Succesiune. Testament. Lipsa discernământului testatorului. Nulitate relativă. Dovezi
| Comentarii |
|
Deşi capacitatea de a dispune prin testament este prezumată de lege - conform art. 856 cod civil - în situaţia în care se dovedeşte că la data întocmirii testamentului, testatorul era lipsit de discernământ, intervine sancţiunea nulităţii relative a actului astfel întocmit.
Pentru a stabili dacă testatorul a avut sau nu discernământul păstrat, instanţa va analiza întregul material probator al cauzei, putând recunoaşte o mai mare forţă probantă actelor medicale întocmite în aceeaşi perioadă cu testamentul, decât expertizei medico-legale efectuate la câţiva ani după decesul testatorului.
(Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 866/15.05.1998)
Prin sentinţa civilă nr. 4.219/15.05.1997, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta M.V. împotriva pârâtelor V.D. şi M.R., acţiune prin care s-a solicitat anularea testamentului autentic întocmit de defuncta G.E. pentru lipsa discernământului acesteia la data întocmirii actului, precum şi anularea certificatului de moştenitor eliberat de pe urma defunctei.
Sentinţa a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 2.996/19.12.1997 a Tribunalului Bucureşti - secţia a IV-a civilă, care a admis apelul declarat de reclamantă şi acţiunea, anulând testamentul şi, în parte, certificatul de moştenitor.
împotriva deciziei au declarat recurs pârâtele, susţinând, în temeiul art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă, că instanţa a interpretat eronat probele administrate în cauză.
Astfel, recurentele susţin că instanţa a reţinut selectiv unele acte medicale depuse la dosar, ignorând expertiza medico-legală întocmită în cauză şi care a atestat că la data de 24.02.1988, data întocmirii testamentului, defuncta avea discernământ. Lipsa discernământului nu a fost deci dovedită prin probe concludente, certificatul medical care atestă o lipsă de discernământ, şi pe care şi-a bazat instanţa de apel hotărârea, fiind semnat de un medic internist şi nu de un specialist în boli neuropsihice. Câtă vreme defuncta nu a fost pusă sub interdicţie, ea a avut capacitatea de a dispune prin testament.
Curtea de Apel Bucureşti va respinge recursul, ca nefondat, reţinând că tribunalul a interpretat corect probele administrate şi a recunoscut o mai mare forţă probantă pentru actul medical întocmit în anul 1988, decât expertizei medico-legale întocmite în anul 1993.
Curtea de Apel reţine că acest act medical, întocmit la un control de rutină efectuat şi care constată că la 12.01.1988 starea psihică a defunctei era "incoerenţă confuză, fără discernământ" are o relevanţă deosebită în cauză şi este prezumat că a reţinut o realitate obiectivă, deoarece nu a fost făcut sub influenţa dăunătoare a procesului şi nici în scopul de a preconstitui vreo probă în proces. Acesta este motivul pentru care tribunalul, coroborând acest certificat cu alte acte medicale depuse la dosar, care atestă multiplele boli de care suferea defuncta şi cu faptul internării acesteia într-un cămin spital la 1.04.1988, a înlăturat expertiza medico-legală întocmită în anul 1993 şi care concluziona că la data de 24.02.1988 defuncta avea discernământul păstrat.
Deşi capacitatea de a dispune prin testament este prezumată de lege - art. 856 Cod civil - în speţă reclamanta a făcut dovada lipsei discernământului testatoarei la data întocmirii actului, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii relative a testamentului.
| ← Succesiune. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală.... | Succesiune. Testament olograf. Acţiune prin care se solicită... → |
|---|
