Decizia civilă nr. 1025/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1025/R
Ședința publică din 25 Octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE V. P.
J. ecător N. B.
J. ecător V. F.
G. ier T. H.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului formulat de către recurenta- reclamantă S. R. DE R., cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64 sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1587 din 13 februarie 2013 pronunțată de Judecătoria Baia Mare în contradictoriu cu intimata pârâtă SC
S., cu sediul în B. M., B-dul R. bl. 17, ap. 32, județul M., având ca obiect pretenții
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în data de 04 octombrie 2013, când s-a dispus amânarea cauzei în pronunțare la data de 11 octombrie 2013 și 18 octombrie 2013, iar apoi la data de azi, după deliberare pronunțându-se hotărârea de mai jos.
T R I B U N A L U L
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1587 din 13 februarie 2013 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei B. M., s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. de R. B. , cu sediul în B.
, str. G. B., nr. 60-64, sector 1, în contradictoriu cu pârâta S.C. M. S.R.L., cu sediul în B. M., B-dul R., bl. 17, ap. 32, județul M., având ca obiect pretenții.
S-a respins, ca neîntemeiată,
cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
S-a luat act
că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta S. R. de R. B. este, conform legii de organizare si funcționare, serviciu public autonom de interes național, independent editorial, rezultat prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
S. R. de R. are obligația să asigure, prin întreaga sa activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și informarea corectă a opiniei publice.
În îndeplinirea atribuțiilor pe care le are, S. R. de R. trebuie să respecte principiile ordinii constituționale din România.
Potrivit art. 40 alin. 1 și 3-5 din Legea nr. 41/1994:
"Veniturile proprii ale Societății Române de R. provin, după caz,
din:
sume încasate din realizarea obiectului de activitate;
taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;
penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;
sume încasate din publicitate;
sume încasate din amenzi și despăgubiri civile;
donații și sponsorizări;
alte venituri realizate potrivit legii.
Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravențiilor, aplicarea sancțiunilor și penalităților de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabilește prin hotărâre a Guvernului";.
În baza textului legal precizat, a solicitat reclamanta ca pârâta să fie obligată la plata taxei pentru serviciul de radiodifuziune, dar din cuprinsul acestei reglementări rezultă fără echivoc că obligația achitării taxei pentru serviciul public de radiodifuziune revine persoanelor juridice "în calitate de beneficiari"; ai acestui serviciu.
Noțiunea de "beneficiar"; a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o
acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.
Norma juridică trebuie interpretata în sensul aplicării ei și acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv serviciul public de radiodifuziune.
Dreptul la informare al acestor entități nu poate fi transformat intr-o obligație de a susține serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui plătite indiferent dacă acțiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație de plată a unei taxe aferente exercitării acestui drept.
Art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent excepții de la plata acestor taxe numai în ceea ce privește persoanele fizice, însă această normă trebuie interpretată coroborat, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați, de legătura dintre acești termeni și de construcția frazei. Este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice său juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul
gramatical al acestui termen.
De altfel prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale s-a reținut că nu sunt contrare Legii fundamentale prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, iar pentru a se decide astfel, s-a statuat ce respectivele prevederi nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietății, câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.
Așadar, instanța de control de constituționalitate a statuat la rândul ei că obligația prevăzută de textul legal mai sus menționat este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu a fost reținută.
Inițial demersuriile de același gen ale reclamantei pentru recuperarea sumelor datorate de persoanele juridice cu titlu de taxă radio, se bazau pe dispozițiile de favoare ale art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003, text legal care a fost însă anulat, ca urmare a exercitării unei acțiuni în contencios administrativ de către o societatea juridică, prin Sentința civilă nr. 767/2008, pronunțată de Curtea de Apel C. - Secția comerciala, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 2103 din data de 9
aprilie 2009, a I.C.C.J. pronunțată în dosarul nr._, motiv pentru care prin prezenta cerere aceasta a înțeles să invoce dispozițiile art. 5 alin 1 din
H.G. nr. 977/2003, care stabilesc că:
"Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate.
Persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (1), precum și persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (2), care își asigură pe cont propriu energia electrică și nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct Societății Române de R. .
Condițiile de prestare a serviciilor prevăzute la alin. (1) vor fi stabilite prin contractul de mandat";.
Împrejurarea că taxa de radiodifuziune, conform acestui text legal, se va încasa de la "plătitorii"; acesteia de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica"; - SA, prin filialele sale și în baza unui contract de mandat, nu este în măsură a conduce la o concluzie contrară celei reținute.
Astfel, prin înscrierea automată a taxei de radiodifuziune în facturile emise cu scopul de a se încasa prețul datorat de destinatarul facturii pentru serviciile de furnizare a energiei electrice, nu se face dovada calității de beneficiar al serviciului de radiodifuziune, fiind dovedită numai pretinderea acestei taxe de la cel care, conform interpretărilor reclamantei, este obligat la plata ei.
Instanța nu a primit această interpretare extensivă a dispozițiilor art. 40 alin 3 din Legea nr. 41/1994, în însuși cuprinsul textului legal fiind cuprinsă condiția de exercitare a dreptului afirmat de reclamantă, anume cea constând în calitatea pretinsului obligat corelativ, de a fi beneficiar al serviciului pentru care se pretinde plata taxei, orice persoană fizică sau juridică putându-și manifesta liber dreptul de opțiune între a beneficia sau nu de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune.
Acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, deci, cu atât mai puțin vor putea fi instituite taxe obligatorii pentru serviciile de radiodifuziune, cu ignorarea împrejurării dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Cu privire la dispozițiile art. 5 din HG nr. 977/2003, instanța a reținut în plus că acestea nu vor putea primi o altă interpretare, întrucât Hotărârile Guvernului dau expresie unei competențe originare a Guvernului, strict limitată și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește, legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, revenindu- i doar dreptul și obligația corelativă de organizare a executării legilor, scop în care va emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și a o aplica cât mai corect.
O hotărâre a Guvernului nu poate, deci, decât să precizeze și să asigure corecta aplicare a legilor, iar nu să creeze drept.
Reclamanta nu a făcut dovada că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune și prin aceasta nu a dovedit nici creanța pretinsă, deși sarcina probei îi revine, conform art. 1169 C.civ.
Mai mult, prin întâmpinarea formulată, pârâta a arătat că nu este beneficiara serviciilor prestate de către reclamantă în sensul celor arătate mai sus, iar reprezentantul acesteia prezent în instanță la interpelarea instanței a arătat că societatea pârâtă nu deține aparat radio nici la sediul principal și nici la punctele de lucru.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta S.
R. de R., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că obligativitatea plății taxei radio izvorăște/rezultă din lege și nu este necesară încheierea unui contract pentru furnizare servicii în acest sens cu pârâta.
Astfel, SRR furnizează servicii publice de radiodifuziune potrivit Legii nr. 41/1994, în calitatea sa de serviciu public autonom de interes național, nu în baza unor contracte încheiate cu persoanele fizice și juridice înregistrate potrivit legii.
Potrivit legislației în vigoare, taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, se va încasa lunar de la plătitorii acesteia de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica"; SA prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate.
În baza contractelor de mandat încheiate de SRR, fiecare dintre societățile de furnizare a energiei electrice rezultante în urma privatizării
"Electrica"; SA prin filialele sale încasează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune ți/sau penalitățile de întârziere odată cu contravaloarea energiei și virează sumele încasate în contul SRR.
Pentru facturile emise și neîncasate cu contravaloarea energiei electrice, după epuizarea tuturor mijloacelor de încasare odată cu energia electrică, societățile mandatate predau către SRR, periodic, facturile care conțin numai taxa radio.
Predarea-primirea bazelor de date, de la societățile mandatate, către SRR, se face în baza unui protocol sau proces-verbal.
În cazul de față debitorul SC M. S. este clientul SC Electrica SA, iar predarea primirea creanțelor s-a făcut în baza art. 2.8. din Contractul de mandat și Protocolul de predare primire.
Plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune se face odată cu contravaloarea energiei electrice; refuzul la plata taxei radio din partea clienților nu este unul manifest, concretizat într-un înscris opozabil SRR sau Electrica, ci poate fi chiar unul verbal regăsindu-se ca finalitate în neplata taxei
pentru serviciul public de radiodifuziune și implicit în creanțele trimise de către SRR spre încasare pentru care au fost inițiate demersurile legale de recuperare prin intermediul instanței de judecată.
În drept s-au invocat prevederile art. 299, art. 304 pct. 9, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.
Pârâta SC M. S. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304 indice 1 Cod pr. civ., precum și în raport de motivele invocate, T. reține următoarele:
HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect. Textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.
Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.
Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea.
T. apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridice, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.
Concluzia tribunalului este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat
să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Or recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
RESPINGE ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de
R., cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64 sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1587 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare.
IREVOCABILĂ
Pronunțată în ședința publică azi, 25 Octombrie 2013.
Președinte, V. P. | J. ecător, N. B. | J. ecător, V. F. |
G. ier, T. H. |
Red.N.B. / _
Tred. T.H. /_ - 2 ex
J. ecător la fond:D. Ș.
| ← Decizia civilă nr. 55/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 2485/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
