Decizia comercială nr. 6159/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii cu profesioniștii
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 6159/2012
Ședința de la 29 I. 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE M.-I. I.
Judecător G.-A. N.
Judecător S. Al H.
Grefier A. B.
S-au luat în examinare - în vederea pronunțării - recursurile declarate de K. I. și S. M. J. împotriva Sentinței civile nr. 3. pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj, în contradictoriu cu intimat SC S. DE G. B. K. S. PRIN LICHIDATOR J. SP G. I., având ca obiect A. raspunderii conform art.138 din L.
85/2006 - depus de G. in dos. (...).
Dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 15 iunie
202, mersul dezbaterilor și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de
ședință de la acea dată, pronunțarea fiind amânată pentru termenul de azi.
INSTANȚA
Prin sentința civilă nr.3360 din (...) pronunțată în dosarul nr.(...) al T. Specializat C. s-a admis cererea lichidatorului judiciar G. I. desemnat să administreze procedura debitoarei SC S. DE G. B. K. S. și au fost obligați pârâții K. J. și S. M. J., la plata sumei de 141.986 lei, pasiv al debitoarei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Conform dispozițiilor art. 138 din L. nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului.
Cazurile de responsabilitate sunt limitate la comiterea faptelor prevăzute în aliniatul 1 al art. 138, lit. a-g. Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere și control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane și societate, fiind vorba de o răspundere civilă, patrimonială, iar sursa obligației încălcate determină natura răspunderii. Încălcarea unei obligații decurgând din contractul de mandat, cuprins în actul constitutiv, atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligații legale atrage răspunderea delictuală a administratorului. Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere și conducere presupune constatarea îndeplinirii unor condiții, respectiv prejudicierea creditorilor, existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și respectiv culpa personală a celui față de care se antrenează răspunderea.
Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanțelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvență, definită de art. 3 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Simpla constatare a stării de insolvență constituie o condiție suficientă pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente față de către creditori și implicit prejudicierea acestora.
Referitor la raportul de cauzalitate, textul legal, dispozițiile art. 138 din L. nr. 85/2006, impune condiția ca fapta membrilor organelor de supraveghere și conducere ori fapta oricărei alte persoane să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență, prejudiciind astfel societatea și indirect creditorii săi. Fapta trebuie să fi produs starea de insolvență, respectiv încetarea plăților sau să fi constituit numai o condiție favorabilă producerii acestei stări.
Vinovăția trebuie să fi existat la data săvârșirii faptei. Simpla reprezentare a faptului că prin săvârșirea unei fapte din cele enumerate la art. 138 se prejudiciază societatea și creditorii, prin producerea sau numai condiționarea stării de insolvență este suficientă pentru antrenarea răspunderii. În măsura în care culpa îmbracă forma intenției, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracțiuni. Procedura de antrenare a răspunderii este reglementată de art. 138 din L. nr. 85/2006, putând fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârșită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor.
Lipsa documentelor contabile și nepredarea acestora lichidatorului poate fi încadrată la lit. d a art. 138, angajarea răspunderii făcând-se în condițiile în care membrii organelor de conducere ori supraveghere sau orice altă persoană au contribuit la starea de insolvență a debitoarei. E. sugerează existența raportului de cauzalitate între faptele personale și prejudiciul suferit de averea debitoarei și implicit de către creditori, textul găsindu-și aplicabilitatea și în situația în care fapta a constituit doar o condiție favorabilă pentru realizarea efectului. Nepredarea documentelor contabile și neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale atestă încălcarea dispozițiilor art. 138, lit. d din L. nr. 85/2006, în condițiile în care corecta ținere a registrelor contabile este o obligație stabilită în sarcina administratorilor societății de L. nr. 3., care în art. 71 stabilește că administratorii sunt solidari răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, iar art. 11 din L. nr. 82/1991, a contabilității, prevede că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului. Neținerea contabilității în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de insolvență care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condițiile unei contabilități ținute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații. În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor. R. de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu se prezumă atâta timp cât există încetarea de plăți și una din faptele enumerate de art. 138 din L. nr. 85/2006. În susținerea acestei poziții procesuale, judecătorul sindic a considerat că după cum statuează și dispozițiile art. 138 din actul normativ menționat, poate fi antrenată răspunderea pentru pasivului debitoarei rămas neacoperit, iar acest pasiv al debitoarei este cel care rezultă din tabelul definitiv consolidat al creditorilor.
Nu are nicio importanță în ce măsură s-au implicat pârâții în conducerea societății, ambii având calitatea de administratori și prin urmare ei trebuind să se preocupe de bunul mers al activității societății pe care o conduceau, în aceeași măsură. Nimeni nu l-a obligat pe pârâtul dezinteresat de activitatea societății sărămână asociat în cadrul ei, după cum este evident că cineva trebuie să răspundă de nepredarea actelor persoanei juridice și acel cineva nu poate fi decât administratorul ce avea nu numai dreptul dar și obligația să țină contabilitatea conform legislației în vigoare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S. M. J.s-a solicitat reformarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea cererii de recurs recurentul a relevat că prima instanță a realizat o greșită aplicare a prevederilor legale incidente în materia analizată.
În esență, recurentul susține că nu a săvârșit frauda care i se impută , toate operațiunile de gestiune socială fiind conduse doar de administratorul asociat K. I..
Recurentul afirmă că nu a exercitat efectiv prerogativele de administrator întrucât nu a fost lăsat să se îngrijească de afacerile întreprinderii , întreaga afacere fiind monopolizată de celălalt asociat,care l-a împiedicat constant să vegheze la conducerea contabilității. Cu toate aceste grave neajunsuri, a continuat să rămână în societate, deoarece avea serioase dubii cu privire la posibilitatea de a recupera parte din investiția făcută.
Chiar împrejurarea că, după declanșarea procedurii insolventei, singurul care s-a manifestat activ în proces, contestând cererea creditorului a fost paratul
K. I. , constituie o dovada certa si incontestabila a faptului că acesta din urmă se simțea singurul responsabil de administrarea defectuoasa a societății. In contestația depusa la dosar nr. (...) aflat pe rolul T. C. C., paratul K. I. a recunoscut in modul cel mai clar si fara echivoc faptul ca inițiativa economica si planificarea activitații economice a SC S. DE G. S. nu a avut efectul scontat, motiv pentru care s-au făcut demersuri la A. F. P. in vederea suspendării activității, confirmând că, după anul 2001, societatea nu a mai desfășurat activitate.
Recunoașterea făcută de către paratul K. I. a faptului că pana in anul
2001 s-a ocupat in mod exclusiv de administrarea societății constituie o dovadă în sensul că pe toata perioada funcționarii debitoarei , adică pana la momentul anului 2001, el a fost singurul care a asigurat administrarea societății ,ulterior acestui moment activitatea societății fiind sistată.
Prin recursul declarat de pârâtul K. I. s-a solicitat reformareahotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea cererii de recurs recurentul a relevat că prima instanță a realizat o greșită aplicare a prevederilor legale incidente în materia analizată. R. in temeiul art. 138 din L. nr. 85/2006, opereaza in privința persoanelor care prin faptele expres si limitativ prevazute de lege au generat starea de insolventa asupra averii debitorului esentiala fiind deteminarea raportului de cauzalitate dintre faptele menționate si ajungerea debitorului in stare de insolventa.
R. reglementată de art. 138 din lege, poate fi antrenata atat în privinta administratorilor de drept cat si in privinta administratorilor de fapt. R. reglementata de prevederilor art. 138 din lege are natura unei raspunderi delictuale speciale. Asadar, pentru atragerea raspunderii persoanelor care se fac vinovate de starea de insolventa a debitoarei trebuie întrunite cumulativ si dovedite cele patru conditii ale raspunderii delictuale.
Pentru ca aceasta raspundere sa poata fi angajata este necesar a fi îndeplinite conditiile generale ale raspunderii civile delictuale care reies din art. 998-999 C. civ. precum si cele special reglementate de art. 138 respectiv fapta ilicita, prejudiciul, raportul de cauzalitate si culpa. In speta, lichidatorul judiciar chiar daca si-a fundamentat actiunea evidentiind existenta unui prejudiciu (mentionat in tabelul creditorilor) nu a făcut dovada ca fapta savarsita de recurent a determinat prejudiciul cauzat si nu a dovedit existenta raportului decauzalitate, cu atat mai mult societatea debitoare fusese dizolvată încă din decembrie 2005, lichidatorul fiind desemnat să exercite prerogativele specifice etapei lichidării încă din acea perioada.
In consecință, atât timp cat nu se poate stabili cu certitudine căror actiuni sau inacțiuni se datorează starea de insolvența, nu sunt întrunite exigențele referitoare la dovedirea unui raport de cauzalitate între faptele imputate pârâților și ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurentul susține că pentru o individualizare corectă a întinderii răspunderii nu putea fi ignorată nici starea de pasivitate a creditorului fiscal, care nu a făcut demersuri pentru recuperare a creanțelor fiscale, fapt ce a determinat o majorare semnificativă a pasivului.
Prin adresa înregistrată sub nr.3261 la data de (...) creditorul fiscal a fost notificat cu privire la lipsa disponibilităților bănești ale debitoarei și sistarea activității în vederea limitării pierderilor.
Probațiunea administrata în cauză relevă că recurentul K. I. nu a administrat societatea după anul 2002, iar documentele financiar contabile nu au fost in posesia sa pentru a le putea preda lichidatorului judiciar. O. faptul ca nu a predat documentele contabile nu poate determina implicit atragerea răspunderii unor persoane care nici nu se face vinovată de administrarea societății în așa fel încât să fi cauzat insolvența acesteia.
De asemenea, antrenarea răspunderii in temeiul art. 138 lit. d poate fi făcută doar in condițiile in care săvârșirea faptei incriminate de această normă s-a realizat cu intenție. Or, această condiție nu este îndeplinită în speță, caracterul intențional al ilicitului imputat și a raportului de cauzalitate dintre acesta și ajungerea debitoarei în stare de insolvență nefiind dovedite de reclamant.
Mai mult, starea de pasivitate pentru perioada scursa de la data dizolvării societății si pana la intrarea acesteia în insolvență nu aparține recurentului, mai ales in condițiile in care lichidatorul nu a făcut dovada demersurilor făcute pentru lichidarea societății în perioada 2005( data dizolvării)-2009( când s-a deschis procedura insolvenței).
Deliberând asupra cererii de recurs C.e reține următoarele:
Deschiderea procedurii simplificate și intrarea în faliment a debitorului s-a realizat în cursul anului 2009. Anterior acestui moment ,în anul 2005 societatea debitoare fusese dizolvată, lichidatorul desemnat să efectueze operațiunile de lichidare fiind titularul cererii de antrenare a răspunderii.
Prin această hotărâre instanța a dispus, în temeiul art.35 din L. nr.85/2006, ca debitorul să depună la dosarul cauzei actele și informațiile prevăzute de art.28 alin.1 din aceeași lege. Actele contabile nu au fost predate lichidatorului de administratorii statutari. În consecință, judecătorul sindic a fost sesizat cu o cerere de antrenare a răspunderii administratorilor statutari pentru acoperirea pasivului societății debitoare întemeiată pe dispozițiile art. 138 lit. d din L. nr. 85/2006.
L. insolvenței a integrat însă acestei răspunderi excepționale doar faptele ilicite cu caracter intențional enumerate limitativ în articolul 138, judecătorul sindic putând dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de către administratorii care au cauzat starea de insolvență, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plăti; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăti; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.
Norma sancționează, în unele dintre ipotezele sale, abuzul executivului, care a urmărit satisfacerea unui interes personal în detrimentul celui social, afectând prin conduita sa nu numai compania, ci și întreaga comunitate de interese din jurul acesteia.
Astfel, judecătorului sindic îi revine misiunea de a verifica regularitatea actelor de gestiune în raport cu interesul social și de a repera abuzul care a condus la instaurarea stării de insolvență, deoarece sarcina acoperirii pasivului poate atribuită doar acelor administratori care se fac vinovați de valorificarea capitalului întreprinderii conform interesului personal, ori care, prin politica de gestiune promovată, nu au urmărit protejarea interesului social, ci ocrotirea altor interese.
Interesul social și interesul personal al administratorului sunt două din limitele puterilor conferite acestuia prin lege și statut. Misiunea executivului este extrem de clară, aceea de a milita pentru „cauza"; interesului social, orice abatere de la obiectivul menționat trebuind atent cercetată, deoarece frauda constituie o importantă barieră pentru exercitarea prerogativelor de administrare.
În situații normale, interesul personal al administratorului se confundă cu interesul social și doar instalarea unei stări de anormalitate în domeniul politicii sociale anulează caracterul convergent al celor două noțiuni .
O. subordonare a interesului social față de alte interese este contrară regulilor unei bune administrări, un act de gestiune dobândind caracter ilicit dacă acesta a fost săvârșit de administrator în interesul său personal și în prejudiciul societății .
Evidențele contabile trebuie să reflecte acel „true and fair view"; lacare se referă jurisprudența engleză, și anume o imagine fidelă apatrimoniului.
Prin urmare, creditorii, direct interesați în reconstrucția promptă șicompletă a patrimoniului debitoarei, sunt protejați față de datornicii, care nu respectă regulile de afaceri privitoare la conducerea evidențelor contabile în mod corect.
Noțiunea de evidențe ale debitorului include orice înscrisuri sau documente, care au destinația să asigure informarea despre starea economică și deciziile persoanei morale.
În consecință, răspunderea administratorului pentru acoperirea pasivului intervine și atunci când se poate stabili o legătură de cauzalitate între starea de insolvență și acțiunea de falsificare ori dispariția evidențelor contabile, neavând relevanță dacă este vorba de partea de contabilitate generală, financiară sau de contabilitatea de gestiune-primară.
În mod firesc, se bucură de protecție legală toate înscrisurile care au menirea de a asigura informarea permanentă despre situația patrimonială a entității.
L. insolvenței are în vedere trei modalități alternative de săvârșire ale acestei faptei.
Într-o primă variantă, răspunderea pe acest temeiul art.138 lit. d operează, dacă se constată existența unui raport de cauzalitate între ajungerea debitoarei în stare de insolvență și faptul tinerii contabilității în mod fictiv.
În al doilea rând, pronunțarea unei decizii de condamnare este posibilă, dacă se constată existența unui raport de cauzalitate între intrarea debitoarei în incapacitate de plată și dispariția unor documente contabile.
În cea de a treia modalitate intervine conceptul, aparent mai generos, al evidențelor contabile întocmite cu nerespectarea prescripțiilor legale, răspunderea putând fi antrenată dacă se dovedește că starea de insolvență a fost determinată de neconducerea evidențelor societății conform legii.
Caracterul fictiv derivă din întocmirea evidențelor contabile sau completarea lor, prin: 1) consemnarea de date nereale, 2) omisiunea înscrierii unor operațiuni reale. O astfel de inacțiune constituie o alterare a adevărului. Evidența falsificată trebuie să aibă aptitudinea de a fi utilizată în vederea producerii de efecte juridice, cum sunt denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț .
Dispariția unor documente contabile implică atât actele de sustragere a evidențelor societății, cât și cele de distrugere. A. de sustragere a evidenței debitorului constă în luarea acesteia din locul său și mutarea în altul aceasta ieșind astfel cel puțin temporar din sfera de stăpânire și dispoziție a debitorului. S. poate să se refere la întreaga evidență sau numai la o parte a acesteia. Transferarea documentelor societății într-un loc necunoscut judecătorului sindic este pe deplin asimilabilă acestui tip de ilicit. S. pe acest temei poate interveni dacă transferul de la sediul social ori din arhiva societății s-a făcut în scopul denaturării situației financiare a societății debitoare. . evidențelor debitorului constă în nimicirea, alterarea substanței înscrisurilor prin orice modalități (ardere, rupere, tocare), operațiuni care fac înscrisurile de nefolosit sau duc la dispariția fizică a acestora. De asemenea, distrugerea se poate realiza și prin înlăturarea măsurilor de conservare sau salvare deja luate, deoarece a împiedica sau a înlătura măsurile de protecție a unor înscrisuri este același lucru cu ale nimici ori a le desființa direct.
Omisiunea înregistrărilor în contabilitate, greșelile de scriere, calcul, încălcarea unor reguli ale contabilității sunt cazuri care pot fi subsumate sintagmei de „. neconformă cu legea";. O astfel de omisiune poate fundamenta acțiunea în răspundere doar dacă este atașată intenției de ascundere a unor active sau datorii. Omisiunea voită de a înregistra operațiuni reale în contabilitate sau alterarea în mod intențional a evidențelor nu sunt decât expresia unei contabilități fictive.
Falsurile, sustragerile sau distrugerile evidențelor societății pot avea dreptconsecință diminuarea aparentă sau reală a activelor societății prin disimularea unor bunuri, valori ori alte elemente ale activului patrimonial, neavând relevanță dacă este vorba de un singur act sau mai multe, ori dacă acestea au fost afectate în tot sau numai parțial. Este, însă, esențial ca starea de insolvență să fie generată de aceste acțiuni.
Ținerea unei evidențe fictive, dispariția unor documente contabile sau neținerea evidenței contabile în conformitate cu legea nu reprezintă activități producătoare de prejudiciu, însă ele pot favoriza starea de insolvență prin ascunderea unor active sau părți din acestea, prin plata cu întârziere a unor creanțe, în măsura în care întârzierea este generatoare de dobânzi sau penalități .
R. pentru acoperirea pasivului este o răspundere subiectivă fundamentă doarpe culpa intențională dovedită .Utilizarea prezumțiilor simple în mecanismul probațiunii este însă compatibilă cu specificul acestei proceduri.
Doctrina s-a pronunțat în sensul că „refuzul părții de a remite instanței documentele de comerț sau corespondența comercială poate fi încadrat în categoria indiciilor obiective de natură să întemeieze prezumții judiciare.
Refuzul predării evidenței contabile poate constitui un indiciu semnificativ pe care judecătorul să-și întemeieze prezumții determinante în acest sens dacă motivarea sub aspectul prezumțiilor judiciare este e pertinentă, completă, întemeiată, omogenă și convingătoare.
Jurisprudența a considerat că nepredarea documentelor contabile, chiar după repetate somații, ori nepredarea acestor documente după aproape un an de la deschiderea procedurii, nereconstituirea lor completă, deși au fost acordate termene succesive în acest scop și nefurnizarea de către administratorul statutar a datelor referitoare la situația patrimoniului debitoarei sunt semne în raport de care se poate deduce că evidența contabilă nu a fost deloc întocmită ori a fost distrusă( C. C., secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, decizia comercială nr. 5104 din 30 noiembrie 2004, Buletinul jurisprudenței 2004, culegere de practică judiciară 2004 Ed. L. Lex , B. 2005 p. 650, C. C., secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, decizia comercială nr. 1956 din
4 noiembrie 2003, Buletinul jurisprudenței 2004, culegere de practică judiciară
2003 Ed. L. Lex , B. 2004 p. 447,C. C., secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, decizia comercială nr. 1317 din 2 septembrie 2003, Buletinul jurisprudenței 2004, culegere de practică judiciară 2003 Ed. L. Lex , B.
2004 p. 503).
În patrimoniul debitoarei au existat mai multe elemente de activ reflectate în bilanțul contabil pe anul 2001 și anume: mijloace fixe în valoare de 25.211,00 mii lei vechi,stocuri în valoare de 36969,00 mii lei vechi, disponibilități bănești în sumă de 1122,00 mii lei vechi.
În lipsa documentelor contabile identificarea situației reale a patrimoniului debitoarei nu a fost posibilă.
Pârâții au afirmat constant pe parcursul procedurii că nu dețin documentele contabile ale societății declinându-și competența în ce privește executarea obligației de predare a acestor evidențe.
Recurentul . M. J. aafirmat că nu a exercitat efectiv prerogativele de administrator întrucât nu a fost lăsat să se îngrijească de afacerile întreprinderii , întreaga afacere fiind monopolizată de celălalt asociat,care l-a împiedicat constant să vegheze la conducerea contabilității. A. nu este susținută de probe.
Recurentul .I. a relevat că nu a administrat societatea după anul 2002, documentele financiar contabile nefiind în posesia sa pentru a le putea preda lichidatorului judiciar. A. nu este confirmată de un act cu dată certă care să ateste că evidența contabilă întocmită în conformitate cu legea până la aceea dată ar fi fost predată celuilalt administrator statutar.
În consecință, ambii administrator statutari sunt responsabili pentru neexecutarea conformă a obligației procesuale ce le incumba aceea de a preda lichidatorului evidențele contabile ale societății.
Unul din obiectivele administrației este acela de a asigura prosperitatea întreprinderii, iar îndeplinirea acestui obiectiv depinde de atingerea exigențelor pe care obligația de diligență și prudență le presupune, principala sarcină a administratorilor fiind aceea de a se îngriji de afacerile întreprinderii cu capacitate, iscusință ca și cum ar administra propriul patrimoniu.
Drept urmare, devine firesc ca administratorii statutari să nu fie exonerați de responsabilitate, atunci când au absentat sistematic la ședințele consiliului de administrație ori au acceptat funcția din simplă complezență, întrucât neimplicarea lor în operațiunile de gestiune socială este la fel de dăunătoare ca și o decizie strategică eronată.
Altfel spus, trebuie blamate atât strategia „de a nu adopta o strategie"; cât și decizia strategică în care interesul social a fost grosolan încălcat, deoarece, în ambele ipostaze, standardul bunului administrator nu a fost atins.
Efectele generate de regula solidarității pe orizontală trebuie și pot fi valorificate de lege lata în cadrul procesual al insolvenței, fiindcă art. 138 alin 4 instituie regula solidarității, fără nicio altă nuanță privitoare la natura faptei ori atitudinea în plan psihic acelui chemat să răspundă în temeiul solidarității.
Justificat sau nu, exigența legiuitorului sporește față de administratoriichemați să răspundă în solidar .
Prin urmare, C.ea achiesează la jurisprudența, care nu conferă neimplicării în operațiunile de gestiune valențe exoneratoare de răspundere.
Nepredarea documentelor contabile după repetate somații, nefurnizarea de către administratorul statutar a datelor referitoare la situația patrimoniului debitoarei sunt în speță indicii semnificativ pe care C.ea să-și poată întemeia prezumțiile judiciare că evidența contabilă nu a fost deloc întocmită ori a fost distrusă în scopul ascunderii unor active și că între această faptă și ajungerea debitoarei în stare de insolvență există un raport clar de cauzalitate.
Prin neconformitatea „lato sensu"; a ținerii contabilități a avut loc o disimulare a unor bunuri, valori și elemente ale activului patrimonial .
Reflectarea în contabilitate a înstrăinării activului patrimonial ar fi permis stingerea obligațiilor fiscale care au rezultat din activitatea economică desfășurată de debitoare în perioada anului 2001.
De altfel, baza de impunere care la generat aceste obligații fiscale - reprezentând TVA în sumă de 22.076 lei , contribuție angajator,asigurați și accesorii aferente în sumă 25.614,42 lei - s-a constituit în acel interval de timp în care societatea desfășura operațiuni economice specifice obiectului său de activitate.
Prin urmare, creditorii bugetari ,direct interesați în reconstrucția promptă și completă a patrimoniului debitoarei, au fost prejudiciați neavând acces la înscrisurile sau documentele care aveau destinația să asigure informarea despre starea economică a debitoarei și care le-ar fi permis să acționeze mai rapid în vederea acoperii pasivului sau a limitării acestuia.
Falsurile, sustragerile sau distrugerile evidențelor societății deși nu sunt activități producătoare de prejudiciu pot avea drept consecință diminuarea aparentă sau reală a activelor societății prin disimularea unor bunuri, valori ori alte elemente ale activului patrimonial, neavând relevanță dacă este vorba de un singur act sau mai multe, ori dacă acestea au fost afectate în tot sau numai parțial. Este, însă, esențial ca starea de insolvență să fie generată de aceste acțiuni.
Încălcarea obligației de a ține evidența contabilă conform legii constituie un indiciu obiectiv care poate fundamenta atât prezumția simplă de vinovăție în sarcina administratorului cât și prezumția simplă că între această faptă și ajungerea debitoarei în stare de insolvență există un raport clar de cauzalitate, deoarece alcătuirea incorectă a evidenței contabile conduce inevitabil la necunoașterea modului de administrare a patrimoniului, a bunurilor din acest patrimoniu precum și a operațiunilor efectuate în legătură cu activele.
Nefurnizarea de către administratorii statutari a datelor corecte și clare referitoare la patrimoniul debitoarei este un semn în raport de care se poate concluziona că această greșeală de gestiune se află în raport de cauzalitate cu starea de insolvență.
Fapta administratorilor statutari care nu a ținut evidențele contabile în conformitate cu prevederile legale incidente în materie, se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul suferit de societate și de creditori deoarece prin aceastăconduită, organele de conducere au fost lipsite de informații esențiale referitoare la starea patrimonială a societății .
Neapelarea la mecanismul prezumțiilor judiciare ar face imposibilă, în cazul dat, identificarea legăturii dintre diferitele acte privitoare la gestiune socială și consecințele economice financiare care au condus la încetarea plăților. Soluția se întemeiază pe principiul protecției creditorilor și adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans , nimănui nefiindu-i îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine pentru a obține protecția judiciară a unui drept. A nu admite că există un raport de cauzalitate caracterizat între fapta imputată în speță pârâtului și insuficiența activului ar însemna să se permită celui căruia i se
„reproșeză"; conduita frauduloasă să se apere de răspundere prevalându-se de propria sa culpă. Creditorii/lichidatorul ar fi puși astfel în imposibilitatea dovedirii originilor insuficienței activului, misiunea stabilirii situației patrimoniale a societății la diferite etape devenind practic imposibilă pentru titularii acțiunii.
În consecință , în mod corect a reținut prima instanță că sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii pentru fapta prevăzută de art. 138 lit. d din legea insolvenței .Dar, reținerea acestui tip de ilicit justifică antrenarea răspunderii recurenților doar pentru o parte a pasivului înscris în tabelul definitiv și anume pentru creanțele fiscale -reprezentând TVA în sumă de 22.076 lei , contribuție angajator, asigurați și accesorii aferente în sumă 25.614,42 lei care s-au constituit în intervalul de timp în care societatea desfășura operațiuni economice specifice obiectului său de activitate.
Prin adresa înregistrată sub nr.3261 la data de (...) creditorul fiscal a fost notificat cu privire la lipsa disponibilităților bănești ale debitoarei și sistarea activității în vederea limitării pierderilor. Ulterior acestui moment nu s-au mai desfășurat activități economice.
În cursul anului 2005 societatea debitoare a fost dizolvată, lichidatorul desemnat să efectueze operațiunile de lichidare fiind titularul cererii de antrenare a răspunderii.
În intervalul 2005- 2009 societatea s-a aflat în lichidare judiciară ,dar lichidatorul nu a făcut dovada demersurilor făcute pentru lichidarea societății în această perioadă, iar procedura insolvenței a fost deschisă abia în anul 2009.
În consecință, restul pasivului invocat de creditorul bugetar AFP C. constituit din accesorii -dobânzi și penalități- calculate pentru obligațiile fiscale reprezentând TVA, impozitul pe veniturile din salarii și contribuția pentru învățământul de stat până în 2009 nu se justifică a fi complinit în această manieră. Doar pasivul în cuantum de 47.690,42 nu a putut fi plătit datorită conduitei culpabile a pârâților. O. discuție cu privire la caracterul prescris al acestei datorii este de prisos atât timp cât pasivul înscris în tabelul definitiv al creditorilor este recunoscut printr-un act jurisdicțional care se bucură de virtutea imutabilității. Pentru aceste considerente , în baza art. 312 C.proc. civ C.ea va admite recursurile declarate de S. M. J. și K. I. împotriva sentinței civile nr.3360 din (...), pronunțată în dosarul nr.(...)1 al T. Specializat C., pe care o va modifica în parte în sensul că va obligă în solidar pârâții S. M. J. și K. I. la plata sumei de 47.690,42 lei reprezentând o parte din pasivul societății debitoarei SC S. DE G. B. K. S.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de S. M. J. și K. I. împotriva sentinței civile nr.3360 din (...), pronunțată în dosarul nr.(...)1 al T. Specializat C., pe care o modifică în parte în sensul că obligă în solidar pârâții S. M. J. și K. I. la plata sumei de 47.690,42 lei reprezentând o parte din pasivul societății debitoarei SC S. DE G. B. K. S.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 iunie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER M. I. I. G. A. N. S. AL H. A. B.
În C.O. semnează În C.O. semnează
Vicepreședintele instanței
D.-L. B. Vicepreședintele instanței
D.- L. B.red. S.Al H./A.C.
3 ex. - (...)jud.fond. Păcurar I.
| ← Decizia comercială nr. 8187/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii... | Decizia comercială nr. 3706/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii... → |
|---|
