Uzucapiune. Precaritatea posesiei. Consecinţe
| Comentarii |
|
Precaritatea posesiei, însemnând deţinerea lucrului pentru altul, reprezintă chiar lipsa posesiei, iar, conform art. 1.855 Cod civil, persoana care a început a poseda pentru altul este prezumată că a conservat aceeaşi calitate.
în speţă, reclamanta a început a deţine bunul în calitate de chiriaş şi, în baza textului de lege menţionat, se presupune că a continuat aceeaşi detenţie precară, întrucât nu a dovedit că precaritatea s-a transformat într-o posesie utilă, într-unui din modurile prevăzute expres de art. 1.858 Cod civil, ceea ce a determinat respingerea acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.
(Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1.858/19.12.1997)
Prin sentinţa civilă nr. 9.878 din 17.10.1997, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta V.M., având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unei construcţii, prin uzucapiune, împotriva pârâtei Parohia Sfântul Gheorghe. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamanta V.M. a locuit în imobilul aparţinând parohiei, în calitate de chiriaş, iar, din punct de vedere legal, nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1.847 Cod civil, pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului prin uzucapiune, deoarece posesia nu a fost exercitată sub nume de proprietar, precaritatea acesteia echivalând cu lipsa însăşi a posesiei.
Sentinţa a fost menţinută de Tribunalul Bucureşti, care a respins apelul formulat de reclamantă, prin decizia civilă nr. 2.761 din 22.11.1996, reţinând motivarea prirnei instanţe, atât în fapt, cât şi în drept.
împotriva acestei decizii a formulat recurs apelanta V.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în baza art. 304 pct. 9 şi 11 Cod procedură civilă. în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că acţiunea a fost respinsă datorită interpretării eronate a probelor administrate în cauză şi a ignorării dovezilor care au demonstrat împrejurarea că locuieşte în imobil din anul 1951 şi s-a comportat permanent ca un adevărat proprietar şi că a exercitat o posesie neîntreruptă.
Recursul nu este fondat.
Este adevărat că reclamanta a locuit în imobilul proprietatea Parohiei Sfântul Gheorghe o lungă perioadă de timp, în calitate de chiriaş, şi nu de proprietar, aşa cum rezultă şi din cartea de imobil, purtând data de 15.10.1951. Din punct de vedere juridic, reclamanta a locuit în imobil în calitate de detentor precar, iar, potrivit dispoziţiilor art. 1.855 Cod civil, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, întrucât nu a administrat nici o probă în combaterea acestei prezumţii legale.
Intervertirea precarităţii nu poate fi susţinută decât în limitele şi în cazurile prevăzute de art. 1.858 Cod civil, iar efectuarea îmbunătăţirilor la imobil nu se încadrează în nici unul din modurile stabilite de textul de lege menţionat pentru a putea fi considerată o dovadă a încetării precarităţii posesiei şi un semn al începutului unei posesii utile, sub nume de proprietar.
Curtea reţine că tribunalul a făcut o analiză corectă a probelor administrate în cauză şi, faţă de cele menţionate, actul provenit de la Biserica Sfântul Gheorghe nu poate schimba în nici un fel situaţia de fapt, deoarece nu are nici o relevanţă juridică.
Aşa fiind, instanţa va respinge recursul, ca nefondat, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 Cod procedură civilă, pentru casarea deciziei.
| ← Uzucapiune. Efectele Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 asupra... | Vânzarea lucrului altuia. Calitatea procesuală a adevăratului... → |
|---|
