Drepturi părinteşti. Egalitatea părinţilor în privinţa creşterii şi educării copilului minor. Incidenţa art. 3 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii
| Comentarii |
|
în cazul în care minorul a fost recunoscut de tatăl său, cetăţean italian, şi a locuit împreună cu părinţii săi pe teritoriul Italiei, el este încredinţat de plin drept ambilor părinţi, care exercită de comun acord autoritatea asupra minorului, potrivit art. 316 pct. 1 din Codul civil italian.
Prin urmare, în situaţia reţinerii copilului de către mama sa pe teritoriul României, fără acordul tatălui, devin incidente prevederile art. 3 din Convenţia de la Haga din 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992. în baza acestor dispoziţii, mama are obligaţia de a înapoia copilul tatălui său, domiciliat în Italia.
(Decizia nr. 1812 din 23 iulie 2002 - Secţia a lll-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 6.10.2001, Ministerul Justiţiei, în calitate de autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei stabilite prin Convenţia de la Haga din 1980, în interesul reclamantului Z.F., a chemat în judecată pe C.D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună înapoierea minorului F.Z., reţinut în mod ilicit pe teritoriul României.
în motivarea cererii s-a arătat că, la 5 martie 2001, pârâta împreună cu minorul au venit în România, în concediu, iar în luna aprilie 2001 i-a comunicat reclamantului că nu intenţionează să se întoarcă în Italia.
Prin Sentinţa civilă nr. 10762 din 1.11.2001, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.
în motivarea sentinţei s-a reţinut că dispoziţiile capitolului I, privind câmpul de aplicare a Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, nu sunt aplicabile în speţă, deoarece reclamantul nu a făcut dovada că în favoarea lui există vreun drept privind încredinţarea minorului rezultat dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului statului italian, art. 317 bis al Codului italian recunoscând autoritatea de drept unitar al ambilor părinţi în cazul în care aceştia au recunoscut fiul natural care trăieşte cu ei, ca şi în dreptul român.
împotriva sentinţei menţionate anterior a formulat apel Ministerul Justiţiei, solicitând ca, în temeiul art. 297 din Codul de procedură civilă, să fie admis apelul, anulată în totalitate hotărârea atacată, iar pe fond să fie admisă acţiunea aşa cum a fost formulată.
în motivarea apelului, apelantul a arătat că reşedinţa obişnuită a minorului înaintea deplasării în România era Brescia - Italia şi că la 5.03.2001, sub pretextul unei vizite în România la părinţii săi, pârâta împreună cu minorul au părăsit Italia, anunţându-l pe reclamant telefonic că nu mai doreşte să se întoarcă, reţinerea minorului pe teritoriul României fiind făcută fără acordul tatălui. Apelantul a mai arătat că prima instanţă a nesocotit prevederile art. 317 din Codul italian, deciziile în privinţa copilului minor trebuind luate de comun acord, iar pârâta, prin modalitatea în care a procedat, a încălcat aceste dispoziţii legale, întrucât îi răpesc tatălui posibilitatea de a avea legături personale cu copilul său şi de a-şi exercita şi îndatoririle asupra acestuia, şi că este lipsită de relevanţă împrejurarea că, până în prezent, nu s-a decis prin hotărâre judecătorească încredinţarea copilului vreunuia dintre părinţi, cu atât mai mult cu cât art. 19 din Convenţia de la Haga prevede că "... o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunţată în cadrul Convenţiei, nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea".
Prin Decizia civilă nr. 459 din 18.03.2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti -Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a fost admis apelul, schimbată în tot sentinţa civilă apelată şi, pe fond, a fost admisă cererea reclamantei, dispunându-se înapoierea minorului F.Z., născut la 16.10.1999 la G. (Brescia) Italia, către tatăl său Z.F., domiciliat în Italia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamantul Z.F. şi-a dat acordul la 3.03.2001 ca fiul său F.Z., născut la G„ la 16.10.1999, să meargă la Bucureşti cu mama sa, pârâta D.C., în vacanţă, până în ziua de 8.06.2001, că minorul s-a născut în afara căsătoriei, din relaţia dintre Z.F., reclamant, şi pârâtă, copilul fiind recunoscut de către tată, că minorul a locuit împreună cu părinţii săi în Italia (Brescia) având reşedinţa acolo, de la naştere şi până la 5.03.2001, când a venit împreună cu mama sa în România în concediu şi de unde pârâta a refuzat să se întoarcă în Italia cu copilul.
Luând în considerare că ambii părinţi au recunoscut copilul şi că au trăit împreună cu copilul, aspecte care nu au fost negate de către pârâtă, art. 317 bis din Codul italian conferă autoritatea de drept unitar ambilor părinţi, deciziile privind modul de creştere, educare şi îngrijire a copilului trebuind să fie luate împreună, de comun acord.
în speţă, tatăl şi-a dat acordul ca minorul să rămână în România doar până la 8 aprilie 2001, printr-o hotărâre unilaterală reclamanta încălcând dispoziţiile prevăzute de art. 317 bis din Codul italian şi de art. 97 şi următoarele din Codul familiei român.
în ceea ce priveşte câmpul de aplicare a Convenţiei de la Haga din 1980, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 3, "Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost altfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat", iar, potrivit art. 19, "O hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunţată în cadrul convenţiei, nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea".
Tribunalul a constatat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile art. 3 din Convenţie, luând în considerare că neînapoierea copilului a avut loc prin violarea unui drept privind încredinţarea (potrivit art. 5, în înţelesul Convenţiei, dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi îndeosebi acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale), atribuit reclamantului (tatălui), acţionând împreună cu pârâta, prin legea statului italian (art. 317 bis din Codul italian), în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea neînapoierii, şi că, în momentul neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv de ambii părinţi.
împotriva acestei hotărâri pârâta a declarat recurs, formulând următoarele critici:
a) Modul cum a fost stabilită existenţa dreptului tatălui copilului este rezultatul unei confuzii între instituţia juridică a încredinţării copilului şi noţiunea de exercitare în mod egal a drepturilor părinteşti.
b) Dispoziţiile art. 317 bis din Codul civil italian şi art. 97 din Codul familiei sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană din 1975 asupra statutului civil al copiilor născuţi în afara căsătoriei, la care şi România a aderat prin Legea nr. 101/1992, în conformitate cu care exercitarea drepturilor părinteşti nu poate fi de drept atribuită numai tatălui, aceasta putând fi transferată conform legislaţiei interne.
în speţă, reclamantul nu a făcut dovada că în favoarea lui există un drept privind încredinţarea minorului rezultat dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare.
Criticile formulate au fost încadrate juridic de recurenta-pârâtă în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Analizând legalitatea hotărârii recurate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3 alin. 1 din Convenţia de la Haga din 1980, "deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost altfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit".
Articolul 317 bis din Codul civil italian şi art. 97 din Codul familiei instituie principiul egalităţii în drepturi şi îndatoriri a ambilor părinţi faţă de copilul minor, fără a deosebi după cum acesta este din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 316 pct. 1 cod civil italian rezultă că, din momentul în care copilul este recunoscut, acesta este încredinţat de plin drept ambilor părinţi, iar autoritatea asupra acestuia se exercită de comun acord.
în speţă, reşedinţa minorului se afla în Brescia, Italia, şi ambii părinţi au exercitat autoritatea asupra minorului până la reţinerea acestuia de către recurenta-pârâtă pe teritoriul României, fără acordul tatălui.
Minorul fiind încredinţat de plin drept, prin lege, ambilor părinţi, în situaţia reţinerii acestuia pe teritoriul României, fără acordul tatălui, au fost violate dispoziţiile art. 3 din Convenţia de la Haga din 1980 privitoare la deplasarea sau neînapoierea ilicită a unui copil.
Sub acest aspect, susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că nu ar fi incidente dispoziţiile art. 3 din Convenţia de la Haga din 1980, nu este întemeiată.
Faţă de considerentele expuse, Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
| ← Minor. Exerciţiul drepturilor procedurale. Reprezentarea legală | Bunurile soţilor. Datorii comune. Semnificaţia achitării de... → |
|---|
