Relaţiile patrimoniale dintre soţi. Datoriile soţilor. Criterii de apreciere. împărţirea bunurilor comune la cererea creditorului unuia dintre soţi. Condiţii
| Comentarii |
|
Dacă o datorie este asumată pentru satisfacerea unor nevoi ce depăşesc nivelul de viaţă al soţilor, atunci ea este proprie soţului ce a asumat-o.
Numai în cazul în care bunurile proprii ale soţului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a creanţei, reclamantul-creditor poate cere împărţirea bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă doar în măsura în care creanţa a rămas neachitată.
(Decizia nr. 1541 din 23 mai 2001 - Secţia a IlI-a civilă)
Prin cererea înregistrată la 13.01.2001, sub nr. 655/2000, contestatoarea C.E. a formulat contestaţie împotriva executării silite începute asupra apartamentului situat în Bucureşti, sectorul 6, proprietatea sa şi a soţului său, C.Gh., la cererea numitului M.M.
Motivându-şi cererea, contestatoarea a învederat că prin Sentinţa civilă nr. 12096 din 11.10.1999, invocată de intimatul M.M. drept titlu executoriu, soţul său a fost obligat să plătească suma de 2.400 USD. Deşi creanţa astfel stabilită îl vizează numai pe soţul contestatoarei, executarea a început asupra apartamentului ce constituie bun al soţilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 6759 din 15.06.2000, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis contestaţia şi a dispus anularea formelor de executare dispuse, soluţie motivată în drept pe dispoziţiile art. 372 din Codul de procedură civilă, întrucât creditorul nu a prezentat un titlu executoriu care să fie opozabil debitoarei.
împotriva acestei hotărâri a formulat apel intimatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, învederând că intimata-contestatoare nu poate cere, conform dispoziţiilor art. 400 din Codul de procedură civilă, precizarea înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului unei hotărâri învestite cu titlu executoriu, aflată în faza de executare, orice apărare putându-se face legal doar în faza de judecată pe fond a cauzei.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 3509/A din 11.12.2000, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa, iar pe fond a respins contestaţia la executare ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 400 alin. 2 din Codul de procedură civilă, dar şi nesocotirea prevederilor art. 32 din Codul familiei, prin soluţia judecătoriei, cât timp rezultă din probe că apelanta cunoştea de împrumut, fiind şi cea care a restituit unele rate.
C.E. a declarat recurs, în termen legal, motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct._9, 10 şi 11 din Codul de procedură civilă.
în baza art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă s-a susţinut că instanţa de apel, deşi a reţinut corect situaţia de fapt, a refuzat pur şi simplu să facă o corectă aplicare a legii la această situaţie, respectiv a dispoziţiilor art. 372 din Codul de procedură civilă, dar şi a prevederilor art. 33 din Codul familiei.
în baza art. 304 pct. 10 şi 11 din Codul de procedură civilă s-a criticat decizia, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare invocat în întâmpinarea depusă la dosarul de fond, în care intimatul a arătat că suma a fost împrumutată în vederea achiziţionării unui apartament, fără însă a proba această susţinere. Se mai susţine că şi probele au fost interpretate eronat, faptul că a restituit personal o parte din împrumut fiind irelevant.
Curtea, analizând decizia recurată în raport cu motivele de casare invocate, constată criticile întemeiate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Conform art. 33 din Codul familiei, creditorul poate urmări numai bunurile proprii ale soţului debitor. Numai în cazul în care bunurile proprii ale soţului debitor nu sunt suficiente pentru acoperirea integrală a creanţei, reclamantul-creditor poate cere împărţirea bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă doar în măsura în care creanţa a rămas neachitată.
Ordinea prevăzută de lege pentru urmărirea bunurilor soţului debitor are caracter imperativ, iar reclamantul nu a dovedit faptul că a solicitat executarea silită a bunurilor proprii ale soţului debitor, pentru a face posibilă aplicarea art. 33 alin. 2 din Codul familiei.
Din probatorii nu se poate reţine că M.M. a dovedit cele susţinute în întâmpinare, în sensul că împrumutul a fost făcut pentru nevoi comune căsătoriei.
Potrivit art. 1169 din Codul civil, acestuia îi revenea sarcina să facă dovada celor pretinse în întâmpinare, potrivit principiului probatio incumbit qui dicit, non qui negat; intimatul nu a reuşit să facă această dovadă, aşadar greşit instanţa de apel a reţinut că obligaţia asumată este comună ambilor soţi.
în motivarea deciziei atacate se arată că, în speţă, obligaţia este comună, chiar dacă a fost contractată de unul din soţi, dacă a fost asumată pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că în raport cu practica şi teoria în materie, dacă datoria este asumată pentru satisfacerea unor nevoi ce depăşesc nivelul de viaţă al soţilor, atunci ea este proprie soţului ce a asumat-o.
Având în vedere că, în speţă, ambii soţi sunt pensionari, această sumă de 2.400 USD este foarte mare raportată la veniturile lunare şi ar fi depăşit cu mult nivelul de viaţă al soţilor.
Aşadar, această datorie este proprie soţului debitor şi nu se poate prezuma că este comună ambilor soţi. De asemenea, nu se poate prezuma nici mandatul tacit reciproc al recurentei, având în vedere cele mai sus enunţate.
Curtea reţine, de asemenea, că instanţa de apel a greşit în interpretarea probelor. Chiar dacă parte din restituirea împrumutului a fost făcută de recurentă, aceasta nu este relevantă, putând fi făcută de orice persoană interesată sau neinteresată, cu adevărat important fiind faptul că nu se poate prezuma ca fiind comună datoria, atâta timp cât recurenta nu a luat cunoştinţă decât la un moment ulterior contractării de existenţa acesteia, fiind pusă în faţa faptului împlinit.
Se reţine, de asemenea, că, în baza art. 400 din Codul de procedură civilă, împărţirea bunurilor comune era necesară, deoarece apartamentul supus executării silite se află în proprietatea devălmaşă a soţilor, iar realul datornic în speţă trebuie să răspundă acestei obligaţii numai cu bunurile sale proprii.
Pentru aceste considerente, constatând îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 din Codul de procedură civilă, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă, va admite recursul, va modifica decizia tribunalului şi, rejudecând, va respinge apelul ca nefondat, reţinând că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică.
| ← Aplicarea legilor de procedură civilă în timp. Conflictele... | Relaţii personale cu minorul. Cerere formulată de către... → |
|---|
