Nulitatea actelor de procedură. Repunere în termen. Depunerea cererii la o instanţă necompetentă
| Comentarii |
|
Instanţa de recurs a respins, ca tardiv formulat, recursul formulat împotriva deciziei tribunalului, cu următoarea motivare.
Potrivit art. 103 alin. 1 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune astfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei; potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, în acest din urmă caz actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în acelaşi termen urmând a fi arătate şi motivele împiedicării.
Termenul prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac a recursului (art. 301 C. proc. civ.) este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate.
In speţă, decizia tribunalului a fost comunicată recurentei la data de 11.06.2002, conform dovezii de comunicare, astfel că termenul pentru exercitarea recursului a expirat la data de 27.06.2002; la calculul termenului s-a avut în vedere sistemul exclusiv, pe zile libere, prevăzut de art. 101 alin. 1 C. proc. civ.
Recursul declarat de reclamantă a fost înregistrat în conformitate cu art. 302 C. proc. civ. la instanţa a cărei hotărâre s-a atacat, la data de 8.07.2002, dată care se situează în afara termenului legal de recurs.
La aceeaşi dată - 8.07.2002 - partea a formulat şi cerere de repunere în termen, arătând că a fost împiedicată să declare recurs în termenul legal dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, fără a arăta şi motivele împiedicării; acestea au fost expuse ulterior, prin cererea înregistrată la data de 8.10.2002.
Or, primirea cererii de repunere în termen este condiţionată, potrivit art. 103 alin. 2 C. proc. civ., de indicarea motivelor împiedicării în termen de 15 zile de la încetarea acesteia, condiţie neîndeplinită de recurentă faţă de cele expuse anterior.
Pe de altă parte, cererea de repunere în termen nu poate fi primită deoarece motivele invocate în susţinerea ei nu se circumscriu unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, în sensul art. 103 alin. 1 C. proc. civ., având această natură numai motivele care constituie şi cazuri de forţă majoră.
în fapt, recurenta a susţinut că pierderea termenului de recurs s-a datorat împrejurării că, din neştiinţă, a înregistrat iniţial recursul la o altă instanţă decât cea competentă, aşa încât, după ce aceasta i-a fost restituită cu indicarea instanţei unde trebuia înregistrat, termenul de recurs expirase deja.
Având în vedere că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, greşeala recurentei de a trimite recursul la o altă instanţă decât cea competentă şi care a determinat pierderea termenului de recurs, nu constituie o împrejurare de împiedicare a introducerii în termen a recursului mai presus de voinţa ei.
Ţinând seama că recurenta nu a exercitat calea de atac în termenul legal şi că aceasta nu s-a datorat unei împrejurări care să o îndreptăţească la repunerea în termen, curtea a constatat că sancţiunea aplicabilă în acest caz este, potrivit art. 103 alin. 1 C. proc. civ., decăderea părţii din exerciţiul dreptului la recurs şi, pe cale de consecinţă, a respins recursul ca tardiv declarat.
C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 2579 din 22.11.2002
| ← Comunicarea încheierii de admitere în principiu.... | Art. 111 C. proc. civ. Acţiune în constatarea inexistenţei... → |
|---|
