trei de cerere, motivând că reclamanta nu are această calitate nici în privinţa acestor petite, deoarece atât încheierea ce a precedat eliberarea certificatului de calitate de moştenitor, cât şi declaraţia martorului „sunt acte care au stat la baza acestui certificat”.
Aceste considerente sunt urmarea aplicării greşite a legii de către instanţele de fond, pentru următoarele motive:
Instanţele de fond au calificat în mod greşit cererea privind constatarea nulităţii actului notarial drept accesorie şi pe cea privind constatarea nulităţii certificatului de calitate de moştenitor ca fiind principală.
Calificarea unei cereri ca fiind principală, accesorie sau incidentală se face în funcţie de interdependenţa lor. Petitul privind constatarea nulităţii absolute a actelor întocmite în dosarul notarial nu depinde de soluţia dată capătului de cerere privind constatarea nulităţii certificatului de calitate de moştenitor, ci invers: nulitatea certificatului de calitate de moştenitor depinde de soluţia instanţei cu privire la legalitatea încheierii finale date de notarul public, act notarial ce a stat la baza emiterii certificatului de calitate de moştenitor contestat, conform dispoziţiilor art. 83 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale. De asemenea, pentru emiterea încheierii finale în sensul stabilirii calităţii de moştenitor şi a numărului acestora, notarul public a administrat o serie de probe dintre cele enumerate la art. 77 din Legea nr. 36/1995 (acte de stare civilă şi declaraţii de martori).
în consecinţă, instanţele de fond au calificat în mod greşit capătul de cerere privind constatarea nulităţii certificatului de calitate de moştenitor ca fiind principal, întrucât soluţia ce urma a fi pronunţată asupra acestei cereri depindea de soluţia instanţei cu privire ia cererile privind nulitatea încheierii finale a notarului public şi a declaraţiei de martor administrată în dosarul notarial.
Instanţele au calificat greşit, din punct de vedere juridic, cererile cu soluţionarea cărora au fost învestite.
Capătul de cerere principal privind constatarea nulităţii încheierii finale date de notarul public în data de 29 iulie 1996 trebuia să fie analizat de către instanţe din perspectiva dispoziţiilor Secţiunii a IlI-a („procedura succesorală”) a Legii nr. 36/1995, care cuprinde: prevederi legale prin care se reglementează conţinutul cererii de deschidere a procedurii succesorale (art. 69), modul de înregistrare al cererii, dispoziţii cu privire la persoanele care sunt citate în desfăşurarea acestei proceduri (art. 75), modalitatea prin care notarul stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea drepturilor acestora (art. 76), cu privire la probele necesare pentru stabilirea faptului dacă succesorii au acceptat succesiunea în termenul legal [art. 76 alin. (3)], la modul de înregistrare a declaraţiilor de renunţare la succesiune şi cele de acceptare sub beneficiu de inventar [art. 76 alin. (4)], cu privire la probele administrate pentru stabilirea calităţii de moştenitor şi a numărului acestora (art. 77) şi cu privire la actele notariale emise la fiecare termen al procedurii succesorale sau la finalul acesteia [art. 79, art. 81 alin. (2) şi art. 83 din Legea nr. 36/1995].
Or, fără să dea calificarea exactă a acestui capăt de cerere, prin raportare la situaţia de fapt prezentată de reclamantă şi la normele de drept material incidente, instanţele de fond au analizat condiţia calităţii procesuale active, exclusiv prin prisma unor considerente străine cauzei, deoarece reclamanta nu-şi justifică legitimarea procesuală în a solicita nulitatea unui act notarial, prin aceea că a exercitat sau nu dreptul de opţiune succesorală în cadrul termenului prevăzut de art. 700 C. civ., ci prin aceea că, în opinia sa, actul notarial contestat se bazează pe declaraţii contrare adevărului date în faţa notarului public, fapt ce a prejudiciat-o, deoarece a fost înlăturată de la moştenirea defunctei A.A.
Potrivit art. 99 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, ,,Actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc, în condiţiile art. 100”, iar potrivit textului de trimitere, „Actele notariale pot fi atacate de părţi sau de orice persoană interesată prin acţiune în anulare la instanţa judecătorească, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă”. Reiese că actul notarial — încheierea finală dată de notarul public V.D. în data de 29 iulie 1996 în dosarul notarial nr. 106/1996 - poate fi atacat în justiţie de către orice persoană interesată.
în justificarea interesului în promovarea acestui petit, reclamanta a arătat că, întrucât a apreciat ca fiind false declaraţiile date de pârât şi de martorul C.I. în lăţa notarului public, a sesizat organele de cercetare penală cu cercetarea săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii. A mai arătat reclamanta că la data de 6 noiembrie 2008 i-a fost comunicată rezoluţia pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3, prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale, ca urmare a intervenirii prescripţiei penale.
Instanţa reţine că, întrucât acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, potrivit dispoziţiilor art. 245 alin. (1) lit. b) şi c) şi art. 249 alin. (2) C. proc. pen., procurorul avea competenţa de a dispune cu privire la repararea pagubei în natură numai prin restituirea lucrurilor (care, potrivit art. 118 C. pen., nu sunt supuse confiscării speciale) şi cu privire la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Or, potrivit art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., repararea pagubei se face potrivit legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare. în aceste condiţii, competenţa de a dispune repararea pagubei în natură aparţine instanţei de judecată. întrucât acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale, şi întrucât nu există vreo normă de procedură care să prevadă competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată, şi în raport cu prevederile art. 184 C. proc. civ., reiese că revine instanţei civile competenţa de a se pronunţa cu privire la acţiunea civilă şi de a dispune repararea pagubei în natură prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris.
Reclamanta a invocat în susţinerea acestui capăt de cerere dispoziţiile art. 245 alin. (1) lit. c1) C. proc. pen. (introduse prin Legea nr. 356/2006) - prevederi legale care au fost ignorate complet de instanţele de fond - potrivit cărora ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă şi anumite dispoziţii complementare, referitoare, printre altele, la sesizarea instanţei civile competente cu privire Ia desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.
La acelaşi punct al analizei calităţii procesuale active a reclamantei în promovarea cererii de constatare a nulităţii actului final al procedurii succesorale, din data de 29 iulie 1996, Curtea a mai reţinut şi faptul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a pronunţat Decizia în interesul legii nr. XV/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr. 119/8 februarie 2006), prin care a statuat că procurorul are calitatea procesuală activă în acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat numai în cazurile reglementate de art. 45 alin. (1) C. proc. civ., iar în celelalte cazuri, având în vedere principiul disponibilităţii, ca principiu general al desfăşurării procesului civil, acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat aparţine părţilor.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea a constatat că reclamanta şi-a justificat atât interesul în promovarea capătului principal al acţiunii, în sensul că a afirmat că, prin emiterea încheierii finale de către notarul învestit cu dezbaterea procedurii succesorale, în baza unor declaraţii care nu corespund adevărului, a fost prejudiciată în drepturile sale succesorale, cât şi calitatea procesuală activă, conform dispoziţiilor art. 99 raportate la art. 100 din Legea nr. 36/1995, coroborate cu statuările Deciziei în interesul legii nr. XV/2005.
Fiind reţinută de către Curte calitatea procesuală activă a reclamantei în declanşarea procesului de faţă, urmează ca instanţa de fond să analizeze cazul de nulitate invocat de reclamantă în privinţa actului notarial (încheierea finală dată de notarul public în dosarul nr. 16/1996), prin raportare la susţinerile reclamantei din cuprinsul acţiunii şi la dispoziţiile legale incidente cauzei: prevederile Secţiunii a IlI-a din Legea nr. 36/1995, ale art. 99, art. 100 din acelaşi act normativ, ale art. 14 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. şi art. 184 C. proc. civ., aşa cum au fost interpretate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. XV/2005.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor nr. 81/1996, instanţele de fond au analizat excepţia prescripţiei dreptului de opţiune succesorală, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active, din perspectiva dreptului comun, respectiv a dispoziţiilor art. 700 C. civ. Aceste dispoziţii legale nu erau aplicabile în cauză, pentru următoarele considerente:
Acţiunea în anularea certificatului de moştenitor este întemeiată în drept, întotdeauna, pe prevederile art. 88 din Legea nr. 36/1995. Dacă orice alt act notarial poate fi atacat în justiţie de către orice persoană interesată, în temeiul art. 100 raportat la art. 99 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, art. 88 din aceeaşi lege reglementează un caz special, derogatoriu de la prevederile de drept comun ale art. 100 raportat la art. 99 alin. (1).
în interpretarea acestui text legal, Curtea a arătat că noţiunea de terţ (înţeleasă ca persoană care nu a participat la procedura notarială succesorală, însă solicită a se constata calitatea sa de moştenitor, legal sau testamentar) are un conţinut diferit faţă de noţiunea de terţ (înţeleasă ca persoană străină de succesiune). în primul caz, între terţul — adevăratul moştenitor, care nu a luat parte la eliberarea certificatului de moştenitor, şi moştenitorul aparent, se pune problema stabilirii drepturilor sale succesorale împotriva moştenitorului aparent şi, eventual, problema restituirii bunurilor succesorale deţinute de pârât, pe când în cel de-al doilea caz, s-ar pune problema opozabilităţii actelor juridice încheiate între terţ şi moştenitorul aparent cu privire la bunurile succesorale.
Aşa cum s-a stabilit în practica judiciară, prin expresia folosită de legiuitor „cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor” se înţelege că au deschisă acţiunea în anularea certificatului de moştenitor acele persoane care se consideră vătămate în drepturile lor succesorale.
în consecinţă, în cazul acţiunii în petiţie de ereditate, declanşată de cererea de anulare a certificatului de moştenitor, art. 88 din Legea nr. 36/1995 instituie, implicit, o prezumţie legală irefragabilă a interesului moştenitorului universal sau cu titlu universal în anularea certificatului de moştenitor emis cu nesocotirea drepturilor sale succesorale, în considerarea acestui interes exclusiv, legitimarea procesuală activă într-o acţiune în anularea certificatului de moştenitor este recunoscută de dispoziţiile legale menţionate doar moştenitorului (legal sau testamentar) universal sau cu titlu universal.
Aplicând aceste consideraţii teoretice la speţă, Curtea a reţinut că, prin invocarea calităţii sale de moştenitor legal al defiinctei A.A. (prin retransmitere, reclamanta acceptând moştenirea mamei sale A.A.E., decedată în data de 25 noiembrie 1993, conform certificatului de moştenitor nr. 2712/10 ianuarie 1994 emis de notariatul de stat Sector 3), reclamanta şi-a justificat legitimarea procesuală activă în promovarea acţiunii în anularea certificatului de moştenitor nr. 81/1996, interesul legitim fiind recunoscut de lege moştenitorilor universali sau cu titlu universal, care urmăresc stabilirea drepturilor lor succesorale împotriva moştenitorului aparent.
Instanţele de fond au analizat calitatea de moştenitor legal al reclamantei prin raportare la dispoziţiile art. 700 C. civ., reţinând că reclamanta este străină de moştenire datorită faptului că mama sa,
A.A.E., nu a acceptat succesiunea mamei sale, defuncta A.A.
Curtea a înlăturat aceste considerente, constatând că problema calităţii de moştenitor a reclamantei de pe urma defunctei A.A. trebuia să fie analizată prin raportare la dispoziţiile legislaţiei speciale privind restituirea bunurilor preluate abuziv, nu a dreptului comun.
Astfel, din examinarea înscrisurilor administrate în cauză, se deduce faptul că între părţi au existat o serie de procese referitoare la dreptul de proprietate asupra unor imobile, despre care s-a arătat că au fost preluate de stat în baza unor decrete de naţionalizare.
La data deschiderii succesiunii defiinctei A.A. (9 iunie 1960), din patrimoniul acesteia nu mai făceau parte bunurile imobile preluate de stat prin măsurile adoptate de statul comunist după data de 6 martie 1945, iar până la data decesului fiicei sale (25 noiembrie 1993) nu fuseseră adoptate legile speciale de reparaţie, aşa se explică de ce mama reclamantei nu a fost motivată să declanşeze procedura succesorală de pe urma fostei proprietare. însă, prin acceptarea succesiunii mamei sale (A.A.E.), conform certificatului de moştenitor nr. 2712/10 ianuarie 1994, reclamantei i s-au retransmis toate drepturile succesorale ale autoarei sale, inclusiv vocaţia de a formula cereri de restituire a imobilelor preluate abuziv din patrimoniul antecesoarei.
în aceste condiţii, Curtea a înlăturat temeiul juridic reţinut de instanţele de fond (respectiv dispoziţiile de drept comun în materia dreptului de opţiune succesorală), constatând că, în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există o lege specială, care, potrivit principiului special ia generalibus derogant, este aplicabilă prioritar. Acest principiu de drept are semnificaţia că nici părţile şi nici instanţa nu pot sustrage de la aplicarea legii speciale situaţii de fapt ce intră în domeniul de reglementare al actului normativ special, care este Legea nr. 10/2001. Această concluzie nu vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 84 C. proc. civ., deoarece aplicarea judicioasă a acestora presupune ca instanţa să soluţioneze problema calităţii de moştenitor a reclamantei de pe urma defunctei A.A., pentru bunurile ce fac obiectul legii speciale de reparaţie nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile acesteia, care sunt derogatorii de la dreptul comun.
în concluzie, Curtea a reţinut calitatea procesuală activă a reclamantei în promovarea acţiunii în anularea certificatului de moştenitor, ca urmare a vocaţiei succesorale generale a acesteia la moştenirea defiinctei A.A., reţinând implicit interesul legitim al acesteia ca fiind recunoscut de lege (art. 88 din Legea nr. 36/1995), stabilirea vocaţiei succesorale concrete la moştenirea fostului proprietar deposedat de stat fiind un aspect de fond, ce urmează a fi soluţionat prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., decizia nr. 9317R din 16 iunie 2010
| ← Nulitatea certificatului de moştenitor. Succesibil care nu a... | Nulitatea certificatului de moştenitor. Calitate procesuală... → |
|---|
