Decizia civilă nr. 761/2013. Acțiune în pretenții comerciale

R O M Â N I A

TRIBUNALUL MARAMUREȘ

cod operator 4204

Dosar nr. _

SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ Nr. 761/R

Ședința publică din 05 Iulie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: N. B. - judecător

JUDECĂTORI: V. F.

V. P.

G. ier: A. O.

Pe rol fiind pronunțarea soluției la recursul declarat de recurenta - reclamantă S. R. DE R., cu sediul în B., sector 1, str. G.

B., nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr.493 din_ a Judecătoriei B. M. , pronunțată în dosarul cu nr. mai sus indicat, având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC B. S., cu sediul în B. M., str. M.

E., nr. 35, județul M. .

Se constată că prezenta cauză a fost reținută în pronunțare în ședința publică din_, încheierea de ședință făcând parte integrantă din prezenta, pronunțarea soluției s-a amânat la data de azi când, în urma deliberării s-a pronunțat hotărârea de mai jos:

T.

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 493 din 22 ianuarie 2013, Judecătoria Baia Mare a respins acțiunea formulată de reclamanta S. R. DE R., cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1, în contradictoriu cu pârâta SC B. S., cu sediul în B. M., str. M. E. nr. 35, jud. M. și a respins cererea reclamantei cu privire la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de judecată a reținut următoarele:

Reclamanta pretinde astfel obligarea pârâtei în temeiul art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994 modificată, la plata contravalorii taxei pentru serviciul de radiodifuziune.

Potrivit art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de

Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele di România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";.

Din cuprinsul acestor reglementări s-a constatat, fără echivoc, faptul că obligația achitării unei asemenea taxe revine doar acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari ai unui asemenea serviciu.

În speță, reclamantei, în temeiul art. 1169 Cod civil, s-a reținut că îi revine obligația de a dovedi faptul că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o.

Un alt argument în susținerea existenței obligației reclamantei de a dovedi calitatea de beneficiar a pârâtei cu privire la serviciul de radiodifuziune, îl constituie și Decizia nr. 297/_ a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că nu contravin Legii fundamentale prevederile art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994, care prevăd obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România, de a plăti în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.

Astfel, s-a relevat că dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc faptul că veniturile proprii ale Societății Române de R. provin, între altele, și din taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, dar așa cum rezultă din cuprinsul al. 3 al acestui articol, care a și făcut obiectul excepției de neconstituționalitate, asemenea taxe sunt datorate de către subiectele de drept menționate, numai în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

În susținerea cererii deduse judecății reclamanta a invocat și prevederile art. 5 al. 1 din H.G. nr. 977/2003 precum și art. 6 al. 1 și 2 din aceeași hotărâre de guvern, dispoziții legale ce vizează modalitatea de încasare a unor asemenea taxe, precum și obligația plății penalităților de întârziere în caz de neplată la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune.

Și aceste prevederi legale trebuie interpretate în același sens ca și cele ale Legii nr. 41/1994, în aplicarea căreia a fost adoptată H.G. nr.977/2003.

Împotriva sentinței a declarat recurs în termenul legal prevăzut de art.

301 Cod de procedură civilă, reclamanta, aducând următoarele critici de nelegalitate ale acesteia:

Referitor la dovada că pârâta nu a beneficiat de servicii de radiodifuziune, așa cum au menționat în cererea de chemare în judecată pârâta datorează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune potrivit art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, care stipulează în mod clar faptul că persoanele juridice au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.

De asemenea, potrivit art.40 alin 1 din Legea nr.41/1994, veniturile proprii ale SRR provin_ din taxa radio.

Obligativitatea plății taxei radio izvorăște/rezultă din lege și nu este necesară încheierea unui contract pentru furnizare servicii în acest sens cu pârâta.Astfel, SRR furnizează servicii publice de radiodifuziune potrivit legii nr. 41/1994, în calitatea sa de serviciu public autonom de interes național, nu în baza unor contracte încheiate cu persoanele fizice sau juridice înregistrate potrivit legii.

Potrivit legislației în vigoare, taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, se va încasa lunar de la plătitorii acesteia de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica SA" prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice consumate.

În baza contractelor de mandat încheiate de SRR, fiecare dintre societățile de furnizare a energiei electrice rezultate în urma privatizării

"Electrica SA" prin filialele sale, încasează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și/sau penalitățile de întârziere odată cu contravaloarea energiei și virează sumele încasate în contul SRR.

Pentru facturile emise și neîncasate odată cu contravaloarea energiei electrice, după epuizarea tuturor mijloacelor de încasare odată cu energia electrică, societățile mandatate predau către SRR, periodic, facturile care conțin numai taxa radio.

Predarea - primirea bazelor de date, de la societățile mandatate, către SRR, se face în baza unui protocol sau proces verbal.

În cazul de față debitorul SC B. S. este clientul SC ELECTRICA SA, iar predarea primirea creanțelor s-a făcut în baza art.2.8 din Contractul de mandat și Protocolul de predare primire anexat prezentei.

Plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune se face odată cu contravaloarea energiei electrice; refuzul la plata taxei radio din partea clienților nu este unul manifest, concretizat într-un înscris opozabil SRR sau Electrica, ci poate fi chiar unul verbal regăsindu-se ca finalitate în neplata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și implicit în creanțele trimise de către SRR spre încasare pentru care au fost inițiate demersurile legale de recuperare prin intermediul instanței de judecată.

SRR este un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite

prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care considerăm total greșită interpretarea făcută "calității de beneficiar".

Articolul 31 din Constituție prevede dreptul tuturor cetățenilor la informare, iar serviciile publice de radiodifuziune constituie modalitățile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat interpretează instanța de fond, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția "dacă" care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: "dacă beneficiază de aceste servicii", în loc de "în calitate de beneficiari ai acestor servicii", (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum am arătat mai sus). Potrivit Deciziei nr.2102/2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr.1012/2009, argumentele Î.C.C.J regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.

Având în vedere că pârâta are calitatea de persoană juridică cu sediul în România, îi sunt aplicabile prevederile legale mai sus menționate și îi revine obligația de achitare a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.

Analizând recursul potrivit art.304 pct.9 și art.304 indice 1 Cod pr.civ., prin prisma motivelor pe care se întemeiază, T. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Obiectul recursului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care recurenta-reclamantă le-a ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.

S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2004.

Contrar susținerilor recurentei T. constată că în mod corect prima instanță a soluționat cauza în raport de temeiul de drept stabilit prin cererea de chemare în judecată . Recurenta a invocat HG nr.977/2004 adoptată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994. Chiar dacă nu s-a invocat în mod expres în cuprinsul cererii textul art.3 alin.2 care a făcut obiectul controlului de legalitate la instanța de contencios administrativ, prima instanță a stabilit în mod corect incidența acestuia în cauză întrucât identificarea cadrului legal aplicabil litigiului dedus judecății este atributul judecătorului.

În mod neîntemeiat afirmă recurenta că reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 determină exclusiv cadrul legal .

T. reține că HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect, fiind în mod corect avută în vedre la soluționarea cauzei cu atât mai mult cu cât textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.

Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.

Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea, fiind în mod corect înlăturate de către prima instanță, cu consecința rămânerii cererii fără suport legal întrucât art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu poate fundamenta unilateral admiterea cererii .

Contrar susținerilor recurentei, tribunalul apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridici, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.

Concluzia T. ui este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.

Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.

Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.

O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea

contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).

Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.

Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.

Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.

În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.

Ori recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, T. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

RESPINGE

ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de

R., cu sediul în B., sector 1, str. G. B., nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr.493/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, _

Președinte, J. ecător, J. ecător,

  1. B. V. F. V. P.

    în concediu de odihnă semnează președintele instanței

    G. ier,

    1. O.

Red. / N.B./_

Tred. O.M.O./_ / - 2 ex

J. ecător la fond C. C. P.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 761/2013. Acțiune în pretenții comerciale