Sentința comercială nr. 690/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii cu profesioniștii
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 690/2012
Ședința 12 O. 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE G.-A. N.
Grefier A. B.
S-a luat în examinare conflictul de competență ivit între Tribunalul Cluj și T. S. C., în ce privește soluționarea recursului declarat de C. N. DE A. ȘI D. N. DIN R.- D. R. D. ȘI P. C. în contradictoriu cu intimat SC"B."S.
Soluționarea conflictului de competență s-a realizat în camera de consiliu, fără citarea părților, în conformitate cu prevederile art. 22 alin 5 C.pr.civ.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1. iunie 2011 pronunțată în dosarul nr. (...),
Judecătoria Gherla a luat act de renunțarea pârâtei SC B. T. S. A. SRL la judecarea petitului nr. 3 al cererii reconvenționale formulate în contradictoriu cu reclamanta C. SA prin D. R. D. și P. C., a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta C. SA prin D. R. D. și P. C. în contradictoriu cu pârâta SC B. T. S. A. SRL, a admis cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. T. S. A. SRL, în contradictoriu cu reclamanta C. SA prin D. R. D. și P. C., a anulat contractul de utilizare a zonei drumului nr. 1822/27 februarie 2004 încheiat între reclamanta-pârâtă și pârâta-reclamantă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei-pârâte prin care a solicitat obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor judiciare și a obligat-o pe reclamanta-pârâtă la plata către pârâta- reclamantă a sumei de 158 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond, pronunțându-se în prealabil asupra cererii reconvenționale, deoarece în primul rând trebuia să stabilească valabilitatea contractului, și mai apoi modul de executare al acestuia, a reținut că reclamanta a încheiat cu pârâta contractul nr. 1822/27 februarie
2004, având ca obiect acordarea de către administratorul drumului în beneficiul utilizatorului a dreptului de a utiliza zona drumului de 77 mp, în schimbul achitării de către utilizator a tarifului prevăzut în contract.
A mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 47, alin. 4 din OG nr. 4., în forma avută la data încheierii contractului „pentru ocuparea zonei drumurilor, a podurilor, pasajelor, viaductelor, tunelurilor, prin amplasarea supraterană sau subterană a unor construcții, instalații sau panouri publicitare acceptate de administrația drumurilor, se aplică tarife de utilizare, care se constituie ca venituri la dispoziția administratorului, respectiv pentru administrarea, exploatarea, întreținerea, repararea și modernizarea drumurilor publice. Se exceptează perceperea de tarife de utilizare de către administratorii drumului, dacă amplasarea se realizează pe zonele de protecție unde aceștia nu sunt deținători. Perceperea și folosirea acestor tarife de utilizare a zonelor de protecție proprietate privată se realizează de către deținătorul terenului respectiv";.
Prima instanță a remarcat faptul că textul nu vorbește de amenajarea accesului la drumul național, astfel că aceste dispoziții nu pot fi considerate un temei al obligativității încheierii contractului nr. 1822/27 februarie 2004.
Amenajarea accesului la drumul național nu poate intra în sfera noțiunii de construcție, întrucât drumul național este un bun public de interes general, la care toți cetățenii trebuie să aibă acces, atât timp cât acești își îndeplinesc obligațiile legale de achitare a tarifului național de utilizare a rețelei de drumuri naționale. Prin urmare, a apreciat că nu poate fi considerată drept construcție o amenajare în lipsa căreia nu poate fi exercitat un drept garantat de lege, construcție fiind orice altă amenajare care excede destinației pe care o are un drum național, iar în nici un caz o amenajare care are drept scop însăși utilizarea drumului național potrivit destinației.
Un alt argument avut în vedere de prima instanță în sensul că amenajarea accesului la drumul național nu este o construcție în sensul art. 47, alin. 4 a fost împrejurarea că prin OG 7. această dispoziție a fost modificată prin includerea în sfera lucrărilor supuse taxării și a amenajării accesului la drumul național. Dacă amenajarea accesului la drumul național ar fi fost oricum inclusă în sfera noțiunii de construcție, nu ar mai fost necesară intervenția legislativă.
În consecință, instanța de fond a reținut că nici o dispoziție legală nu impunea pârâtei obligația de a încheia contractul nr. 1822/27 februarie 2004. În plus, a reținut că, chiar dacă s-ar admite teza reclamantei conform căreia amenajarea accesului la drumul național reprezintă o construcție, pârâta tot nu avea obligația încheierii contractului, întrucât nu a realizat nicio lucrare de amenajare a accesului la drumul național, astfel cum rezultă atât din depoziția martorei cât și din procesul-verbal de cercetare la fața locului. Accesul la drumul național se putea realiza fără nici o amenajare specială, unitatea pârâtei aflându- se la același nivel cu drumul național, iar între acestea nu exista nici un obstacol.
Atât timp cât pârâta nu dobândit nici un beneficiu ca urmare a încheierii contractului, prima instanță s-a întrebat care este motivul pentru care pârâta a consimțit la încheierea contractului.
A reținut că pârâta a invocat faptul că a fost indusă în eroare de reclamantă și amenințată cu închiderea accesului la drumul național, invocând, deci, viciile dolului și violenței, ca motive de nulitate relativă a contractului.
Prima instanță a reținut în primul rând dezechilibrul existent între părțile contractante, reclamanta fiind un subiect de drept care, pe lângă calitatea de agent economic, reprezintă și autoritatea publică, care îi conferă anumite drepturi coercitive asupra altor subiecți de drept. Î. acestea se regăsește și dreptul prevăzut de art. 6, alin. 4 din OUG nr. 8., conform căruia „C. va acționa, în condițiile legii, pentru interzicerea și eliminarea construcțiilor, instalațiilor, panourilor publicitare și a oricăror alte obiective amplasate ilegal în zona de siguranță sau de protecție a autostrăzilor și drumurilor naționale. Proprietarii acestora vor suporta integral cheltuielile generate de dezafectare, precum și eventualele pagube produse, potrivit legii";. În consecință, a concluzionat sensul că, în temeiul legii, pârâta a putut avea temerea reală că reclamanta îi poate împiedica accesul la drumul național, în cazul în care ar fi refuzat încheierea contractului.
A apreciat că, cu toate acestea, chiar dacă dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului poate reprezenta punctul de plecare al unor abuzuri, sau abuzuri de drept, motivele de nulitate invocate de pârâtă trebuie dovedite, neputând fi prezumate conform art. 1203 C.civ. A apreciat că prezumția de bună-credință instituită de art. 1899, alin. 2 C.civ. nu poate fi răsturnată printr-o prezumție simplă.
Instanța de fond a mai reținut că nu a fost dovedită îndeplinirea condițiilor dolului și violenței, apreciind că nicio probă administrată nu relevă realizarea vreunor manopere dolosive de către reclamantă, referitoare la inducerea în eroare a pârâtei și că există doar indicii în acest sens, relevate de numărul mare decontracte încheiate de reclamantă cu diferite societăți comerciale, având același obiect. În vederea executării acestora, a reținut că a fost sesizată Judecătoria
Gherla cu acțiuni în pretenții și somații de plată, fiind înregistrate un număr de aproximativ 20 de cauze, împrejurare cunoscută de instanța de judecată din evidențele programului informatic Ecris. A apreciat imposibil ca toate aceste societăți comerciale să fi realizat demersuri în vederea încheierii contractelor, mai ales că nu aveau nici un beneficiu și de domeniul evidenței că reclamanta a fost cea care a avut inițiativa încheierii contractelor, deci și a contractului 1822/27 februarie 2004, probabil ca urmare a informării reprezentaților societăților că obligația este una legală, așa cum reclamanta a susținut de altfel și prin acțiunea introductivă. Totuși, a apreciat că nu se poate trage concluzia existenței unor manopere dolosive sau violențe, întrucât nu există nici o probă a discuțiilor purtate între părți.
Chiar dacă condițiile dolului și violenței nu s-au dovedit a fi îndeplinite, prima instanță a constatat că obiectul și cauza contractului lipsesc în persoana pârâtei, ambele motive atrăgând nulitate absolută a contractului. Astfel, a reținut că pentru pârâtă obiectul contractului este inexistent, întrucât pârâta nu a beneficiat de absolut nimic ca urmare a încheierii contractului. Contractul încheiat este unul sinalagmatic, astfel că urmare a încheierii acestuia trebuiau să se nască drepturi și obligații în sarcina ambelor părți. A reiterat faptul că pârâta nu a beneficiat de nimic de pe urma contractului, întrucât accesul la drumul național îi era permis chiar dacă contractul nu ar fi fost încheiat.
A apreciat și că în persoana pârâtei cauza contractului este inexistentă, datorită lipsei contraprestației din partea reclamantei, care determină lipsa scopului imediat (prefigurarea mentală de către parte a primirii contraprestației, o parte asumându-și o obligație, știind că și cealaltă se va obliga la rândul ei). A apreciat evident faptul că pârâta s-a obligat prefigurându-și mintal că nu va primi nici o contraprestație, astfel că pentru pârâtă, actul juridic este lipsit de cauză.
În legătură cu lipsa calității de reprezentant a d-lui B. E., persoana care a încheiat contractul în numele pârâtei, prima instanță a reținut că acesta este un motiv de nulitate relativă, astfel că poate fi invocat doar de partea adversă, respectiv de reclamantă, iar nu și de partea care a provocat cauza de nulitate, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Pentru aceste considerente, prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta C. SA prin D. R. D. și P. C. în contradictoriu cu pârâta SC B. T. S. A. SRL și a admis cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă SC B. T. S. A. SRL, în contradictoriu cu reclamanta pârâtă C. SA prin D. R. D. și P. C., a anulat contractul de utilizare a zonei drumului nr. 1822/27 februarie 2004 încheiat între reclamantă și pârâtă, în temeiul art. 274 C.proc.civ. a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor judiciare, având în vedere faptul că pârâta nu a căzut în pretenții, și, în temeiul art. 274 C.proc.civ., a obligat-o pe reclamanta pârâtă să plătească pârâtei reclamante suma de 158 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând taxele judiciare de timbru achitate de aceasta.
Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamanta C. N. de A. și D. N. din R. SA solicitând modificarea în totalitate a hotărârii atacate, rejudecarea în fond a cauzei în sensul admiterii acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru achitată la fond și în recurs.
În motivare, recurenta reclamantă a arătat că instanța de fond a soluționat cauza cu interpretarea eronată a dispozițiilor legale, aceasta ajungând la concluzia că obiectul și cauza contractului în baza căruia s-au solicitat pretențiile contractuale lipsesc. A apreciat că instanța de fond nu a lecturat cu prea mareatenție conținutul articolului din contract, care detaliază obiectul contractului, făcând interpretări de natură personală în cauză și nu așa cum au fost ele stabilite de legiuitor care a stabilit o conduită juridică subiectului de drept prin OG nr. 4. privind regimul drumurilor.
A arătat că între părți s-a încheiat contractul nr. 1822 la data de 27 februarie 2004, având ca și obiect acordarea de către locator, în beneficiul locatarului, a dreptului de a utiliza terenul în suprafață de 77 mp situat în zona drumului național DN 1C km 42+700 dreapta ca spațiu de amenajare acces la obiectiv și plata către locatar către locator a tarifului prevăzut la art. 3 din contract.
A apreciat că instanța de fond a făcut o confuzie între actele normative: OG nr. 15/2002 (rovigneta) și OG 4., deoarece a reținut în textul sentinței faptul că
„drumul național este un bun public de interes general, la care toți cetățenii trebuie să aibă acces, atâta timp cât își îndeplinesc obligațiile legale de achitare a tarifului național de utilizare a rețelei de drumuri naționale";. Instanța de fond a făcut o confuzie între: accesul pe drumul național în baza tarifului național de utilizare, respectiv rovigneta și accesul din drumul național la obiectivul economic care generează trafic suplimentar și măsuri speciale de siguranță a circulației și pentru care se plătesc tarife de utilizare a zonei drumului.
A arătat că instanța de fond consideră că amenajarea unui acces la drumul național nu poate fi considerată o construcție, uitând faptul că drumul național în sine reprezintă o construcție realizată în baza L. nr. 10/1995.
A învederat că contractul de utilizare a zonei drumului nr. 1822 a fost încheiat la 27 februarie 2004, fiind prelungit prin act adițional până la data de 26 februarie 2010. Societatea intimată a solicitat rezilierea acestuia la data de 26 mai 2008, iar contractul a fost reziliat la data de 30 iulie 2008 deoarece aceasta a înstrăinat terenul și stația PECO pe care le avea în proprietate.
A mai arătat că facturile a căror plată s-a solicitat prin acțiunea introductivă au fost emise până la rezilierea contractului și că nu înțelege cum s- a desfășurat cercetarea la fața locului din moment ce pe DN 1C la km 42+100 dreapta nu mai funcționează obiectivul economic al pârâtei, ci funcționează benzinăria SC Sir Petro S. A apreciat că, probabil cercetarea la fața locului s-a făcut peste drum, unde există un alt obiectiv economic al pârâtei - restaurant.
În ceea ce privește obiectul contractului, a considerat că acesta este licit, determinat, nu este supus unor reglementări restrictive sau interzis. Pârâta, în calitate de comerciant, a beneficiat prin vadul său comercial de folosința terenului de pe zona de siguranță al drumului, pusă la dispoziție de administratorul drumului unde există amenajat acces la DN. A arătat că există cauza și că aceasta este reală, licită și morală. Nu se poate spune că nu există cauză datorită lipsei contraprestației reclamantei, atâta timp cât aceasta a pus la dispoziția pârâtei terenul în suprafață de 77 mp spre folosință. A apreciat lipsit de adevăr faptul că pârâta s-a obligat la plata tarifului fără să primească nici o contraprestație; a primit în schimb dreptul de folosință a celor 77 mp din proprietatea publică a statului român care reprezintă zona de siguranță a DN 1
C. A mai arătat că tarifele de utilizare a zonei drumului sunt stabilite prin lege. Pe zona respectivă de drum, administratorul ar putea monta de exemplu parapeți, ar putea reface elementele geometrice săpând șanțuri sau rigola fapt care nu ar mai permite accesul în drumul național. S-a întrebat cum ar mai motiva atunci instanța de fond susținerea pe care a făcut-o în sensul că pârâta nu a beneficiat de nimic și că accesul îi este permis oricum.
A arătat că realizarea oricărei construcții care permite accesul în drumul național se autorizează de administratorul drumului pentru a nu lăsa pe seama arbitrariului siguranța circulației pe drumurile publice. Pentru aceasta seîntocmesc proiecte avizate de poliția rutieră și administratorul drumului, în baza cărora se calculează și suprafața utilizată din zona de siguranță a drumului de către cel care deține un obiectiv economic. Accesul în drumul național trebuie făcut astfel încât să nu disturbe fluența traficului rutier sau să producă incidente. A arătat că acestea sunt probleme foarte importante și riguros reglementate de normele tehnice de aplicare ale OG 4. și Ordine ale M.ui
Transporturilor. Tarifele de utilizare a zonei autostrăzilor și a drumurilor naționale sunt stabilite prin O. MT nr. 245/(...) - Anexa nr. 6 + Nota de aplicare a anexei, modificat prin O. MT nr. 7. iunie 2008.
A concluzionat în sensul că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale.
În drept, a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., OG 4. modificată și republicată, O. MT nr. 5712/(...), art. 948 pct. 3, art. 953, art. 963-965 C.civ.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca legală și temeinică.
În susținerea apărărilor sale, intimata a arătat că în mod corect a constatat instanța de fond existența unui contract sinalagmatic încheiat între părți, în urma căruia trebuiau să se nască drepturi și obligații în sarcina ambelor părți, ceea ce nu s-a realizat datorită lipsei contraprestației recurentei. Astfel, stabilind că obiectul și cauza contractului lipsesc, instanța de fond a constatat că ambele motive atrag nulitatea absolută a contratului, în baza art. 1225 alin. 2, coroborat cu art. 1238 din Noul Cod Civil.
Intimata a mai arătat că înțelege să se raporteze la prevederile art. 47 alin.
4 din OG 4. în forma avută la data încheierii contractului pentru a demonstra caracterul ilicit al obiectului și al cauzei contractului.
A mai arătat că din ridicarea topo depusă la f. 80 în dosarul de fond reiese clar că limita de proprietate a terenului pe care intimata l-a înstrăinat este rigola de scurgere - șanțul de la care se măsoară 1,5 m zona de siguranță a drumului, conform OG 4. anexa 1. A concluzionat în sensul că zona de protecție pentru care s-a întocmit acest contract era în proprietatea sa privată și, conform legii, era exceptată de la perceperea de tarife de utilizare de către administratorii drumului, deoarece nici o lege nu poate obliga vreo persoană la plata unei chirii pentru obiectul dreptului său de proprietate, dar, după cum rezultă în cazul de față, acea persoană poate fi obligată printr-un contract ilicit. A concluzionat în sensul că a plătit tarif de utilizare pentru o zona de protecție care era în proprietatea sa privată și pentru care, conform legii, administratorul drumului nu era îndreptățit să încaseze sume de bani.
A apreciat că instanța de fond a reținut foarte corect un alt argument în sensul că amenajarea accesului la drumul național nu este considerată o construcție în sensul art. 47 alin. 4. Dacă amenajarea accesului la drumul național ar fi fost, oricum, inclusă în sfera de construcție, nu ar mai fi fost necesară intervenția legislativă care, în noua formă, cuprinde prevederi imperative în acest sens. A arătat că în cazul schimbării legislației se impune principiul neretroactivității legii imperative, conform art. 15 alin. 2 din Constituția României. A concluzionat în sensul că contractul și normele private pe care le generează nu pot contrazice ordinea de drept în care urmează să-și producă efectele, contractul pune în aplicare și completează dispozițiile legii statale în limitele pe care aceste dispoziții le stabilesc.
A apreciat că toate aceste aspecte denotă caracterul abuziv al contractului, aspect sesizat și de judecătorul fondului, în sensul că se observă dezechilibrul dintre părțile contractante, recurenta profitând din plin de drepturile coercitive pe care le are în calitatea sa de autoritate publică, pe lângă calitatea de agent economic. A mai arătat că, inclusiv în recurs, recurenta afirmă că i-a acordatintimatei dreptul de a utiliza 42,5 mp din zona drumului, dar a întocmit contract pentru o suprafață aproape dublă, 77 mp. A apreciat că, astfel, a făcut dovada matematică, aflată la f. 67-68 din dosarul de fond, a faptului că indiferent de valoarea juridică a contractului nu mai datorează nici măcar un singur leu din sumele solicitate prin acțiune.
A apreciat că a furnizat și probele necesare pentru a dovedi atât violența cât și dolul.
A învederează instanței de control judiciar și alte afirmații ale recurentei, pe care le-a considerat gratuite, în sensul că nu a prezentat niciodată acel proiect avizat de poliția rutieră și nici modalitatea de calcul prin care a ajuns să pretindă chirie de la 42,5 mp aprobați la cei 77 mp contractați pentru o suprafață de teren pentru care intimata plătea impozit anual la primărie, cu alte cuvinte era proprietară, concluzionând că acel proiect și acea modalitate de calcul nu există.
A menționat puterea de anticipație a recurentei, care a solicitat un tarif de utilizare a zonei drum în anul 2004 în baza OMT nr. 245/2008 anexa 6 și a OMT nr. 749/2008, cu patru ani înainte de publicarea acestor ordine.
Întâmpinarea nu a fost motivată separat în drept, intimata făcând trimitere la normele menționate în cuprinsul motivelor de fapt.
Recursul a fost înregistrat pe rolul T. C., fiind repartizat secției civile, la data de 2 septembrie 2011.
Prin decizia civilă nr. 1. noiembrie 2011, pronunțată în dosarul nr.
(...), Tribunalul Cluj a admis excepția propriei necompetențe materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea T. S. C..
Pentru a pronunța această hotărâre, a reținut că obiectul litigiului stă într- un contract încheiat între comercianți, astfel încât litigiul are o natură comercială, imprimat de caracterul comercial al raportului juridic dedus judecății, conform art. 4 C.
A apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile C., întrucât raportul de drept substanțial s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. În plus, a avut în vedere că obiectul procesului poartă asupra unui contract cum este cel reglementat de art. 6 din OUG nr. 34/2006, conform cu care „contractul de servicii este acel contract de achiziție publică, altul decât contractul de lucrări sau de furnizare, care are ca obiect prestarea unuia sau mai multor servicii, astfel cum acestea sunt prevăzute în anexele nr. 2A și 2B";
A concluzionat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 286 din OUG nr.
34/2006, potrivit cărora „procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum
și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante."; În consecință, ținând cont de prevederile art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, conform cărora tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează, a admis excepția și, în temeiul art. 158 C.proc.civ., a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea T. Comercial C..
Recursul a fost înregistrat pe rolul T. S. C. la 9 ianuarie 2012.
La termenul din data de 2 aprilie 2012, instanța specializată, din oficiu, a ridicat excepția propriei necompetențe materiale, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 3 C.proc.civ. coroborate cu cele ale art. 6 din OUG nr. 34/2006, art. 47 alin. 4 și alin. 7 din OG nr. 4..
Prin decizia civilă nr. 158 din (...) pronunțată de T. S. C. în dosar nr.
(...) s-a admis excepția necompetenței materiale a T. S. C. și, în consecință:
A fost declinată competența de soluționare a recursului declarat de recurenta C. SA, în contradictoriu cu intimata SC B. T. S. A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 1. iunie 2011, pronunțată în dosarul nr. (...) de către
Judecătoria Gherla, în favoarea T. C..
S-a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Cluj și
Tribunalul Comercial Cluj și a fost sesizată Curtea de A. C. în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul specializat a reținuturmătoarele:
Analizând incidența acestei excepții în cauză, tribunalul specializat a reținut că în conformitate cu art. 6 alin. 1 din OUG nr. 34/2006, contractul de servicii este acel contract de achiziție publică, altul decât contractul de lucrări sau de furnizare, care are ca obiect prestarea unuia sau mai multor servicii, astfel cum acestea sunt prevăzute în anexele nr. 2A și 2B. Serviciile prevăzute în cele două anexe sunt: servicii de întreținere și reparare, servicii de transport terestru, inclusiv serviciile de transport cu vehicule blindate și serviciile de curierat, cu excepția transportului de corespondență, servicii de transport aerian: transporturi de pasageri și de marfă, cu excepția transportului de corespondență, transport de corespondență pe uscat și aerian, servicii de telecomunicații, servicii financiare: a) servicii de asigurare, b) servicii bancare și de investiții, servicii informatice și servicii conexe, servicii de cercetare și de dezvoltare, servicii de contabilitate, de audit și de gestionare a registrelor contabile, servicii de studii de piață și de sondaje de opinie, servicii de consultanță în management și servicii conexe, servicii de arhitectură, servicii de inginerie și servicii integrate de inginerie; servicii de amenajare urbană și servicii de arhitectură peisagistică; servicii conexe de consultanță științifică și tehnică; servicii de testare și analiză tehnică, servicii de publicitate, servicii de curățenie pentru clădiri și servicii de administrare a proprietăților, servicii de publicare și tipărire contra unei taxe sau pe baza unui contract, servicii de eliminare a deșeurilor menajere și a apelor menajere; servicii de igienizare și servicii similare.
Având în vedere faptul că utilizarea zonei drumului contra unui tarif nu se regăsește în anexele 2 A și 2B ale OUG nr. 34/2006, contractul analizat nu este un contract de achiziție publică.
În conformitate cu dispozițiile art. 47, alin. 4 și alin. 7 din OG nr. 4., în forma în vigoare la data sesizării instanței de fond, 9 septembrie 2010, pentru ocuparea amprizei și zonei de siguranță a drumurilor publice prin amplasarea supraterană sau subterană a unor construcții, instalații și/sau panouri publicitare, precum și prin executarea de accesuri la drumul național, cu amenajările aferente, parcări, refugii auto, platforme carosabile și de control, acceptate de administratorul drumului, se aplică tarife pentru ocuparea zonei drumului, care se constituie ca venituri la dispoziția administratorului, pentru administrarea, exploatarea, întreținerea, repararea și modernizarea drumurilor publice … Administratorul drumului stabilește tarife pentru ocuparea zonei drumului și excepțiile de la plata acestora, care se aprobă prin: a) ordin al ministrului transporturilor și infrastructurii, pentru drumurile de interes național; b) hotărâre a consiliilor județene, cu avizul M.ui Transporturilor și Infrastructurii, pentru drumurile de interes județean; c) hotărâre a consiliilor locale, cu avizul consiliilor județene, pentru drumurile de interes local; d) prin hotărâre a C. G. al M. B., în cazul drumurilor de interes local din municipiul B.
Este adevărat că izvorul obligației pârâtei intimate de a plăti tariful aferent utilizării zonei drumului este o convenție, încheiată cu C. SA, prin D. R. de D. și
P. C., însă această convenție nu este una comercială, în pofida formei de organizare a celor două părți contractante, societăți comerciale. Desigur, obiectulcontractului nr. 1822/27 februarie 2004 nu se regăsește în enumerarea actelor obiective de comerț cuprinsă în art. 3 C., astfel încât comercialitatea actului s-ar putea deduce doar din aplicarea dispozițiilor art. 4 C.
Analiza contractului nr. 1822/27 februarie 2004 relevă în mod indubitabil faptul că conținutul acestei convenții este complet predeterminat prin ordinele autorităților publice, centrale sau locale, iar tarifele încasate de reclamanta recurentă nu au semnificația juridică a unui preț, ci ele reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat de administratorul drumului, care își suplimentează veniturile bugetare cu sumele încasate cu acest titlu, care au o destinație legală precisă: administrarea, exploatarea, întreținerea, repararea și modernizarea drumurilor publice.
Mai mult, potrivit art. 6 din OG nr. 4., drumurile de interes național aparțin proprietății publice a statului și cuprind drumurile naționale, care asigură legăturile cu capitala țării, cu reședințele de județ, cu obiectivele de interes național, între ele, precum și cu țările vecin, și pot fi clasificate ca: a) autostrăzi; b) drumuri expres; c) drumuri naționale europene (E); d) drumuri naționale principale; e) drumuri naționale secundare.
Fiind bunuri proprietate publică, drumurile (cu toate zonele acestora), sunt supuse regimului juridic al L. nr. 2., care prevede doar posibilitatea exploatării lor prin contracte sau alte acte de drept public (contracte de concesiune, de închiriere, dare în administrare, dare în folosință gratuită etc.).
În consecință, tribunalul specializat a reținut că natura juridică a contractului nr. 1822/27 februarie 2004 nu este comercială, ci administrativă, fiind astfel răsturnată prezumția de comercialitate instituită de art. 4 C. în ceea ce privește actul juridic încheiat la 27 februarie 2004 de părțile prezentului litigiu.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 158 alin. 1 și alin. 3 C.proc.civ., coroborate cu cele ale art. 159 pct. 2 C.proc.civ., tribunalul specializat a admis excepția propriei necompetențe materiale și a declinat competența de soluționare a recursului declarat de recurenta C. SA, în contradictoriu cu intimata SC B. T. S. A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 1. iunie 2011, pronunțată în dosarul nr.
(...) de către Judecătoria Gherla, în favoarea T. C..
Reținând că, prin adoptarea acestei soluții s-a ajuns la un conflict negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 20, pct. 2 C.proc.civ., art. 21
C.proc.civ. și art. 22 alin. 2 C.proc.civ. a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Cluj și Tribunalul Comercial Cluj, având ca obiect soluționarea dosarului nr. (...) și, în consecință, a sesizat instanța superioară comună, Curtea de A. C., în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Curtea de A. C. sesizată cu soluționarea conflictului de competențăivit între Tribunalul Cluj și T. S. C., instanțe care se află ambele în raza decompetență a C., reține următoarele:
1. Prin cererea înregistrată pe rolul J. G. sub nr. (...), reclamanta C. S. -D. R. DE D. ȘI P. C. a chemat în judecată pârâta S. B. S. solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 1749,93 lei debit datorat reprezentând taxă de utilizare a zonei drumului, penalități de întârziere în sumă de 922,30 lei calculate de la data scadenței până la data de (...) și a cheltuielilor de judecată.
2. Prin sentința civilă nr. 1. iunie 2011 pronunțată în dosarul nr. (...),
Judecătoria Gherla a luat act de renunțarea pârâtei SC B. T. S. A. SRL la judecarea petitului nr. 3 al cererii reconvenționale formulate în contradictoriu cu reclamanta C. SA prin D. R. D. și P. C., a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta C. SA prin D. R. D. și P. C. în contradictoriu cu pârâta
SC B. T. S. A. SRL, a admis cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. T.
S. A. SRL, în contradictoriu cu reclamanta C. SA prin D. R. D. și P. C., a anulat contractul de utilizare a zonei drumului nr. 1822/27 februarie 2004 încheiat între reclamanta-pârâtă și pârâta-reclamantă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei-pârâte prin care a solicitat obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor judiciare și a obligat-o pe reclamanta-pârâtă la plata către pârâta- reclamantă a sumei de 158 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs reclamanta C. N. de A. și D. N. din R. SA solicitând modificarea în totalitate a hotărârii atacate, rejudecarea în fond a cauzei în sensul admiterii acțiunii formulate, cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru achitată la fond și în recurs. Recursul a fost înregistrat pe rolul T. C., fiind repartizat secției civile, la data de 2 septembrie
2011.
4. Prin decizia civilă nr. 1. noiembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. (...), Tribunalul Cluj a admis excepția propriei necompetențe materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea T. S. C.. Pentru a pronunța această hotărâre, a reținut că obiectul litigiului constă într-un contract încheiat între comercianți, astfel încât litigiul are o natură co mercială , imprimat de caracterul comercial al raportului juridic dedus judecății, conform art. 4 C.com - (în speță sunt incidente dispozițiile C., întrucât raportul de drept substanțial s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod civil). În plus, obiectul procesului poartă asupra unui contract cum este cel reglementat de art. 6 din OUG nr.
34/2006, conform cu care „contractul de servicii este acel contract de achiziție publică, altul decât contractul de lucrări sau de furnizare, care are ca obiect prestarea unuia sau mai multor servicii, astfel cum acestea sunt prevăzute în anexele nr. 2A și 2B";. Prin urmare Tribunalul Cluj a apreciat ca în cauză sunt aplicabile prevederile art. 286 din OUG nr. 34/2006, potrivit cărora „procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.";
5. Tribunalul Cluj a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea T. Comercial C.. Recursul a fost înregistrat pe rolul T. S. C. la 9 ianuarie
2012. La termenul din data de 2 aprilie 2012, instanța specializată, din oficiu, a ridicat excepția propriei necompetențe materiale, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 3 C.proc.civ. coroborate cu cele ale art. 6 din OUG nr. 34/2006, art. 47 alin. 4 și alin. 7 din OG nr. 4.. Prin decizia civilă nr. 158 din (...) pronunțată de
T. S. C. în dosar nr. (...) s-a admis excepția necompetenței materiale a T. S. C. și, în consecință:
A fost declinată competența de soluționare a recursului declarat de recurenta C. SA, în contradictoriu cu intimata SC B. T. S. A. SRL, împotriva sentinței civile nr. 1. iunie 2011, pronunțată în dosarul nr. (...) de către
Judecătoria Gherla, în favoarea T. C.. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Cluj și Tribunalul Comercial Cluj și a fost sesizată Curtea de A. C. în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
6. Curtea notează că pentru a decela normele de competență materială aplicabile speței se impune a fi stabilită natura litigiului, întrucât sub acest aspect urmează a fi determinată instanța competentă după valoarea litigiului, calea de atac care eventual poate fi exercitată împotriva hotărârii instanței de fond și, respectiv, instanța competentă să soluționeze calea de atac.
Pentru a stabili instanța competentă să soluționeze cererea de recurs, curtea apreciaza ca este necesar a se stabili natura contractului intervenit între părți, respectiv dacă acesta are natura civilă, comercială sau este un contractadministrativ. In esență suntem în prezența unei acțiuni în pretenții, urmare a unei neexecutări a unei obligații contractuale asumată de către pârâtă.
Potrivit dispozițiilor pct II art. 1 al 1 obiectul contractului intervenit între părți îl constituie acordarea către pârâtă de către reclamantă a dreptului de a utiliza terenul reprezentând zona drumului național, pentru amenajarea acces pe DN 1C Km 42 +700 dr
Curtea apreciază că litigiul dedus judecății nu are natura unui litigiu de contencios administrativ numai pentru considerentul că reclamanta poate fi asimilată autorităților publice, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea nr.
554/2004, întrucât aceasta nu constituie o condiție unică și esențială în stabilirea competenței. Potrivit art. 2 din. statutul anexă la OUG nr. 8., „. este persoana juridică română, cu capital social inițial integral de stat, având forma juridică de societate comercială pe acțiuni, care își desfășoară activitatea în conformitate cu legile romane și cu prezentul statut";. Curtea apreciază că litigiul promovat de către reclamanta C. N. de A. și D. N. din R.-SA nu este un litigiu de contencios administrativ, astfel că acesta nu intră în competența materială a tribunalului, ca instanță de contencios administrativ.
7. Reținând natura comercială a litigiului precum și valoarea acestuia la data sesizării instanței, respectiv sub pragul prevăzut de art. 2 pct 1 lit. a) Cod procedură civilă, curtea apreciază că litigiul promovat de C. este de competența J. G., conform art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, ca instanță comercială. In consecinta revine T. S. competenta de solutionare a recursului.
Dispozițiile L. nr. 554/2004 ar deveni aplicabile numai în absența unei norme speciale de competență și numai dacă obiectul cauzei privește un act administrativ, concluzie desprinsă din raportarea conținutului art.1 alin. 1 la conținutul art. 2 lit. c din acest act normativ.
Chiar dacă reclamanta C., potrivit art. 6 alin. 1 din statutul anexă la OUG nr. 8., desfășoară și activități de interes public național, nu se poate reține că litigiile privind activitatea efectivă de încasare a tarifului de utilizare a drumurilor naționale exercitată în baza legii și a contractului intervenit între părți intră în competența instanțelor de contencios administrativ, atât timp cât contractul intervenit între părți și pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea nu este asimilat unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr.
554/2004.
Potrivit art. 2 din. statutul anexă la OUG nr. 8., „. este persoana juridică română, cu capital social inițial integral de stat, având forma juridică de societate comercială pe acțiuni, care își desfășoară activitatea în conformitate cu legile romane și cu prezentul statut";. În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 4 și art. 56 fostul Cod comercial, astfel că litigiul are natură comercială, utilizarea zonei drumului national sau vânzarea de roviniete fiind un fapt de comerț.
La pronunțarea acestei solutii curtea are în vedere și soluția de principiu adoptată pentru unificarea practicii judiciare, la (...) de către plenul Secției de contencios administrativ si fiscal a ICCJ, care a tranșat o situație similară
(competența de soluționarea somaței de plată formulată de C. împotriva debitoarei societate comercială, în baza contractului având ca obiect eliberarea rovinetelor pentru autovehicule).
Potrivit pct 5 din actul precitat se reține în motivarea soluției de principiu adoptată: „un asemenea contract este un contract comercial, fiind încheiat între două persoane juridice, din care niciuna nu este o autoritate publică";.
8. Potrivit art 22 cod pr civ curtea stabilește competența de soluționare a recursului declarat de recurenta C. SA împotriva sentinței civile nr. 1150/(...)pronunțată în dosar nr. (...) al J. G. în contradictoriu cu intimata SC B. T. S. A.
SRL, în favoarea T. S. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.
Stabilește competența de soluționare a recursului declarat de recurenta C. SA împotriva sentinței civile nr. 1150/(...) pronunțată în dosar nr. (...) al J. G. în contradictoriu cu intimata SC B. T. S. A. SRL, în favoarea T. S. C..
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE, GREFIER, G.-A. N. A. B.
Red.G.A.N./dact.L.C.C.
4 ex./(...)
| ← Decizia comercială nr. 221/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii... | Decizia comercială nr. 1211/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii... → |
|---|
