Decizia comercială nr. 146/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii cu profesioniștii
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 146/2012
Ședința de la 01 N. 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE R.-R. D.
Judecător L. U.
Grefier M. T.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - apelul formulat de apelanta pârâtă SC E. S. I. S. împotriva sentința civilă nr. 1951 din 19 aprilie
2012, pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui S. C., în contradictoriu cu apelanții- reclamanți T. R., T. V., cu intimații-reclamanți SC G. S., SC D. S., SC A. S., SC V. P. S., precum și apelul formulat de intimații -reclamanți T. R., T. V., având ca obiect obligația de a face.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, care învederează faptul că la data de (...) s-au depus la dosar, de către apelanta pârâtă SC E. S. I. S. și apelanții-reclamanți T. R., T. V., concluzii scrise.
Se constată totodată faptul că, prin încheierea de ședință din data de (...) s- au consemnat atât mersul dezbaterilor, cât și concluziile orale ale părților, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1951 din (...) pronunțată în dosar nr. (...) al T.ui S. C., a fost respinsă excepția lipsei de interes a reclamanților în ceea ce privește capătul 7 al cererii de chemare în judecată.
A fost respinsă excepția lipsei de interes a reclamanților de rândul 1 în ceea ce privește capătul 8 al cererii de chemare în judecată.
S-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei SC D. S. C.-N.
S-a luat act de renunțarea reclamantei SC V. P. S. C.-N., la judecarea petitelor 2 și 4 ale cererii de chemare în judecată.
A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții T. R., T. V., SC G. S., SC A. S. și SC V. P. S. în contradictoriu cu pârâta SC E. S. I. S. C.-N. și, în consecință:
A fost obligată pârâta să permită reclamanților T. R., T. V. și SC A. S. accesul liber în parcările, proprietatea lor, situate la subsolul imobilul din C. N., calea D., nr.14-16.
A fost obligată pârâta să desființeze sistemul de supraveghere video amplasat în spațiile comune aferente imobilului - locuință aparținând reclamanților T. R. și T. V.
Au fost obligați pârâții să se abțină de la orice ingerințe privind liberul acces în imobilul din C. N., calea D., nr.14-16 al reclamanților T. R., T. V., SC G. S., SC A. S. și SC V. P. S.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, restul cererii de chemare în judecată.
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantelor SC G. S., SC A. S. și SC V. P. S., în cuantum de câte 200 lei pentru fiecare, reprezentând onorariu avocațial.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3900 din data de
10 decembrie 2007, reclamanții de rândul 1 au cumpărat apartamentul nr. 67 situat în C. N., C. D. nr. 14-16, etaj 2, înscris în CF nr. 1. C. N., nr. cadastral
13345-C1-U67, compus din spații birouri servicii și comerț cu o suprafață utilă de 58,90 mp, precum și cota de 1,4. parte din părțile indivize comune aferente amplasate la parter și etajele 1 și 2 și o cotă de 4,5. din părțile indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la etajul 2, înscrise în CF colectivă 1..
De asemenea, reclamanții de rd.1 au cumpărat și apartamentul nr. 161 situat administrativ la aceeași adresă înscris în CF nr. 1. C. N., nr. cadastral
13345-C1-U161 compus din parcarea nr. 93 cu o suprafață utilă de 12,60 mp și părțile indivize comune aferente.
Prin același contract de vânzare cumpărare, reluând dispozițiile cuprinse în antecontractul încheiat la data de (...), reclamanții de rd.1 au luat cunoștință de denumirea imobilului precum și de elementele figurative aferente acestuia, care fac parte din autorizația de construire, fiind amplasate de vânzător pe fațada de sud și de nord dinspre stradă a construcției, obligându-se să le păstreze pe toată durata de existență a construcției. De asemenea, prin semnarea contractului, cumpărătorii și-au dat consimțământul și acordul necondiționat, ca vânzarea să poată autoriza și utiliza pe toată durata de existență a construcției, pe cheltuiala sa fațadele descrise mai sus, asupra cărora devin proprietari ai cotei indivize comun, în scopul amplasării și expunerii de către pârâtă de materiale publicitare de orice tip, proprii sau ale terților, în orice formă va fi autorizată de către autoritățile competente, vânzătoarea fiind singura în drept să utilizeze și să administreze din punct de vedere comercial, cele două fațade cu respectarea legilor în vigoare (f.7-19 din dosarul J. C. N.).
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3913 din data de
11 decembrie 2007, reclamanta de rândul 5, SC V. P. S. a cumpărat apartamentul nr. 65 situat în C. N., C. D. nr. 14-16, etaj 2, înscris în CF nr. 1. C. N., nr. cadastral 13345-C1-U65, compus din spații birouri servicii și comerț cu o suprafață utilă de 117,3 mp, precum și cota de 1,2. parte din părțile indivize comune aferente tuturor apartamentelor, o cotă de 2,9. din părțile indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la parter și etajele 1 și 2 și o cotă de 9,1. parte din părțile indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la etajul 2, înscrise în CF colectivă 1..
Prin același contract de vânzare cumpărare, reluând dispozițiile cuprinse în antecontractul încheiat la data de (...), reclamanta a luat cunoștință de denumirea imobilului precum și de elementele figurative aferente acestuia, care fac parte din autorizația de construire, fiind amplasate de vânzător pe fațada de sud și de nord dinspre stradă a construcției, obligându-se să le păstreze pe toată durata de existență a construcției. De asemenea, prin semnarea contractului, cumpărătorii și-au dat consimțământul și acordul necondiționat, ca vânzarea să poată autoriza și utiliza pe toată durata de existență a construcției, pe cheltuiala sa fațadele descrise mai sus, asupra cărora devin proprietari ai cotei indivize comun, în scopul amplasării și expunerii de către pârâtă de materiale publicitare de orice tip, proprii sau ale terților, în orice formă va fi autorizată de către autoritățile competente, vânzătoarea fiind singura în drept să utilizeze și să administreze din punct de vedere comercial, cele două fațade cu respectarea legilor în vigoare (f.20-22 din dosarul J. C. N.).
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3964 din data de
14 decembrie 2007, reclamanta de rd. 4, SC A. S. a cumpărat apartamentul nr.
66 situat în C. N., C. D. nr. 14-16, etaj 2, înscris în CF nr. 1. C. N., nr. cadastral
13345-C1-U66, compus din spații birouri servicii și comerț cu o suprafață utilăde 119 mp, precum și cota de 1,2. parte din părțile indivize comune aferente apartamentelor, o cotă de 2,9. parte aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la parter și etajele 1 și 2 și o cotă de 9,2. din părțile indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la etajul 2, înscrise în CF colectivă 1..
De asemenea, reclamanta de rd.4 au cumpărat și apartamentul nr. 70 situat administrativ la aceeași adresă înscris în CF nr. 1. C. N., nr. cadastral
13345-C1-U70 compus din parcarea nr. 2 cu o suprafață utilă de 14,57 mp și părțile indivize comune aferente.
Prin același contract de vânzare cumpărare, reluând dispozițiile cuprinse în antecontractul încheiat la data de (...), reclamanta de rd.4 a luat cunoștință de denumirea imobilului precum și de elementele figurative aferente acestuia, care fac parte din autorizația de construire, fiind amplasate de vânzător pe fațada de sud și de nord dinspre stradă a construcției, obligându-se să le păstreze pe toată durata de existență a construcției. De asemenea, prin semnarea contractului, cumpărătorii și-au dat consimțământul și acordul necondiționat, ca vânzarea să poată autoriza și utiliza pe toată durata de existență a construcției, pe cheltuiala sa fațadele descrise mai sus, asupra cărora devin proprietari ai cotei indivize comun, în scopul amplasării și expunerii de către pârâtă de materiale publicitare de orice tip, proprii sau ale terților, în orice formă va fi autorizată de către autoritățile competente, vânzătoarea fiind singura în drept să utilizeze și să administreze din punct de vedere comercial, cele două fațade cu respectarea legilor în vigoare (f.23-25 din dosarul J. C. N.).
Prin contractul de comodat nr. 3 din (...) reclamantul T. R. a pus la dispoziția reclamantei de rd.2 SC G. S., cu titlu de folosință gratuită, imobilul situat în C. N., C. D. nr. 14-16, ap. 67 (f.28 dosarul J. C. N.).
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3922 din data de
12 decembrie 2007, reclamanta de rd.3 SC D. S. a cumpărat apartamentul nr. 61 situat în C. N., C. D. nr. 14-16, etaj 2, înscris în CF nr. 1. C. N., nr. cadastral
13345-C1-U61, compus din spații birouri servicii și comerț cu o suprafață utilă de 100 mp, precum și cota de 1,0. parte din părțile indivize comune aferente tuturor apartamentelor, o cotă de 2,5. parte din părților indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la parter și etajele 1 și 2 și o cotă de
7,7. din părțile indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la etajul 2, înscrise în CF colectivă 1..
De asemenea, reclamanta de rd.3 a cumpărat și apartamentul nr. 34 situat administrativ la aceeași adresă înscris în CF nr. 1. C. N., nr. cadastral 13345-C1- U102 compus din parcarea nr. 34 cu o suprafață utilă de 15,60 mp și părțile indivize comune aferente.
Prin același contract de vânzare cumpărare, reluând dispozițiile cuprinse în antecontractul încheiat la data de (...), reclamanta de rd.3 a luat cunoștință de denumirea imobilului precum și de elementele figurative aferente acestuia, care fac parte din autorizația de construire, fiind amplasate de vânzător pe fațada de sud și de nord dinspre stradă a construcției, obligându-se să le păstreze pe toată durata de existență a construcției. De asemenea, prin semnarea contractului, cumpărătorii și-au dat consimțământul și acordul necondiționat, ca vânzarea să poată autoriza și utiliza pe toată durata de existență a construcției, pe cheltuiala sa fațadele descrise mai sus, asupra cărora devin proprietari ai cotei indivize comun, în scopul amplasării și expunerii de către pârâtă de materiale publicitare de orice tip, proprii sau ale terților, în orice formă va fi autorizată de către autoritățile competente, vânzătoarea fiind singura în drept să utilizeze și să administreze din punct de vedere comercial, cele două fațade cu respectarea legilor în vigoare (f.136-138 din dosarul J. C. N.).
Analizând cu prioritate cele două excepții invocate de către pârâte, respectiv excepția lipsei de interes a reclamanților în ceea ce privește capătul 7 de cerere și excepția lipsei de interes a reclamanților de rd.1 în ceea ce privește capătul nr. 8 de cerere, instanța le-a respins ca nefondate, reclamanții justificând interesul pentru formularea celor 2 capete de cerere, derivat din calitatea de proprietari și respectiv comodatari ai imobilelor, în timp ce daunele morale pretinse de către reclamanții de rd.1, sunt justificate de pretinsa vătămare a exercitării atributelor derivate din dreptul de proprietate.
Pe fondul cererii, instanța a reținut următoarele:
D. de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel bun în putere proprie și în interes propriu în cadrul și cu respectarea legislației existente. Prin urmare dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute, de a folosi bunul, de a-i culege fructele și de a dispune de bun. D. de a folosi bunul presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului, în materialitatea sa, direct și nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu, în timp ce dreptul de a-i culege fructele presupun dreptul proprietarului de a-și pune bunul în valoare prin exploatarea sa, iar dreptul de a dispune de bun întregește conținutul dreptului de proprietate, prin prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului.
În același timp, în concordanță cu dispozițiile art. 480 din vechiul Cod civil, aplicabile în cauză prin prisma datei nașterii raportului dintre părți, a momentului la care a fost inițiat demersul juridic și a disp. art. 6 alin.2 din Noul Cod Civil, dreptul de proprietate este un drept exclusiv și absolut, conferindu-i așadar titularului exercițiul tuturor prerogativelor sale, exercitarea dreptului de proprietate putând fi limitată doar de lege.
Dat fiind faptul că în cauză se pune problema exercitării dreptului de proprietate asupra părților indivize comune aferente spațiilor deținute în proprietate, instanța a reținut că proprietatea comună este acea modalitate a dreptului de proprietate, care se caracterizează prin aceea că dreptul de proprietate aparține concomitent, asupra aceluiași bun, mai multor titulari, în speță proprietatea comună fiind pe cote părți, fiecare coproprietar fiind titular exclusiv asupra cotei părți ideale abstracte din dreptul de proprietate. De asemenea, instanța a reținut că coproprietatea în cauză este forțată și perpetuă, fiecare dintre copărtași având folosința bunului, cu condiția însă ca în exercitarea acestei folosinței să fie respectate drepturile celorlalți, iar exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate într-o astfel de manieră încât se aduc atingere drepturilor celorlalți coproprietari, este de natură a aduce în discuție abuzul de drept.
În concret, în speță abuzul de drept, mai cu seamă a pârâtei în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate prin raportare la dreptul de proprietate al reclamanților, este, într-o anumită măsură, unul abuziv, așa cum se va arăta în cele ce urmează.
Astfel, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor respectiv a spațiilor comerciale și a spațiilor destinate parcărilor potrivit celor mai sus arătate, însă probele administrate în cauză, au relevat fără dubiu faptul că exercitarea liberă, în principal a dreptului de a folosi bunul, este îngrădită, îngrădiri care, în lipsa existenței unui raport rezonabil între drepturile și obligațiile părților, devine abuziv.
În acest sens, instanța a avut în vedere modalitatea de exercitare a folosinței parcărilor care, prin impunerea de către pârâtă a sistemului cu cartelă, în mod evident îngrădește dreptul reclamanților de a le folosi. Desigur, se pune problema în același timp și a dreptului pârâtei, societate comercială, de a folosi spațiile de parcare care îi aparțin, inclusiv pentru obținerea de profit, cu atât maimult cu cât la încheierea tranzacțiilor descrise mai sus, reclamanții cumpărători au avut în vedere faptul că clădirea este în principal destinată spațiilor comerciale, asumându-și ca atare acest lucru în deplină cunoștință de cauză.
Ca urmare, instanța a opinat asupra faptului că între dreptul reclamanților de a-și exercita liber prerogativele dreptului de proprietate, atât cu privire la spațiile apartamente, cât și cu privire la spațiile cu destinația de parcare, și drepturile pârâtei de a-și exercita prerogative dreptului de proprietate cu privire la spațiile pe care le deține, ambele părți fiind obligate să respecte drepturile celorlalți derivate din coproprietatea comună, se impune a fi stabilit un echilibru de natură să conducă la respectarea drepturilor tuturor coproprietarilor, ceea ce impune obligația pârâtei de a permite reclamanților accesul liber și neîngrădit în spațiile cu destinația de parcare și de a se abține de la orice ingerințe privind accesul liber în imobil al reclamanților.
Cu toate acestea însă, în ceea ce privește deschiderea ușilor de incendiu și de siguranță ale imobilului, instanța din probele administrate în cauză a reținut că implementarea unui sistem de deschidere automată a acestor uși, existența acestui sistem fiind dovedită atât prin interogatoriul luat reclamantei SC G. S.
(răspuns întrebarea nr. 5, f. 72), prin interogatoriul luat reclamantului T. R.
(răspuns întrebarea nr. 6, f.135 verso) cât și din declarațiile martorilor A. D. G. și
L. Z. V. (f.177-178), nu îngrădește dreptul de proprietate al reclamanților, fiind doar un sistem de protecție, menit să mențină siguranța locatarilor.
Cât privește obligarea pârâtei la desființarea barierelor și a soculului acesteia, instanța a apreciat că acestea sunt de natură să conducă la vătămarea drepturilor reclamanților, doar în măsura în care dreptul lor efectiv la folosința spațiului de parcare este îngrădit. În acest sens instanța a avut în vedere, pe de o parte faptul că reclamanții nu pot pretinde dobândirea unor drepturi care ar afecta și drepturile celorlalți coproprietari, care au acceptat modalitatea de folosire a spațiilor de parcare.
Ca urmare, sub acest aspect, instanța a avut în vedere numai drepturile reclamanților, dispunând doar asupra modalității de exercitare a acestora în raporturile cu pârâta, în sensul obligării acesteia de a asigura accesul liber la spațiul de parcare, proprietatea reclamanților.
Referitor la sistemul de acces informatic prin cod nominal și card magnetic, în sensul celor arătate și cu privire la ușile de incendiu, probele administrate în cauză nu au relevat faptul că acestea ar fi de natură să îngrădească în vreun fel dreptul de proprietate, nefiind altceva decât o măsură de protecție pe care reclamantele de altfel și-au asumat-o la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, având în vedere faptul că au înțeles să cumpere spații într- un imobil cu destinația principală de spații comerciale. Nu în ultimul rând, instanța a reținut că este de notorietate faptul că modalitatea de acces securizată într-un imobil cu mai multe apartamente sau spații cu altă destinație, este larg răspândită și nu este de natură să aducă atingere exercitării prerogativelor dreptului de proprietate.
În același sens, cu privire la sistemul de supraveghere video, instanța a avut în vedere desființarea acestuia doar în spațiile comune aferente imobilului locuință, aparținând reclamanților de rd.1, reținând în acest sens, că și la ultimul. T. de judecată reprezentanții ambelor părți au arătat că reclamanții de rd.1 folosesc un spațiu și cu destinația de locuință (f.52), considerând că supravegherea printr-un astfel de sistem, aduce atingere vieții private a persoanelor fizice, însă desființarea întregului sistem nu poate fi dispusă, întrucât, așa cum s-a mai arătat și în cele ce preced, acest aspect are aduce atingere dreptului celorlalți coproprietari, cărora nu le sunt prejudiciate drepturile prin existența acestuia.
Cât privește accesul la panoul pentru afișarea denumirii, instanța, așa cum a relevat mai sus, reclamanții și-au dat acordul pentru folosirea acelor spații de către pârâtă, în vederea expunerii de materiale publicitare, perspectivă din care capătul de cerere a fost ca neîntemeiat.
Referitor la cererea privind obligarea pârâtei la daune morale, instanța a considerat că soluția pronunțată în cauză, prin care reclamanților li s-a recunoscut, într-o anumită măsură, vătămarea în principal a dreptului de folosință ca atribut al dreptului de proprietate, este de natură să repare eventualul prejudiciu al reclamanților persoane fizice, fără a mai fi în acest sens necesară o compensare bănească.
Pentru toate considerentele de fapt și de drept reținute, reținând în plus disp. art. 246 C., sub aspectul renunțării la judecată a reclamantei SC D. S. și a renunțării reclamantei SC V. P. S. la judecarea petitelor 2 și 4 ale cererii de chemare în judecată, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâta să permită reclamanților T. R., T. V. și SC A. S. accesul liber în parcările, proprietatea lor, situate la subsolul imobilul din C. N., calea D., nr.14-
16, să desființeze sistemul de supraveghere video amplasat în spațiile comune aferente imobilului - locuință aparținând reclamanților T. R. și T. V., să se abțină de la orice ingerințe privind liberul acces în imobilul din C. N., calea D., nr.14-16 al reclamanților T. R., T. V., SC G. S., SC A. S. și SC V. P. S. și a respins, ca neîntemeiată, restul cererii de chemare în judecată.
În temeiul disp. art. 274 coroborat cu art. 276 C., a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantelor SC G. S., SC A. S. și SC V. P.
S., în cuantum de câte 200 lei pentru fiecare, reprezentând onorariu avocațial (f.43-46) și a respins ca neîntemeiată, cererea pârâtei privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, întrucât aceasta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul judecării litigiului.
Împotriva acestei hotărâri a au declarat apel reclamanții T. R., T. V. și pârâta
SC E. S. I. S. C.-N.
Prin apelul declarat de pârâta SC E. S. I. S. C.-N. s-a solicitat schimbarea înparte a sentinței atacate în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare înjudecată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului pârâta a arătat că soluția instanței este netemeinică
și neclară, fiind contrazisă atât de probele de la dosar, cât și de însăși motivele reținute de prima instanță în cuprinsul hotărârii atacate. Pârâta învederează instanței împrejurarea potrivit căreia, din chiar considerentele primei instanțe se poate deduce faptul ca modalitatea actuala de utilizare a parcărilor, cu accesul controlat, iar nu restricționat, prin soclu și bariera, nu este în măsura sa împiedice utilizarea libera a parcărilor. În mod evident, fata de considerentele hotărârii, obligația impusa noua de către prima instanța o consideră în cel mai bun caz redundanta, ca sa nu spunem eronata de-a dreptul. a) Astfel după cum am arătat mai sus, instanța reține că "Referitor la sistemul de acces informatic prin cod nominal și card magnetic, în sensul celor arătate și cu privire la ușile de incendiu, probele administrate în cauză nu au relevat faptul că acestea ar fi de natură să îngrădească în vreun fel dreptul de proprietate, nefiind altceva decât o măsură de protecție pe care reclamantele de altfel și-au asumat-o la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare, având în vedere faptul că au înțeles să cumpere spații într-un imobil cu destinația principală de spații comerciale. Nu în ultimul rând, instanța reține că este de notorietate faptul că modalitatea de acces securizată într-un imobil cu mai multe apartamente sau spatii cu altă destinație, este larg răspândită și nu este de natură să aducă atingere exercitării prerogative lor dreptului de proprietate".
Având în vedere cele mai sus indicate, precum și împrejurarea potrivit căreia sistemul de operare al barierelor se realizează prin aceleași cartele, concluzia logica este cea potrivit careia sistemul actual de acces în parking ( pe baza de bariere, pe care prima instanța îl, menține, respingând expres și întemeiat solicitarea reclamanților de a le desființa) nu este în măsura sa îngrădească drepturile reclamanților.
Fata de aceste aspecte reținute de către prima instanța, nu înțelegem de ce, în privința parcărilor, folosirea cartelei „în mod evident îngrădește dreptul reclamanților de a le folosi" - pag.9, alin 3 din hotărâre., pe când în cazul accesului în imobil, pe baza A. C., instanța reține că "nu este de natură să aducă atingere exercitării prerogativelor dreptului de proprietate". În opinia acesteia, este evidenta împrejurarea potrivit careia prima instanța aplica unitati de măsura diferite pentru situații cvasiidentice. Astfel, de pe o parte aceasta reține că folosirea cartelei pentru accesul în parcare îngrădește dreptul reclamanților, pe când folosirea ACELEIAȘI C. pentru accesul în imobil nu aduce nici o atingere drepturilor reclamanților. C. este evidentă, din moment ce același argument (folosirea unei cartele unice, multifuncționale), într-un caz îngrădește drepturile reclamanților, iar în alt caz nu îngrădește aceste drepturi.
In mod evident, prima instanța accepta posibilitatea asigurarii unei aparari a drepturilor proprietarilor din incinta, printr-un sistem care sa impiedice accesul
DOAR în PRIVINTA PERSOANELOR NEINDREPT ATITE. b) De asemenea, admiterea acestui petit este contrazisă și de motivarea instanței de la pagina 9, ultimele 2 alineate: „Cât privește obligarea pârâtei la desființarea barierelor și a soclului acesteia, instanța apreciază că acestea sunt de natură să conducă la vătămarea drepturilor reclamanților, doar în măsura în care dreptul lor efectiv la folosința spațiului de parcare este îngrădit. În acest sens, instanța are în vedere, pe de o parte faptul că reclamanții nu pot pretinde dobândirea unor drepturi care ar afecta și drepturile celorlalți coproprietari, care au acceptat modalitatea de folosire a spatiilor de parcare.
Ca urmare, sub acest aspect, instanța va avea în vedere numai drepturile reclamanților, dispunând doar asupra modalității de exercitare a acestora în raporturile cu pârâta, în sensul obligării acesteia de a asigura accesul liber la spațiul de parcare, proprietatea reclamanților";.
Așadar, prima instanță a ajuns la concluzia că desființarea barierelor și a soclului ar fi de natură să conducă la vătămarea drepturilor reclamanților doar dacă dreptul la folosința parcării ar fi efectiv îngrădit. În același timp, prima instanță s-a pronunțat în mod neechivoc în sensul nedesființării barierelor și a soclurilor. Concluzia logică ce ar trebui să rezultă din acest raționament este că reclamanților NU le este îngrădit în mod efectiv dreptul la folosința parcării. Î. cu toate acestea, în mod surprinzător și eronat prima instanță a ajuns la concluzia că reclamanților le este îngrădit dreptul la folosința efectivă a parcărilor și în consecință a dispus obligarea subscris ei să permitem reclamanților accesul liber în parcările proprietatea lor. c) Un alt motiv pentru care critică hotărârea primei instanțe este faptul că, nu este deloc clară obligația care ne-a fost impusă de prima instanță. Aceasta reține prin dispozitiv că trebuie să permitem "reclamanților T. R., T. V. și SC A. S. accesul liber în parcările proprietatea lor, situate la subsolul imobilului din C. N., C. D., nr. 14 -16";.
Î. din moment ce aceasta nu a fost obligată la desființarea barierelor montate la intrarea în parcare și a soclului acestora, fapt care rezultă în mod neîndoielnic din argumentarea redată mai sus, în ce fel trebuie să permitem "reclamanților T. R., T. V. și SC A. S. accesul liber în parcările proprietatea lor, situate la subsolul imobilului din C. N., C. D., nr. 14 - 16"? Sau, altfel spus, care este obligația pe care ne-a impus-o prima instanță prin admiterea acest petit?
Hotărârea instanței e confuză și mai ales contradictorie în argumentarea soluției de admitere a acțiunii în ce privește accesul liber în parcări. Atâta timp cât subscrisa nu a fost obligată la desființarea barierelor și a soclului, iar sistemul de acces pe baza de cartela este corect, cum să permitem reclamanților accesul liber în parcare?
Nu înțelegem raționamentul instanței care, desi a apreciat în mod corect: i) că desființarea barierelor și a soclului ar aduce atingere drepturilor celorlalți proprietari din mobil, ii) că existența acestora nu aduce atingere drepturilor reclamanților) că accesul în imobil pe baza cartelelor e o măsură de siguranță, "larg răspândită", cum reține instanța și care nu aduce nici un fel de atingere drepturilor reclamanților: considera ca accesul în parcări, pe baza acelorași cartele "în mod evident îngrădește dreptul reclamanților de a le folosi". Din moment ce instanța a ajuns la concluzia că folosirea cartelei pentru accesul în imobil constituie doar o metodă de securizare pentru acces, în nici un caz o îngrădire a drepturilor reclamanților, nu înțelegem de ce în privința aceleiași cartele, pentru accesul în parcare, instanța a ajuns la concluzia că reprezintă o încălcare a drepturilor reclamanților.
În opinia recurentei, este un nonsens că atâta timp cât instanța reține - în mod corect - că existența barierelor și a soclului nu constituie o încălcare a drepturilor reclamanților, totuși să dispună obliga rea subscrisei la accesul liber în parcare! d) Un alt motiv pentru care critică soluția primei instanțe referitor la admiterea acestui petit este faptul că aceasta nu face referire la probele administrate în cauză, făcând doar considerații pur teoretice în cauză. Or, soluția instanței trebuie să-și aibă suportul, în primul rând, în probele administrate în cauză.
Învederează instanței de apel că potrivit referatului 403/(...) al arhitectului
Borda A., "C. planșei inițiale SA din Proiectul autorizat prin A. de C. nr.
2..11.200S, accesul în parkingul imobilului C. C. C. se va face controlat, cu bariere care se deschid prin eliberarea de tichete sau prin utilizarea cardurilor, iar sensurile de mers sunt despărțite".
Așadar, barierele și soclul sunt parte integrantă din imobil, planșa vizata spre neschimbare de ISU A. I. și de P. M. C. N., unde apar configurate bariere le și soclul acestora este parte integranta din A. de construire nr. 2..11.200S, iar în conformitate cu prevederile L. 50/1991, nicio modificare a acestora nu poate fi realizata decât cu modificarea autorizațiilor inițiale de construire.
După cum am menționat anterior, planșa SA din Proiectul autorizat prin autorizația de construcție menționata este parte integranta a acestuia. Inca din faza primara a negocierilor purtate cu fiecare cumpărător, aceasta autorizație a fost adusa la cunoștința cumpărătorilor, fiind menționata și în cuprinsul antecontractelor de vânzare cumpărare încheiate cu aceștia și fiind accesibila tuturor cumpărătorilor. A. sistem a fost însușit pentru a doua oara la semnarea proceselor-verbale de recepție și ulterior a fost inca o data insusit prin semnarea corespunzătoare în tabelul nominal cuprinzând predarea-primirea cartelelor de acces.
Menționează și ca nu însușirea acestui sistem, ci modificarea acestuia nu poate fi realizata decat cu acordul tuturor coproprietarilor (care si-au insusit sistemul prin modalitățile aratate) și ar fi necesara o modificare a autorizatiei inițiale.
Așadar, în primul rând prima instanță nu a explicat deloc în ce constă obligația impusă subscrisei, fiind vorba despre o obligație pur teoretică, fără consecințe practice, întrucât subscrisa oricum le permiteam reclamanților accesul liber în parcări și în al doilea rând prima instanță nu a avut deloc în vedere la pronunțarea hotărârii faptul că orice "intervenție" asupra modalității deacces în parcare ar impune acordul tuturor coproprietarilor precum și modificarea autorizației de construire.
Referitor Ia accesul în parking, precizăm faptul că prin A. nr. 442730/(...) I. de P. al J. C. ne-a comunicat avizarea planului de pază la obiectivul C. C. C.
În cuprinsul Planului de pază înregistrat sub nr. 4240/(...) avizat de IPJ C. se arată în mod expres următoarele:
Art. IV "Obiectivul este prevăzut cu sisteme electronice de acces pe bază de cartele magnetice atât Ia intrarea principală spre recepție cât și la fiecare nivel, parter + etaj 1 + etaj 2, precum și cu sistem acces pe bază de tichete în parcările subterane".
"S.ul de acces în parcare se face pe baza de cartele magnetice și tichete valorice".
În concluzie, apreciază că soluția primei instanțe nu ține cont de faptul că imobilul a fost proiectat astfel încât accesul în parking să se facă controlat, proiectul stând la baza emiterii autorizației de construire.
Reiterează în fața instanței de apel că atât în cuprinsul contractelor de vânzare cumpărare, cat și în cuprinsul antecontractelor de vânzare cumpărare încheiate intre subscris a și fiecare dintre reclamanți, este precizat cu exactitate locul de parcare care este dobândit în proprietate.
Așadar, acest drept de proprietate s-a transferat în favoarea reclamanților, asupra locurilor de parcare expres menționate în fiecare contract în parte.
Prima instanță a pronunțat soluția ca și cum pârâta a mai deține vreun drept asupra parcărilor reclamanților. Or, acest lucru este complet fals pentru că subscris a nu mai deține niciun titlu asupra acestor locuri de parcare și nu putem fi răspunzători asupra eventualelor tulburări pe care proprietarii le întâmpina în utilizarea acestora.
De asemenea, subscrisa nu a beneficiat și nu beneficiem de niciun fel de avantaj patrimonial de pe seama reclamanților în ceea ce privește cartelele de acces în parcare. A.ea au fost predate reclamanților, putând fi folosite la orice moment și în lipsa de orice fel de remunerație pentru a avea acces în parcare.
"După cum a arătat și în fața primei instanțe, legat de problema costurilor rezultate din consumul de energie electrica, prin adresa nr. 84 din data de (...), fila 320 de la dosarul cauzei, S.c. H CON INSTAL S.R.L., în calitate de executant al instalațiilor electrice interioare ale imobilului C. C. C., a confirmat faptul ca alimentarea cu curent electric a sistemului de acces cu bariera în imobilul în cauza se face de la contorul cu seria 1877793, care alimentează și recepția C. C. Ccnter, neatrăgând în concluzie niciun fel de obligații de plata în sarcina reclamanților.
În opinia recurentei, demersul reclamanților este unul abuziv, aceștia fiind de o totală rea credință, iar singurul lucru care îi deranjează la acest imobil este în realitate faptul că pârâta desfășoară o parcare privată cu parcările proprietatea acesteia, lucru absolut firesc și normal, fapt care nu atrage costuri în sarcina celorlalți coproprietari și nu-i împiedică cu nimic să-și exercite dreptul lor de proprietate asupra parcărilor.
Pentru a dovedi acest aspect, învederăm instanței de apel faptul că reclamanții au mai achiziționat de la subscrisa un imobil situat în ansamblul rezidențial Eden Residence C. T. din C. N., unde am construit 20 de case înșiruite. A.e case au în față alei cu parcări, iar locatarii din ansamblu, deci inclusiv reclamanții T. au solicitat montarea unei bariere, identice cu cea din C.
C. C. Prin urmare, ne punem întrebarea firească: nu este cel puțin curios faptul că o barieră montată la un imobil proprietatea lor nu-i deranjează deloc, din contră, au solicitat în mod expres montarea ei, însă același sistem, montat la imobilul C. C. C. îi deranjează atât de tare???!!!
În concluzie, referitor la acest petit apreciem că soluția primei instanțe este netemeinică, deoarece nu este susținută prin probele de la dosar, iar prima instanță se contrazice în repetate rânduri în motivarea soluției de admitere a acestui petit din acțiune.
II. Prima instanță a dispus obligarea subscrisei să desființeze sistemul de supraveghere video amplasat în spațiile comune aferente imobilului - locuință aparținând reclamanților T. R. și T. V.
În motivarea admiterii acestui petit, prima instanță reține următoarele: "În același sens, cu privire la sistemul de supraveghere video, instanța va avea în vedere desființarea acestuia doar în spațiile comune aferente imobilului locuință, aparținând reclamanților de rând 1, reținând în acest sens că și la ultimul termen de judecată reprezentanții ambelor părți au arătat că reclamanții de rând
1 folosesc un spațiu și cu destinația de locuință, considerând că supravegherea printr-un astfel de sistem aduce atingere vieții private a persoanelor fizice, însă desființarea întregului sistem nu poate fi dispusă, întrucât, așa cum s-a mai arătat și în cele ce preced, acest aspect ar aduce atingere dreptului celorlalți coproprietari, cărora nu le sunt prejudiciate drepturile prin existența acestuia".
Referitor la admiterea acestui petit, subscrisa criticăm hotărârea primei instanțe, pentru următoarele motive:
1. În primul rând, dorim să învederăm instanței faptul că obligația dispusă de prima instanță - de desființare a sistemul de supraveghere video doar în spatiile comune aferente imobilului locuință este o obligație fără obiect, care nu poate fi adusă la îndeplinire, pentru "simplul motiv că în casa scării de la scările A și B - de apartamente - și pe holurile scărilor A și B NU EXISTĂ NICI UN FEL DE S. DE SUPRAVEGHERE VIDEO. Prin urmare, pârâta nu avea ce sistem să desființeze, întrucât aceste spații nu sunt supravegheate video. Reiterează și în fața instanței de apel faptul că nu avem nici un interes și nu o interesează să-i supravegheze sau spioneze pe reclamanți sau să le încalce viața privată, unicul scop al acestui sistem de supraveghere fiind siguranța clădirii, protejarea locatarilor și a bunurilor acestora împotriva infracționalității.
2. În al doilea rând, dacă instanța a avut în vedere camerele exterioare și cele din parcare, (lucru de care ne indoim, fata de intreaga motivare, dar pe care, pentru a inlatura orice posibila indoiala, il criticam) nu suntem de acord cu soluția primei instanțe deoarece:
- motivarea primei instanțe poate fi inteleasa ca intrand în contradictie cu soluția pronunțată. Astfel, camerele de pe perimetrul exterior al clădiri aparțin tuturor coproprietarilor, deci și proprietarilor de birouri și spații comerciale. Este evident că instanța nu s-a referit și la aceștia când a dispus desființarea sistemului, deoarece a arătat în mod expres că e vorba de destinatia locuintă, în evidentă antiteză cu destinatia de birou - spatiu comercial. Or, din moment ce a avut în vedere doar camerele aferente locuinței personale a reclamanților, lucru precizat în mod expres, este evident că nu s-a referit și la camerele de supraveghere aferente birourilor și spațiilor comerciale, cum sunt camerele exterioare și camerele din parcare, insa acest lucru nu reiese suficient de clar.
- din moment ce instanța a retinut că desfiintarea întregului sistem ar aduce atingere drepturilor celorlalți coproprietari, este evident că nu s-a referit și la camere exterioare și cele din parcare, atâta timp cât acestea aparțin tuturor coproprietarilor, adică exact acelora pe care instanța "i-a exceptat" de la desființarea sistemului. E posibil ca, în lipsa unei expertize sau cercetari la fata locului, prima instanță sa nu fi înțeles în mod corect și complet problema acestor camere de supraveghere care asigura vizibilitatea doar asupra perimetrelor exterioare ale clădirii și asupra spatiilor comune T. C. A., deci și proprietarilor de birouri și spații comerciale, neexistând un perimetru supravegheat care săaparțină exclusiv proprietarilor de locuințe, cum s-ar deduce din motivarea primei instanțe.
Ceea mai arată pârâta este faptul că reclamanții teoretic se simt lezați de amplasarea camerelor de supraveghere - repetăm, pe în casa scării și în holurile apartamentelor - însă ceilalți coproprietari din imobil, în majoritate covârșitoare, nu au dreptul să se simtă lezati de acțiunea reclamanților. A. sistem nu este un moft al subscrisei, nici o modalitate de control a reclamanților, pentru că pe noi nu ne interesează viața particulară a proprietarilor .
3. Apreciază că reclamanții au recurs la o diversiune pentru a obține desființarea sistemului video, pe care prima instanță a sesizat-o, insa hotărârea sa nu este suficient de clara pentru a lamuri problema. Aceștia (reclamanții) s-au folosit de calitatea lor de proprietari atât ai unui spațiu comercial cât și ai unei locuințe (doar aceasta din urma calitate a fost reținuta de către instanța la admiterea acestui petit) pentru a obține desființarea sistemului video care profita celorlalți locatari. Niciodată pe parcursul procesului nu s-a pus problema că reclamanții au fost filmați în timp ce intrau în locuința lor (e o absurditate, nici nu se pune problema de așa ceva) sau filmați în casa scării sau pe hol urile locuinței. Din contră, nemulțumirea reclamanților a fost în permanență referitor la clienții lor (or, în mod evident clienții sunt aferenți unui spațiu comercial). De altfel cităm din cererea de chemare în judecată" ( ... ) acest sistem atât de benefic pentru afaceri el lipsește cu desăvârșire în zona unde este amplasat sediul pârâtei, clienții acesteia (n.n. spre deosebire de clienții reclamanților) nefiind astfel obligați să parcurgă atâția pași anevoioșii ?"; "(. .. ) instalarea sistemului de supraveghere video montat, care de asemenea încalcă în mod flagrant atât intimitatea locatarilor, dar și pe cea a clienților (. .. )". Așadar, locuința a fost doar pretextul pentru care reclamanții au solicitat desființarea sistemului video. Nicăieri în cererea de chemare în judecată reclamanții nu arată în mod concret faptul că le este afectată viața personală (ar fi și greu de dovedit acesta din moment ce nu se supraveghează video părțile de locuințe din imobil).
Susținerile noastre sunt dovedite și de faptul că la dosarul cauzei au fost depuse acte din care rezultă nemulțumiri doar din partea PFA V.oiu G. L. și PFA
M. D., titulare ale unui cabinet de psihiatrie. Î. aceste persoane sunt părți în contracte semnate cu SC G. S., care este la rândul sau comodatar al lui T. R. (este societatea lui).
Apreciază că prin desființarea sistemului video exterior s-ar aduce o gravă vătămare drepturilor persoanelor care dețin birouri și spații de comerț (și bineînțeles și celorlalți proprietari de locuințe). De altfel, chiar unul din martorii audiați în cauză, dl. A. D. a arătat că având în vedere sistemul video existent, el nu și-a montat unul suplimentar la spațiul său de birouri.
Recurenta ar fi fost complet de acord cu demersurile reclamanților și nu ar fi avut ce protesta dacă ar exista măcar o singură cameră de supraveghere în casa scării și pe holurile locuințelor. În acest caz, demersul reclamanților ar fi fost unul corect. Î. nu se pune problema de așa ceva, pentru că nu există nici o cameră care să filmeze în partea de locuințe a imobilului. Camerele filmează doar exteriorul clădirii - care nu-i așa aparține și celor 2 proprietari de locuințe - reclamanții - care se simt liberi să ceară desființarea lui, fără să tină cont de interesele celorlalte persoane din imobil.
În ceea ce privește camerele video din parcare, dacă instanța le-a avut în vedere și pe acestea atunci când a dispus desființarea lor, consideră că soluția ar fi greșită. Nu vedem, efectiv nu înțelege cum niște camere video amplasate în parcarea unui imobil cu aproape 200 de "apartamente", în care se desfășoară și o parcare privată, aduce atingere dreptului reclamanților la viață privată. Cum ar arăta imobilul C. C. C. în modalitatea dorită de reclamanți: fără bariere de acces în parcare, fără card de acces în imobil nici măcar noaptea, fără camere desupraveghere la interior și exterior, în condițiile în care în imobil sunt bunuri și informații valorând, fără exagerări, milioane de euro???!!!
Reclamanții nu doresc altceva decât să ne fumeze afacerea, pretextând o așa zisă încălcare a dreptului lor la proprietate privată, pentru a obține niște pretinse drepturi cu efecte dezastruoase asupra drepturilor celorlalți proprietari. Același martor A. D. audiat în cauză a confirmat că motivul principal pentru care a ales să-și desfășoare activitatea în C. C. C. sunt condițiile elite oferite de imobil și că mulți din clienții săi au remarcat acest lucru.
4. De asemenea, apelanta critică soluția instanței de admitere a acestui petit pentru faptul că aceasta nu face deloc referire la probele administra te în cauză, făcând doar considerații pur teoretice în cauză și nu ține cont de prevederile L. 3. privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor.
Potrivit art. 2 din Legea 3., societățile comerciale, indiferent de natura capitalului social, precum și alte organizații care dețin bunuri ori valori cu orice titlu, denumite în prezenta lege unități, sunt obligate sa asigure paza acestora .
Art. 3 alin. din același act normativ prevede că:
(1) în funcție de importanta, specificul și valoarea bunurilor pe care le dețin, conducătorii unităților prevăzute la art. 2 alin. (1), cu sprijinul de specialitate al politiei, pentru sistemele civile de paza, sau al jandarmeriei, pentru cele militare, stabilesc modalități concrete de organizare și de executare a pazei, dupa caz, cu efective de jandarmi, paza cu gardieni publici, paza proprie sau paza prin societăți specializate.
(2) Unitățile grupate pe un anumit spațiu pot organiza, cu avizul politiei, paza în comun cu gardieni publici, paza proprie sau prin societățile specializate de paza. C. acestor unități stabilesc forma de paza, obligațiile și răspunderile fiecărui beneficiar, inclusiv cele privind întocmirea planului de paza.
(3) La unitățile unde nu este posibila realizarea unui sistem de paza organizat, conducătorii acestora sunt obligați sa execute împrejmuiri, grilaje, obloane, încuietori sigure, iluminat de securitate, sisteme de alarma sau alte asemenea mijloace necesare asigurării pazei și integrității bunurilor.
În cap. IV din lege sunt prevăzute sistemele tehnice de protectie și de alarmare împotriva efracției. Astfel:
Art. 28 (1) "C. unităților care dețin bunuri, valori, suporturi de stocare a documentelor, a datelor și informațiilor cu caracter secret de stat sunt obligați să asigure paza, mijloacele mecano-fizice de protecție și sistemele de alarmare împotriva efracției în locurile de păstrare, depozitare și manipulare a acestora, precum și în locurile unde se desfășoară activități care au un asemenea caracter.
(2) Proiectele sistemelor de alarmare se avizează de D. G. de P. a M. B. ori de inspectoratul de politie județean pe raza căruia se află obiectivul, sub aspectul respectării cerintelor minime de securitate împotriva efracției.
(3) Elementele de protecție mecano-fizice incorporate imobilelor destinate păstrării, depozitării și manipulării bunurilor și valorilor de orice fel trebuie să fie rezistente la efracție, corespunzător gradului de siguranță impus de caracteristicile obiectivului păzit, în conformitate cu cerințele tehnice stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi.
(4) În sensul prezentei legi, prin elemente de protecție mecano-fizice se înțelege: ziduri, plase, blindaje, case de fier, seifuri, dulapuri metalice, geamuri și folie de protecție, grilaje, uși și încuietori.
(5) În sensul prezentei legi, prin sistem de alarmare împotriva efracției se înțelege ansamblul de echipamente electronice care poate fi compus din centrală de comandă și semnalizare optică și acustică, detectoare, butoane și pedale de panică, control de acces și televiziune cu circuit închis cu posibilități deînregistrare și stocare a imaginilor și datelor, corespunzător gradului de sigurantă impus de caracteristicile obiectivului păzit.
(6) Instalarea, modificarea, inclusiv punerea în funcțiune a sistemelor de alarmare împotriva efracției se avizează și se controlează potrivit prevederilor alin. (2).
(7) Proiectele sistemelor de alarmare împotriva efracției se întocmesc în mod obligatoriu pentru obiectivele care sunt supuse avizării poliției, iar elaborarea acestora se face cu respectarea cerințelor tehnice minime stabili te prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi.
Art. 30 În proiectele de execuție a construcțiilor destinate producerii, păstrării sau deținerii unor bunuri ori valori importante sau a lucrarilor de modernizare, modificare și transformare a acestora trebuie sa se prevad a construirea sau introducerea mijloacelor de protecție mecano-fizice și instalarea sistemelor tehnice de paza și alarmare împotriva efracției".
În acest caz, sistemul de supraveghere a fost aprobat odata cu aprobarea
Planului de paza de catre I. de P. al J. C., la data de (...). Planul respecta în totalitate prevederile L. 3. și - în mod paradoxal fata de toate susținerile reclamanților - oferă o multitudine de garanții atat fata de coproprietari, cat și fata de vizitatori.
Astfel, conform capitolului V al planului, cei care asigura paza au obligatia expresa de a pastra secretul de serviciu. C. aceluiasi capitol, cei care asigura paza nu vor permite introducerea în incinta obiectivului a aparatelor de fotografiat și filmat fara aprobarea administrației C. C. C. (in cazul în care nu ar exista acest sistem, vizitatorii ar fi mult mai expusi decat prin utilizarea unui sistem de paza organizat, care reduce semnificativ riscurile expunerii, mai ales în conditiile în care acest aspect este dublat de o obligatie de confidentialitate ).
Așadar, sistemul de supraveghere video este descris și prevăzut în Planul de pază vizat și aprobat de P. municipiului C. N. și este amplasat astfel încât să asigure vizibilitatea doar asupra spațiilor comune și asupra perimetrelor exterioare ale clădirii, nelezând în nici un fel proprietatea individuală a vreunui coproprietar și a fost achiziționat și amplasat în conformitate cu prevederile L. 3., ținându-se cont de natura și categoria constructiei.
5. În final, apelăm la un argument practic: să presupunem că se desființează camerele de supraveghere exterioare, pentru că, nu-i așa, sunt amplasate pe spații comune aferente și apartamentului "proprietate personală a reclamanților. P. presupune fără nici o exagerare că are loc .0 spargere în partea de birouri a imobilului, iar infractorul intră pe geam, deci prin exterior, nu prin interior, unde sunt camere de supraveghere (atenție, este vorba de spațiile de birouri, unde într-adevăr există camere, însă acestea nu-i privesc pe reclamanți, iar prima instanță a înțeles corect acest aspect). În ce fel mai este protejată această parte a imobilului într-o asemenea situație, atâta timp cât dintr-o dorință egoistă și irațională a unui proprietar de locuință s-a desființat un sistem care profită întregii clădiri? Dacă nu ar mai exista camere de supraveghere la exterior, clădirea ar fi complet expusă. Credem că acestea sunt chiar mai importante decât camerele de interior (care, repetăm pentru a n oară, există doar în spațiile comune de birouri și comerț), întrucât filmează orice persoană care intră în clădire.
În mod logic, "filmarea" camerelor de la exterior se oprește la intrarea în clădire. Nu înțelege în ce fel filmare a persoanelor care intră în imobil poate afecta dreptul la viață personală al reclamanților, atâta timp cât este vorba despre un imobil cu aproape 200 de apartamente și în care se desfășoară activități comerciale? Dacă ar exista o cameră de supraveghere deasupra ușii de la locuința personală a reclamanților sau măcar în casa scării sau pe hol urile de locuințe, ar fi cu totul altceva ...
In mod evident, fata de existenta unor parti indivize comunei spatii comune apartinand atat zonei de birouri, cat și zonelor de locuit, precum și a unor parti indivize comunei spatii comune apartinand doar uneia dintre cele doua categorii de mai sus, subscris nu are cum sa considera nelegala interzicerea amplasarii de camere, fara acordul factorilor de decizie asupra acestor spatii (asociatia de proprietari în opinia noastra). în situatia practica în care ne aflam, chiar daca prima instanta ar fi fost mai clara în exprimare și ar fi dispus conform dorintei sale intime, potrivit celor de mai sus, o asemenea dispozitia tot nu ar fi fost aplicabila, deoarece în spatiile comune aparținând exclusiv locuințelor nu sunt și nu au fost amplasate camere de supraveghere.
III. Prima instanță a mai dispus obligarea subscrisei să se abțină de la orice ingerințe privind liberul acces în imobilul din C. N., C. D., nr. 14 - 16 al reclamanților T. R., T. V., SC G. S., SC A. S. și se V. P. S.
Apelanta critică hotărârea primei instanțe mai multe motive:
1. În primul rând, soluția de admitere a acestui petit nu este nicăieri motivată în cuprinsul hotărârii atacate. Prima instanță nu reține nici un motiv de fapt sau de drept aferente acestei soluții. De altfel, acest lucru ar fi fost dificil având în vedere că nici chiar cererea de chemare în judecată nu a fost motivată sub acest aspect.
2. În al doilea rând, prima instanță a dispus o obligație cu caracter absolut general, care în mod efectiv, în practică, nu poate fi pusă în aplicare.
3. De asemenea, apreciază că această obligație este. lipsită de obiect și nu are nici un sens întrucât, referitor la accesul în imobil, instanța s-a pronunțat în sensul că pârâta nu săvârșea fapte de ingerință la adresa celorlalți coproprietari, atâta timp cât a respins toate cererile reclamanților referitoare la același subiect: de deschidere a ușilor de incendiu și de siguranță, de desființare a accesului pe baza cardului, de menținere în permanență deschisă a ușii de intrare de la parter din scara C (petitele 1,3 6).
Apreciază că, din contră, acțiunile reclamanților constituie atingeri ale dreptului de proprietate al pârâteii și ale celorlalți proprietari din imobil, care nu sunt parte în prezentul dosar.
Pentru toate aceste considerente solicită instanței admiterea apelului, schimbarea în parte a Sentinței civile nr. 1951/(...) pronunțată de T. S. C. în dosarul nr.(...) în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de apel și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
1. Cu privire la apelul declarat în reclamanții T. R. și T. V., Curtea retine că a fost înregistrat la data de 12 septembrie 2012, data certă pusă de registratură la prima instanță (f. 26).
După cum rezultă din dovezile de la filele 96 și 101 (dosar vol. II al primei instanțe), motivarea sentinței le-a fost comunicată reclamanților la data 26 iulie
2012, iar termenul de apel prevăzut de art. 284 alin. C. și calculat potrivit art. 101 C. pr. civ., a expirat la data de 13 august 2012, aceasta fiind ultima zi în care apelanții puteau declara apel în termen legal.
C. art. 102 alin. 1 C., termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. 1 C., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
Reclamanții apelanți au justificat introducerea apelului abia la data de 12 septembrie 2012 pe considerentul că nu li s-a comunicat sentința atacată, aceasta fiind comunicată la o adresă greșită respectiv în C.-N., str. D. nr. 24 ap.
42 în loc de C.-N., str. D., nr. 25 ap. 41.
Trebuie notat că din economia actelor atașate la dosarul primei instanțe, adresa menționată în cererea introductivă de instanță, înregistrată la data de 11 iunie 2010 pe rolul J. C.-N., efectuată in terminis de avocatul redactor al cererii de chemare în judecată a fost aceea din C.-N., str. D. nr. 24 ap. 41 jud. C. (f. 3 dos. J. C.-N. nr. (...), atașat) ca domiciliu procesual ales al reclamanților.
Mai apoi, Curtea observă că pe parcursul derulării litigiului în fața J. C.-N., când reclamanții au depus la dosar completare de acțiune și cerere în probațiune (f. 47 dos. J. C.-N., atașat) au menționat același domiciliu procesual ca și cel din cererea de chemare în judecată, introduictivă de instanță.
Trebuie notat că prin sentința civilă nr. 4364 din (...) din dos. nr. (...) (f. 355 verso dos. Judecătoria Cluj-Napoca, atașat) prin care Judecătoria Cluj-Napoca a dispus declinarea competenței materiale de soluționare a dosarului în favoarea T.ui Comercial (actual S.) C. a preluat în dispozitiv adresa indicată de reclamanți, fără ca aceștia din urmă să recurgă la procedura prevăzută de art. 281 C. în măsura în care considerau că instanța a săvârșit o eroare în ceea ce privește mențiunea corectă a adresei la care urmează să fie făcute toate comunicările cu reclamanții.
În fine, Curtea mai reține că aceeași adresă menționată de reclamanți înregistrată ca atare în sistemul ECRIS a fost apoi transmisă electronic și instanței sesizate prin declinatorul de competență, așa cum rezultă din citativul creat la data de (...) și imprimat de P. D. la data de (...) ora 11:29 (f. 1, dos. primei instanțe).
Dincolo de acestă mențiune în ceea ce privește domiciliul procesual ales al reclamanților, prima instanță ia act formal de acesta și prin încheierea din 20 octombrie 2011 (f. 68) prin care a încuviințat proba cu mărturisirea urmând ca interogatoriul să fie administrat la 17 noiembrie 2011 când a stabilit că reclamanții T. R. și T. V. vor fi prezentați fără citație prin intermediul reprezentantului acestora. Din încheierea din 17 noiembrie 2011 (f. 152) rezultă că reclamanții s-au prezentat personal în fața primei instanțe. Odată, în plus s-a confirmat adresa menționată în dosar de vreme ce nu au recurs la nici un mecanism procedural pentru a se face îndreptarea ori rectificarea erorii materiale cu privire la mențiunile privind domiciliul procesual.
Ulterior, deși reclamanții, au formulat o poziție procesuală față de cererea de intervenție în interes propriu formulată de A. de P. nr. 1 din C.-N., str. D. nr.
14-16, au menționat în acel script (f. 201-202) adresa de domiciliu a acestora, respectiv C.-N., str. D. nr. 14-16 sc. A, ap. 26 jud. C., după cum aceeași adresă au menționat-o și în concluziile scrise depuse de reclamanți după închiderea dezbterilor (f. 26-42 vol. II).
În fine, Curtea are în vedere că justificarea apelanților privind faptul că trebuia să fie avut în vedere de instanță domiciliul procesual precizat în antetul tuturor actelor depuse de către reclamanți nu este pertinentă de vreme ce în actele de procedură menționate anterior, manifestarea de voință explicită a reclamanților a fost aceea de a menționa expres un anumit domiciliu procesual printr-o mențiune specială și nu una genrală de trimitere la adresa menționată în antetul actelor de procedură.
Așa fiind, o atare justificare nu poate fi primită.
Curtea reține că pe parcursul derulării litigiului, deși reclamanții puteau și trebuiau să urmărească derularea procedurii inclusiv în ceea ce privește mențiunile reținute de instanță privind adresa ori domiciliul procesual menționat în actele de procedură nu au recurs nici la procedura de rectificare ori îndreptarea a erorilor conform art. 132 C. și nici la procedura prevăzută de art. 98 C.
Astfel, Curtea reține cu titlul de principiu că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 1 C. părtile au îndatorirea ca, în conditiile legii, sa urmareasca desfasurareasi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligatia sa îndeplineasca actele de procedura în conditiile, ordinea si termenele stabilite de lege sau de judecator, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. 1, precum si să-și probeze pretentiile si apararile.
Așa fiind, cu minime diligențe, în situația în care reclamanții ar fi observat că din propia lor eroare au menționat o adresă de domiciliu procesual la care să le fie comunicate actele de procedură și care nu corespunde cu realitatea ar fi trebuit să recurgă la procedura prevăzută de art. 132 alin. 2 pct. 1 C. text legal conform căruia, atunci când se solcită îndrepatarea erorilor materiale din cuprinsul cererii la solicitarea părții instanța va trece declarațiile verbale în cuprinsul încheierii de ședință.
Or, rectificarea cu pasta de pix pe exemplarul din cererea introductivă a numărului administrativ al imobilului din 24 în 25 nu întrunește exigențele legale anterior menționate de vreme ce partea nu a semnat pe act modificarea anterior înregistrării la instanță și nici ulterior nu a încunoștiințat instanța printr-o declarație verbală care să fie trecută în vreo încheiere de ședință. Mai mult corectura nu apare și pe celelalte exemplare ale cererii de chemare în judecată, cel puțin pe acela comunicat pârâtei apelante nu este efectuată de vreme ce din copia prezentată spre vedere instanței de apel și anexată de pârâtă la concluziile scrise depuse de aceasta la data de 30 octombrie 2012, nu se observă nicio astfel de modificare.
Așa fiind, eventuala corectură care în lipsă de probe nu se știe când și de cine a fost realizată nu produce nici un efect în litigiu de vreme ce nu s-a recurs la procedurile mai înainte menționate care sunt tot atâtea garanții pentru instanță și celalate părți cu privire la realitatea și veridicitatea mențiunilor din actele de procedură efectute de părțile litigante.
Din această perspectivă, mențiunea în sine nu poate fi și nu este opozabilă nici instanței și nici celorlalte părți litigante.
Pe de altă parte, Curtea reține că modificarea pe parcursul procesului a adresei ori domiciliului procesual unde vor fi comunicate cu partea actele de procedură trebuie în mod expres adusă la cunoștința instanței și a celorlalte părți conform procedurii prevăzute de art. 98 C.
Astfel, conform acestui text legal, schimbarea domiciliului uneia din parti în timpul judecatii trebuie, sub pedeapsa neluarii ei în seama, sa fie adusa la cunoștința instanței prin petiție la dosar, iar părții potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu petiția prin care se inștiinteaza instanța despre schimbarea domiciliului.
Astfel fiind, deși printr-un act de procedură efectuat ulterior introducerii acțiunii de către parte în cursul procesului prin care se menționează un alt docmiciliu procesual decât cel din acțiunea introductivă nu este opozabil instanței și părților cu interese contrarii dacă nu a fost adus la cunoștință instanșei prin petiție, ceea ce însemnă că instanței i se solicită în mod expres să ia cunoștință de schimbarea domiciliului, și celeilalte părți potrivnice trebuie să i se facă cunoscut printr-o comunicare transmisă cu sacrisoare recomandată iar recipisa care atestă această corespondență poștală trebuie depusă la dosar odată cu petiția prin care se înștiințează instanța despre schimbarea domiciliului.
În acest context, Curtea reține că simpla mențiune a unei alte adrese în anumite acte trasmise numai instanței fără a se solicita expres a se lua act conform art. 98 C. de de această modificare și fără ca anterior partea să expedieze o atare înștiințare și cu partea potrivnică, nu întrunește cerințele legale iar sancțiunea prevăzută de textul legal precitat este fără efecte juridice, așa cum explicit arată legea sub pedeapsa neluării ei în seamă.
Pe cale de consecință, Curtea reține că apărările reclamanților apelanți nu pot fi primite, eroarea cu privire la mențiunea adresei domiciliului procesual pentru comunicare aparținând în exclusivitate acestora.
Curtea mai reține că în actele de procedură întocmite cu prilejul efectuării procedurii de comunicare a fost menționat cu exactitate domiciliul procesual făcut cunoscut în litigiu de către reclamanți, așa cum rezultă din înscrisurile de la filele 96 și respectiv 101 din volumul al doilea al dosarului primei instanțe, încât dispozițiile art. 100 alin. 1 pct. 4 C. au fost respectate, nefiind dată sancțiunea nulității prevăzute la art. 100 alin. 3 din același cod.
Mai mult, Curtea reține că neregularitatea invocată cu privire la comunicarea sentinței apelate cu reclamanții (f. 96, 101 vol. II dos. primei instanțe) nu poate fi primită căci această neregularitate fiind pricinuită de propriul lor fapt nu poate fin invocată din punct de vedere juridic, interdicția expresă fiind statuată de prevederile art. 108 alin. 4 C.
Rațiunea acestei prevederi legale își are sorgintea în principiile care guvernează responsabilitatea civilă în general precum și pentru a se preveni manifestarea abuzivă a părții.
Așa fiind, nu se poate susține că actele de procedură de comunicare a sentinței sunt lovite de nulitate, nefiind astfel posibilă nici refacerea actului în sensul repunerii în termenul de apel, căci premisa repunerii în termen este dată tocmai de absența culpei părții, așa cum rezultă fără echivoc din prevederile art. 103 alin. 1 C.
Față de cele ce precedă, Curtea urmează ca pe baza constatărilor efectuate
și în temeiul art. 103 alin. 1 C.pr.civ să constate decăderea reclamanților din dreptul de a formula apel în temenul legal sens în care în temeiul art. 284 alin. 1 rap. la art. 101 și urm. C. se va respinge ca tardiv apelul declarat de aceștia în cauza de față.
Cum apelul a fost soluționat în temeiul unei excepții, se apreciază de către instanță că este de prisos a mai fi analizate celelalte de apel.
2. Cât privește apelul declarat de pârâta SC E. S. I. S. C.-N., Curtea reține că este fondat pentru considerentele ce urmează:
În primul rând, Curtea reține de principiu că motivele și argumentele expuse de instanță ca rezultat al deliberării asupra chestiunilor supuse judecății trebuie să se regăsească în soluția dată acțiunii și trebuie să susțină și să explice dispozitivul.
Curtea observă că raționamentul pârâtei expus sub forma criticilor în apel privind contradicția dintre dispozitiv și considerente este elocvent.
Astfel, privind soluția de admitere a petitului formulat de reclamanți privind obligarea pârâtei de a permite accesul liber în parcările, proprietatea lor, situate la subsolul imobilului din C.-N., calea D. nr. 14-16, se argumentează în considerente (pag. 9 ultimele două aliniate) că în ceea ce privește "(… )obligarea pârâtei la desființarea barierelor și a soclului acesteia, instanța apreciază că acestea sunt de natură să conducă la vătămarea drepturilor reclamanților, doar în măsura în care dreptul lor efectiv la folosința spațiului de parcare este îngrădit. În acest sens, instanța are în vedere, pe de o parte faptul că reclamanții nu pot pretinde dobândirea unor drepturi care ar afecta și drepturile celorlalți coproprietari, care au acceptat modalitatea de folosire a spațiilor de parcare.
Ca urmare, sub acest aspect, instanța va avea în vedere numai drepturilereclamanților, dispunând doar asupra modalității de exercitare a acestora în raporturile cu pârâta, în sensul obligării acesteia de a asigura accesul liber la spațiul de parcare, proprietatea reclamanților. „
Din cele ce precedă, se reține că prima instanță a avut în vedere că desființarea barierelor și a soclului ar vătăma dreptul reclamanților de a aveaacces și a folosi spațiul de parcare cu condiția ca dreptul de folosință al parcării să fie efectiv îngrădit.
Cu toate acestea, prima instanță a plecat de la soluția că desființarea barierelor și a soclului nu se impune aspect față de care nu s-au formulat nici un fel de critici în apel și care astfel a intrat în puterea lucrului judecat.
Pe cale de consecință, Curtea reține că prima instanță nu a justificat pertinent în ce manieră este efectiv îngrădit dreptul reclamanților privind accesul
și folosirea spașiului de parcare. A., Curtea reșine că prima instanșă nu oferă suport argumentativ și conclusiv pentru soiluția de obligare a pârâtei de a permite accesul liber al reclamanților în parcările proprietatea acestora de vreme ce a reținut în argumentație că modalitatea actuală de utilizare a parcărilor, cu acces controlat, iar nu restricționat, prin soclu și barieră, nu este în măsură să permită să împiedice utilizarea liberă a parcărilor.
Mai mult, pe planul executării în concret a soluției din dispozitiv apar dificultăți privind maniera concretă în care pârâta în calitate de debitor al obligației de a face, respectiv de a permite accesul liber în parcările, proprietatea lor, situate la subsolul imobilului din C.-N., calea D. nr. 14-16 ar putea fi efectiv executată în beneficiul creditorilor reclamanți.
Dat fiind că din probele dosarului rezultă că unica soluție de acces pentru toate persoanele îmn spațiul de parcare este prin utilizarea barierelor și a soclului care a fost tranșată de o manieră irevocabilă în litigiu executarea obligației impusă pârâtei de prima instanță nu poate fi realizată.
Și este așa, deoarece atât timp cât pârâta nu a fost obligată la desființarea barierelor și a soclului și câtă vreme s-a dovedit că sistemul de acces pe bază de catelă este corect, accesul reclamanților în spațiul de parcare în altă modalitate este imposibil de pus concret în executare.
Astfel fiind, recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de liber acces la spațiul de parcare, independent de sistemul de acces cu care este dotat imobilulu și care este utilizat de toate persoanele care folosesc spațiul de parcare este mai degrabă teoretic și iluzoriu decât concret și efectiv.
A admite suplimentar recunoașterea unui atare drept în beneficiul exclusiv al reclamanților dincolo de tratamentul derogator și special pe care-l exhibă, în comparație cu celellate subiecte de drept aflate într-o situație identică și analogă, realizarea dreptului cu concursul direct al pârâtei impune pentru aceasta o sarcină specială și exorbitantă care nu are nicio justificare rezonabilă și obiectivă și care rupe echilibrul just izvorât din efectele achiziției unui apartament într-un atare imobil cu funcțiuni mixte, atât pentru locuințe cât și pentru bussines, aspect pe care reclamanții l-au cunoscut încă de la început și acceptat ca atare.
De altfel, este și greu de justificat atât faptic cât și juridic soluția primei instanțe având în vedere premisele de la care pleacă raționamentul acesteia și care nu au fost contestate în instanța de apel, respectiv: că desființarea barierelor și a solcului ar aduce atingere drepturilor celorlalți propietari din imobil, că existența acestor siteme de acces nu aduce atingere drepturilor reclamanților, că accesul în imobil pe baza cartelelor este o măsură de siguranță larg răspândită, deci rezonabilă și justă, și care nu aduce atingere drepturilor reclamanților și că accesul în spațiul de parcare, pe baza acelorași cartele îngrădește în mod evident dreptul reclamanților de a-l folosi.
Curtea reține că pârâta a justificat pertinent rațiunea utilizării metodelor de securizare pentru accesul în spațiul de parcare și că astfel, ca toți ceilalți utilizatori, inclusiv propietari ai spațiilor din imobil, reclamanții beneficiază de un tratatment corect și legal, fără să fie expuși unor îngerințe în viața privată a acestora sau să li se restrângă ori vateme alte drepturi legate de persoana ori bunurile acestora.
În acest context, Curtea are în vedere că încă din etapa administrativă, prealabilă emiterii autorizației de construire a imobilului (AC nr.2048/(...)), prin refereratul arhitectului Borda A. s-a prevăzut în proiectul autorizației de construire (PAC), ca accesul în parkinngul imobilului din litigiu să fie controlat, cu bariere care se deschid prin eliberarea de tichete sau prin utilizarea cardurilor, iar sensurile de mers sunt despărțite, referat ce se regăsește menționat pe planșa
5A, parte intengrantă din PAC, aspect care a fost cunoscut de cumpărătorii spațiilor din imobil, așa cum s-a arătat și în precedent. Mai mult acest sistem a fost avizat spre neschimbare de către ISU A. I. și P. M. C.-N.
În fine, Curtea reține că pentru punerea în aplicare a regimului derogator de acces în spațiul de parcare în accepțiunea soluției dată de prima instanță, concret pârâta ar fi pusă în situația de a modifica accesul în imobil prin realizarea unei căi de acces speciale pentru reclamanți ceea ce presupune modificarea arhitecturii imobilului, reautorizarea acestor modificări și obținerea în prealabil a acordului tuturor proprietarilor condominiului conform regulilor prevăzute în materie.
Or, așa cum s-a arătat mai sus, impunerea unei astfel de conduite este exorbitantă în raport cu dreptul opus de reclamanți și vădește un dezechilibru semnificativ între interesele părților și a celorlalți copropietari încălcându-se condiția ca în raporturile juridice civile părțile să fie pe poziție de egalitate juridică.
Mai mult, acceptarea soluției primei instanțe, validează o conduită ce excede exercițiului normal, rezonabil și firesc, cu buna credință a dreptului de proprietate al reclamanților, tinzând la recunoașterea exercitării dreptului peste limitele recunoscute de lege și deci la exercitarea abuzivă, conduită incompatibilă cu sistemul dreptului civil.
Pe cale de consecință, cu argumentele de fapt și de drept expuse în precedent, Curtea va socoti că primul motiv de apel al pârâtei este fondat și va fi valorificat ca atare în economia soluției ce urmează a fi dată apelului.
Cât privețte cel de-al doilea motiv al apelului, circumscris criticii soluției primei instanțe privind obligarea pârâtei să desființeze sistemul de supraveghere video aflat în spațiile comune aferente imobilului-locuință aparținând reclamanților T. R. și T. V., Curtea reține că în justificarea acestei soluții prima instanță are în vedere că desființarea în întregime a sistemului nu poate fi dispusă, deoarece ar aduce atingere dreptului celorlalți coproprietari, cărora nu le sunt prejudiciate drepturile prin existența acestuia.
Așa fiind, prima instanță admite că sistemul de supraveghere video din imobil prejudiciază doar drepturile reclamanților fără însă să arate care sunt acțiunile, faptele ori actele ilicte ce ar putea ori au fost săvârșite direct ori indirect de către pârâtă prin manipularea sistemului video de supraveghere în ceea ce-i privește în concret pe reclamanți.
Mai mult, Curtea consideră justă aserțiunea pârâtei apelante conform căreia obligația impusă de prima instanță pârâtei nu are obiect de vreme ce în spațiul comun afrent imobilului locuință a reclamanților, mai precis în scara A și B de apartament precum și pe holurile scărilor A și B nu există nici un fel de sistem de supraveghere video.
Astfel fiind, obligația impusă de prima instanță nu ar putea fi în mod obiectiv executată.
Analizarea celorlalte aspecte la care apelanta pârâtă se referă nu poate opera în apel de vreme ce prima instanță nu a înțeles să o facă în mpod explicit pentru a-și justifica soluția.
Pe cale de consecință, cu toate deficiențele de argumentare strict cu privire la premisa de la care a plecat prima instanță în analiza acestei cereri, obligația impusă pârâtei este fără suport material, de vreme ce în spațiile respective nusunt amplasate camere video și nici sistem de supraveghere video și cu atât mai mult reținerea de principiu că sistemul video amplasat în imobil sevește interesului coproprietarilor de vreme ce desființarea în întregime a acestuia le-ar afecta drepturile lor.
Așa fiind și reținând aceleași argumente ca în precedent, Curtea va reține că și acest motiv de apel este întemeiat.
În fine, cu privire la critica soluției ce impune în sarcina pârâtei o obligație negativă în sensul abținerii acesteia de la orice îngerințe privind liberul acces în imobil al reclamanților persoane fizice și a celor două societăți comerciale, Curtea reține că prima instanță nu a arătat argumentat care sunt considerentele pentru admiterea unui atare capăt de cerere, prin urmare nu se poate exercita controlul judiciar.
Dintr-un alt unghi de vedere, raportat la împrejurarea că apelul este o cale devolutivă de atac, Curtea reține că în dreptul civil obligația negativă poate fi corelativă dreptului absolut și presupune obligația generală negativă a tutror subiectelor de drept altele decât titularul dreptului de a se abține de la orice acțiune de natură a aduce atingere exercițiului dreptului sau corelativă unui drept realtiv ceea ce presupune că subiectul pasiv este ținut de a nu face ceea ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat.
În raport de cele ce precedă, Curtea reține că în speță nu se poate decela cu claritate cărui drept recunoscut reclamanților i-ar putea corespunde o atare obligație negativă în sarcina pârâtei.
Dacă admitem că obligația negativă este corelativă dreptului de liber acces în imobil al reclamanților, Curtea reține că o atare obligație este fără suport de vreme ce anterior s-a tranșat conflictul în favoarea pârâtei, respectiv că pârâta nu exercită îngerințe în exercițiul dreptului de acces în imobilul din litigiu.
Dat fiind acestă constatare, pare superfluu ca pârâta să fie ținută de o obligație negativă de abstențiune.
Față de toate argumentele de fapt și de drept, Curtea reține că apelul este fondat, sens în care în temeiul art. 296 C. se va admite ca atare, drept urmare se va schimba parțial sentința atacată în sensul că va respinge în întregime acțiunea formulată de reclamanți.
Întrucât reclamanții apelanți T. R. și T. V. sunt în culpă procesuală, Curtea va obliga pe aceștia să plătească pârâtei apelante SC E. S. I. S. C.-N. suma de
2.610 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
PENTRU A.E M.IVE, ÎN NUMELE L.,
D E C I D E:
1. Respinge ca tardiv apelul declarat de reclamanții T. R., T. V.
2. Admite apelul declarat de SC E. S. I. S. C.-N. împotriva sentinței civile nr. 1951 din (...) pronunțată în dosar nr. (...) al T.ui S. C., pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge în întregime acțiunea formulată de reclamanții T. R., T. V.
3. Obligă apelanții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de
2610 lei către apelanta-pârâtă SC E. S. I. S. C.-N., cheltuieli de judecată în apel.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 01 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
R.-R. D. L. U. M. T.
Red.L.U./Dact.S.M
2 ex./(...)
Jud.primei instanțe N. KOȘA
| ← Decizia comercială nr. 5486/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii... | Decizia comercială nr. 221/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii... → |
|---|
