Decizia civilă nr. 1417/2013. Constatare nulitate act
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1417/R
Ședința publică din 13 Decembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE C. G.
J. ecător M. P.
J. ecător M. H.
G. ier A. H.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta SC V. R. SA, împotriva sentinței civile nr. 1833 din_, în contradictoriu cu intimații
M. P. A., M. M., având ca obiect constatare nulitate act.
Dezbaterea cauzei a avut loc la data de_, pronunțarea în cauză s-a amânat pentru data de_, iar în urma deliberării s-a pronunțat decizia de mai jos.
T.
Prin sentința civilă nr. 1833 din_, pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei B. M., a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta SC V. R. SA, a fost respinsă excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect restituirea sumei achitate cu titlu de comision de risc, invocată de pârâta SC V. R. SA., a fost admisă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții M. P. A. și M.
M., ambii domiciliați în B. M., str. V. nr. 94/27, jud. M., în contradictoriu cu pârâta SC V. R. SA, cu sediul în B., Șos. M. B. nr. 171-173, sector 2, cu sediul procesual ales la SCA Nestor Nestor Diculescu Kingston P. sen, în B., Bucharest Business Park, Ș. B. -Ploiești nr. 1A, Intrarea A, et. 4, Sector 1, s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecata petitelor privind constatarea ca fiind abuzive și nule de drept a clauzelor din convenția de credit nr. 0128857/_, intervenită între părți la pct. 3 lit. d) din Condiții speciale și cele de la pct. 8.1 lit. c) și lit. d), precum și secțiunea 10 din "Costuri suplimentare" din Condiții Generale și privind obligarea pârâtei să emită un nou plan de rambursare a creditului, s-a constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute în convenția de credit nr. 0128857 din data de_ încheiată între pârâta SC V. R. SA în calitate de creditoare- împrumutătoare pe de o parte, și reclamanți M. P. A. și M. M., în calitate de împrumutați, pe de altă parte la pct. 5 lit. a) din "Condițiile speciale", precum și cele de la pct. 3.5 din "Condițiile generale",s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate în convenția de credit arătată mai sus la
pct. 5 lit. a) din "Condițiile speciale", precum și cele de la pct. 3.5 din "Condițiile generale",a fost obligată pârâta să restituie reclamanților în integralitate, sumele de bani încasate de aceasta, în baza convenției de credit nr. 0128857 din data de_, cu titlu de comision de risc, raportat la clauzele constatate ca fiind abuzive, cu dobânda legală aferentă sumei percepute cu titlu de comision de risc, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la achitarea efectivă, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2904 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței se reține că Convenția de credit nr. 0128857/MH din data de_, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 50.080 CHF, pe o durată de 240 de luni de la data încheierii convenției.
În partea intitulată "Condiții speciale ale convenției";, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,19% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
Creditul acordat reclamantului urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului apartament situat în B. M., str. V., nr. 94 ap. 27, jud. M. proprietatea reclamanților, prin Contractul de garanție reală imobiliară.
Instanța apreciază că este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumator (reclamanții), astfel cum aceste două categorii apar ca fiind definite în lumina dispozițiilor art. 2 din același act normativ, potrivit căruia "(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
(2) Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia".
Prin Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano
Quintero (C - 240/98) că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act normativ consistă în poziția de inferioritate economică, juridică si tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor, contractele de credit încheiate între bancă și consumator putând fi astfel privite ca și contracte de adeziune.
Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 și art. 13-14 din aceeași lege permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze. Dacă rezoluțiunea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat in continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.
Potrivit art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților iar alin. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Pârâta prin întâmpinare nu a susținut vreun moment că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată ar fi clauze negociate, apreciind că pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, se impune
să nu fi fost negociată, să creeze dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și să nu vizeze obiectul principal al contractului și considerând comisionul de risc ca făcând parte din obiectul principal al contractului, motiv pentru care pârâta nu are obligația de a explica motivația perceperii modul de calcul al acestuia, atâta timp cât părțile au convenit asupra tuturor aspectelor contractului și a apreciat că anularea clauzelor indicate de reclamanți ar conduce la nerespectarea dreptului pârâtei la proprietate privată și la libertate economică.
Astfel, analizând secțiunea Condiții Generale ale convenției de credit intervenită între părți, instanța constată că art. 3.5, instituie obligația clientului de a achita un comision de risc. Astfel, se stipulează că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plătește pe toată perioada creditului; modul de calul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamantul neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lui, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.
Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții, întrucât contractul încheiat cu aceasta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile, aspect dedus și din modul de formulare a apărărilor sale prin întâmpinare.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamanții au avut inițiativa încheierii convenției, adresându-se pârâtei pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite în mod curent de bancă, și că dacă în cursul discuțiilor legate de perfectarea convenției, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, aceasta avea ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 cod civil conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispozițiilor de la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și cele de la punctul 3.5, din Condițiile generale ale convenției de credit încheiate de părți, se impune ca aceste clauze să fi creat, în detrimentul consumatorului, în speță reclamanții, și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a) din
"Condițiile speciale"; ale convenției de credit reprezintă un element al prețului contractului, pentru acoperirea riscului bancar, noțiune inerentă activității de creditare, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață, chiar Normele BNR nr. 17/2003 definind riscul de credit, ca principal risc bancar, ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale, constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamantă, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui apartament, proprietatea acesteia. Se prevede, de asemenea în contract cesiunea în favoarea băncii pârâte a unei polițe de asigurare a acestui imobil. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.
Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs, cum ar fi fost just, pentru a nu se crea o situație de cert dezechilibru în sarcina reclamanților.
Instanța mai reține și faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorii au acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.
Consumatorii nu a avut posibilitatea să negocieze vreo clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamant, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Mai mult, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei- credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Nu pot fi admise ca întemeiate susținerile pârâtei că această garanție reală imobiliară nu a fost constituită cu titlu de echivalent al comisionului de risc. Dimpotrivă, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată și anume riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a
valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat. Gestionarea acestor riscuri se regăsește în prețul creditului, pârâta invocând și Norme B.N.R..
Prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naționale a României nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea si desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit intervenite între părți, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților, mai mult, instanța constată și încălcarea dispozițiilor art. 9³ din OG 21/1992 conform cărora toate comisioanele sau tarifele stabilite în contract trebuie să aibă ca și corespondent prestarea unui serviciu, în speța de față comisionul de risc perceput de către bancă nu a cunoscut nicio modalitate de prestare a unui serviciu financiar în favoarea împrumutaților.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâtă în acest sens.
Prin urmare, instanța va constata ca fiind abuzive clauzele contractuale prevăzute la art.5 lit. a) din Condițiile speciale și cele de la punctul 3.5, din Condițiile generale din Convenția de credit nr. 0128857/MH din data de_, încheiată între părți.
Avându-se în vedere toate motivele reținute mai sus, întrucât instanța a constatat întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, și pe cale de consecință a declarat ca fiind abuzivă clauza mai sus analizate, va constata nulitatea absolută a acesteia.
Pentru a decide astfel în privința nulității ce se aplică clauzelor abuzive, instanța a avut în vedere că inserarea în contract a unei astfel de clauze, pe lângă faptul că, într-adevăr, lezează și interesul personal al reclamanților, este realizată cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii, mai exact, prin ocolirea prin disimulare a acestora, acesta fiind de altfel aspectul care atrage necesitatea ocrotirii interesului public, atrăgând așadar nulitatea absolută.
Pârâta a arătat, prin întâmpinare, că admiterea acțiunii nu poate produce efecte retroactive, în sensul restituirii sumelor deja achitate față de caracterul succesiv al prestațiilor, întrucât contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutaților se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.
Instanța nu poate fi însă de acord cu punctul de vedere exprimat de pârâtă, cu privire la caracterul contractului de credit, ca fiind un contract cu executare succesivă, în opinia instanței, și pentru motivele ce vor fi arătate mai jos, acesta fiind un contact cu executare dintr-o dată,.
Contractul de credit reprezintă o varietate a contractului de împrumut de consumație de drept comun, cu o serie de trăsături, diferențiate, cu consecințe semnificative în planul efectelor produse.
Astfel în timp ce împrumutul de consumație este un contract real, producând efecte din momentul remiterii bunului/sumei de bani, convenția de credit constituie un contract consensual, fiind valabil din momentul realizării acordului de voință. Calificarea juridică a unui act ca fiind cu executare dintr-o dată, uno icto, sau cu executare succesivă este dată de modalitatea de executare a prestațiilor ce incumbă părților. Astfel în situația contractului sinalagmatic pentru a putea fi considerat cu executare succesivă este necesar ca ambele prestații să aibă acest caracter, executarea lor durând, în timp, nefiind suficient ca numai una din pretații să aibă caracterul vizat, ceea ce nu este cazul pentru contractul de credit unde obligația băncii de a remite suma de bani este cu executare dintr-o dată, iar nu succesivă.
Pentru toate aceste motive, întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzei mai sus analizate și s-a constatat nulitatea absolută a acesteia, instanța va repune părțile în situația anterioară inserării în contract a respectivei clauze, ca efect direct al constatării nulității absolute a unui contract (în speță a unei clauze din contract) iar având în vedere și faptul că sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamanți către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate și se impun a fi restituite, luând, de asemenea, act de renunțarea reclamanților la judecata petitului privind constatarea ca fiind abuzive și nule de drept a clauzelor din convenția de credit nr. 0128857/_, intervenită între părți la pct. 3 lit. d) din Condiții speciale și cele de la pct. 8.1 lit. c) și lit. d), precum și secțiunea 10 din "Costuri suplimentare" din Condiții Generale și privind obligarea pârâtei să emită un nou plan de rambursare a creditului.
În consecință, va obliga pârâta să restituie reclamanților, în integralitate, sumele de bani încasate de aceasta cu titlu de comision de risc, în temeiul clauzei constatate nule absolut prin prezenta hotărâre (pct.5 lit. a).
Reținând culpa procesuală a pârâtei în declanșarea litigiului, instanța, în temeiul art. 274 alin.1 Cod procedură civilă, va admite, cererea reclamanților și va obliga pârâta la plata către aceasta, a cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 2904 lei, dovedite a fi efectuate de aceasta în cauză reprezentând contravaloare timbru judiciar, taxă de timbru și onorariu de avocat.
Prin încheierea pronunțată la data de_ în dosarul nr._ al Judecătoriei B. M. s-a dispus îndreptarea erorii materiale din minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 1833 din_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr._, în sensul că la alineatul al treilea se va trece
"Admite acțiunea formulată de reclamanții M. P. A. și M. M., ambii domiciliați în B. M., str. V., nr. 94/27, jud. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., cu sediul în B., Ș. Pipera, nr. 42, etaje 3 - 8, 10, sector 2, înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J_, Registru Bancar nr. RB-PJR-048/_, CUI 12564356, Cont 371134000 deschis la BNR Centrala reprezentată legal prin Sarca A. G. în calitate de director Sucursala B. M. și D. Stoicescu, în calitate de ofițer credit Sucursala B.
, cu sediul în B. M., Bd. Republicii, nr. 17, Parter, jud. M., înregistrată la ORC M. sub nr. J_, cu sediul procesual ales la SCA Nestor Diculescu Kingston P. sen, în B., Bucharest Business Park, Ș. B.
- Ploiești, nr. 1A, intrarea A, et. 4, sector 1."; în loc de "Admite acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții M. P. A. și M. M., ambii domiciliați în B. M., str. V. nr. 94/27, jud. M., în contradictoriu cu pârâta SC V. R. SA, cu sediul în B., Șos. M. B. nr. 171-173, sector 2, cu sediul procesual ales la SCA Nestor Nestor Diculescu Kingston P. sen, în B., Bucharest Business Park, Ș. B. -Ploiești nr. 1A, Intrarea A, et. 4, Sector 1."; cum din eroare s-a trecut.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC V. R. SA solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii promovate de reclamantă.
În motivarea cererii de recurs se arată că sentința atacată este nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000,motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recurenta susține că prima instanță în mod nelegal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în condițiile în care constatarea presupusului caracter abuziv al clauzei cuprinse la art. 5 lit. a din convenția de credit nr. 0128857/2007 nu poate atrage nulitatea absolută, ci numai o nulitate relativă având în vedere că este ocrotit un interes particular al consumatorului.
Având în vedere că nulitatea relativă poate fi invocată în termenul general de prescripție de 3 ani, iar contractul de credit care face obiectul prezentului litigiu a fost încheiat cu reclamanții în septembrie 2007, dreptul la acțiune al reclamanților s-a prescris.
Recurenta susține că instanța de fond a interpretat greșit atât Legea nr. 193/2000 cât și dispozițiile contractuale supuse analizei, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Astfel se susține că instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la verificarea întrunirii condițiilor cumulative referitoare la calificarea ca abuzive a clauzelor invocate de reclamant, doar în măsura în care se aprecia faptul că
clauzele supuse analizei nu fac parte din obiectul contractului, sens în care se impune ca instanța de recurs să constate faptul că pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000 instanța neputând trece la analizarea caracterului presupus abuziv al unei clauze dacă acea clauză vizează obiectul principal al contractului.
Se arată că instanța de fond, în baza unui raționament greșit a anulat clauza de la art. 5 lit. a din convenția de credit analizată, referitoare la comisionul de risc, raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000, sens în care instanța de fond a ignorat apărările recurentei referitoare la aplicabilitatea art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000 respectiv clauzele supuse analizei vizează obiectul principal al contractului, fiind exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil.
Recurenta invocă decizia nr. 4685/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia comisionul de risc constituie un element al prețului, această clauză fiind însușită de consumatori prin semnarea contractului și a planului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art. 969 Cod civil, lege între părți. Acest comision de risc a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului, fapt care era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului. În speță consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale, pe care nu le știau la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora.
În același sens se invocă opinia exprimată de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading V Abbey Național pic & Others în care instanța a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de credit, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit.
Se arată că este evident faptul că dobânda și comisioanele fac parte din obiectul contractului reprezentând contraprestația datorată de clienții băncii pentru serviciile prestate.
Prin urmare modalitatea de determinare a comisioanelor ca elemente ale prețului contractului, nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională cât mai ales prevederile comunitare.
Se arată că în situația de față, clauza care reglementează comisionul de risc este stipulată într-un limbaj clar și ușor de înțeles care nu necesită cunoștințe de specialitate (ex. "comision de risc în procent de 0,19% aplicat la soldul creditului";).
Se susține că negocierea clauzelor contractuale de către bancă s-a realizat prin posibilitatea reclamanților de a alege moneda în care doreau să contracteze creditul,perioada de rambursare și alte aspecte referitoare la creditul contractat.
Pe de altă parte banca nu a impus clienților să semneze convențiile de credit pe care nu doreau să le încheie. Dimpotrivă clienții au avut inițiativa
demarării raporturilor contractuale cu banca prin formularea cererilor de acordare a creditelor.
De asemenea, din actele de la dosarul cauzei,respectiv alte convenții de credit încheiate cu alți consumatori în acea perioadă, rezultă în mod clar faptul că procentul în care recurenta a perceput acest comision de risc diferă de la un contract de credit la altul.
Astfel, este clar faptul că, reclamanții au negociat și ei procentul de 0,19% stabilit în cadrul contractului analizat în prezenta cauză.
Recurenta susține că în situația de față clauzele indicate ca fiind abuzive nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, situație în care, pentru a putea verifica existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța trebuia să demareze analiza prin stabilirea exactă a contractului de credit analizat.
Fiind vorba de contracte de credit, obiectul acestora este reprezentat de punerea la dispoziție a unor sume de bani pentru o anumită perioadă de timp,în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, costurile pe care banca le suportă pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Se arată că din ansamblul prevederilor contractuale reiese că nu există un dezechilibru între prestațiile părților iar prevederile contractuale nu îngrădesc posibilitatea clienților de a solicita rezilierea contractelor conform dispozițiilor prevăzute de art. 1020 și 1021 Cod civil, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni.
Recurenta susține că instanța de fond în mod greșit a considerat că recurenta are obligația de a menționa destinația comisionului de risc respectiv justificarea perceperii acestui comision.
Se arată că în cuprinsul Condițiilor Generale ale contractului de credit la pct. 3.5, este consacrată doar vocația recurentei de a percepe comisionul de- risc și nu dreptul efectiv. Obligația reclamanților de a plăti societății recurente respectivele speze și implicit, dreptul corelativ este consacrată în partea specială a contractului.
Prin urmare, nu poate fi susținută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul Condițiilor speciale nu ar fi fost negociată. Singurele clauze cu privire la care legiuitorul prezumă lipsa negocierii răsturnând în acest sens sarcina probei sunt cele cuprinse în secțiunea contractului ce are natura unui contract standard pre, formulat, respectiv Condițiile Generale de Bancă.
Se arată că atâta timp cât în cazul de față în cuprinsul condițiilor generale este reglementată doar vocația băncii de a primi o plată în schimbul asumării riscului/ de credit, nu poate fi reținută afirmația conform căreia o atare clauză poate fi vătămătoare pe de o parte, și pe de altă parte, nu poate fi reținută nici afirmația conform căreia clauza privind obligarea reclamanții /ei la plata unui comision nu ar fi fost negociată, ținând cont că dreptul băncii de a primi o atare plată s-a născut prin dispoziția contractuală cuprinsă în Condițiile speciale ale convenției de credit de consum.
Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice, precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care în contextul comercial îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale.
Riscul bancar a fost clasificat după multiple criterii luând forme diverse în funcție de planul specific respectivei componente a activității bancare.
Parte componentă a riscului operațional reglementat la art. 126 din OG nr. 99/2006, riscul juridic poate apărea la rândul său ca urmare a neaplicării sau aplicării defectuoase a dispozițiilor legale sau reglementărilor interne.
Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003), riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.
Conform art. 175 din Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a activităților acestora:
La evaluarea riscului legal și a riscului reputațional, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare cadrul de reglementare, inclusiv în domeniul social, precum și orice alte elemente care le pot afecta activitatea - de exemplu: publicitatea negativă, conformă sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri și/sau persoanelor legate de acestea; pierderea încrederii în soliditatea unei instituții de credit cauzată de afectarea gravă a securității acesteia în urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului informațional; întâmpinarea de către clienți a unor probleme în utilizarea anumitor produse fără a avea suficiente informații despre acestea și fără a cunoaște procedurile de remediere a problemelor respective; necunoașterea drepturilor și obligațiilor părților unei tranzacții de tip electronic banking.(2)în vederea reducerii riscului legal și reputațional, instituțiile de credit pot dezvolta programe de educare a clienților pentru utilizarea noilor produse și servicii oferite, pentru cunoașterea comisioanelor aferente acestora, pentru semnalarea problemelor ce pot apărea
și a modalităților de soluționare a acestora".
Se arată că în vederea determinării și limitării riscului de credit, banca are obligația de a clasifica creditele acordate în funcție de performanțele financiare ale clientului, prin urmare, fiecare dispoziție contractuală referitoare la perceperea sau nu a comisionului de risc este nuanțată în funcție de
capacitatea acestuia de rambursare la scadență a creditului avansat, evaluat în raport de criteriile interne adoptate.
Prin urmare, consacrarea contractuală a comisionului de risc reprezintă o clauză eminamente particularizată și negociată în funcție de situația economică a fiecăruia dintre consumatori, cu atât mai mult cu cât în sarcina recurentei incumbă obligația legală de a trasa politici de creditare care să includă condițiile de eligibilitate ce trebuie îndeplinite de persoanele care doresc să intre în relații de afaceri cu recurenta.
Se concluzionează că perceperea comisionului de risc este legală iar prima instanță în mod greșit a ignorat Normele Băncii Naționale Române care reglementează dreptul recurentei de a percepe acest comision și a reținut obligația recurentei de a detalia în cadrul convenției de credit rațiunea care a stat la baza perceperii acestui comision de risc.
Se arată că instanța de fond în mod greșit a reținut încălcarea de către bancă a prevederilor art. 9 ind. 3 din OG nr.21/1992 în condițiile în care acest text de lege a fost introdus prin art. II pct. 9 din OUG nr. 174/2008, iar contractul a fost încheiat între părți la data de_ .
Examinând cererea de recurs și hotărârea recurată sub toarte aspectele potrivit dispozițiilor art.304 ind.1 Cod procedură civilă instanța reține următoarele:
Intimații-reclamanți au încheiat cu recurenta-pârâtă Convenția de credit nr. 0128857/MH din data de_, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanților un credit în valoare de 50.080 CHF, pe o durată de 240 de luni de la data încheierii convenției.
În partea intitulată "Condiții speciale ale convenției";, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,19% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
Creditul acordat reclamantului urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamanți, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului apartament situat în B. M., str. V., nr. 94 ap. 27, jud. M. proprietatea reclamanților, prin Contractul de garanție reală imobiliară.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținem că,consecința caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit echivalează cu constatarea nulității absolute a acestora nefiind aplicabilă sancțiunea nulității relative,situație în care sancțiunea nulității absolute poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție,iar acțiunea în declararea nulității este imprescriptibilă conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
În cauza Salvat Editores SA v Jose M Sanchez Alcon Prades C - 241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului
puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract* arătând totodată, că această putere, se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unei părți. Există, cu alte cuvinte un interes public, ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu - și producă efectele.
Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator să nu-și producă efectele recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule chiar din oficiu.
Prima instanță a interpretat clauzele acestei convenții de credit în concordanță cu legislația națională și în scopul principiilor consacrate prin Directiva 93/13/CEE.
În conformitate cu Preambulul Directivei 93/13/CEE, la aprecierea bunei-credințe. trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, având în vedere și faptul că, în ce privește condiția de bună credință, aceasta poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama. Totodată, contractele ar trebui redactate într-un limbaj clar și inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele și, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator
Potrivit art. 3 din Directivă pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, o clauză contractuală care nu s-a negociat individual trebuie să provoace un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Potrivit art. 4 aliniatul 1 din Legea nr. 193/2000 "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților";.
In aliniatul 2 al aceluiași articol se arată că "o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv";, iar în aliniatul 3 al aceluiași articol se stipulează "faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant
pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens";.
În ambele reglementări - Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 și Legea nr. 193/2000 - se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale un caracter abuziv, și anume: să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
La data încheierii convenției de credit consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă.
Banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauza a cărei nulitate s-a solicitat deși această probă îi incumbă, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
Art. 6 aliniatul 4 din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 și are următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil";. Sub acest aspect, instanța nu poate primi opinia recurentei care exclude orice intervenție a instanței în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce formează obiectul convenției fără nici o circumstanțiere.
Este de observat faptul că nici legea internă și nici Directiva 93/13 nu exclud din start, ab initio de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la obiectul contractului, fiind reglementată cu titlu de excepție, posibilitatea analizării acestora, numai în situația în care acestea nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
In cauza dedusă judecății suntem în prezența unui contract de credit ale cărei clauze sunt standardizate, situație dificilă pentru un consumator deoarece acesta nu are posibilitatea să influențeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.
La data încheierii contractului de credit Legea nr. 193/2000 nu a fost modificată astfel încât abia prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorul la art. IV a modificat Legea nr. 193/2000 introducând la articolul 4 după aliniatul 4 două noi aliniatele 5 și 6, iar aliniatul 6 prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de altă parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil";.
Potrivit principiului tempus regit actum se aplică convenției de credit obiect al litigiului Legea nr. 193/2000 în forma din momentul încheierii contractului de credit.
Critica referitoare la faptul că clauza de la pct. 5 litera a din Condițiile speciale, nu putea fi considerată de prima instanță abuzivă cât timp se referă la obiectul principal al contractului sau al prețului datorat pentru prestarea serviciului, deoarece erau clar definite, atât dobânda cât și celelalte comisioane făcând parte din prețul contractului, nu poate fi primită întrucât prețul contractului este acela prevăzut la art. 1 din convenția de credit și anume valoarea creditului ce urmează a fi restituit. Or, clauza declarată abuzivă se referă la perceperea comisionului de risc.
Clauza care definește obiectul contractului este cea cuprinsă în art. 1 din secțiunea condiții speciale care este intitulată "obiectul convenției"; și conține descrierea în esență a contractului însă acea clauză nu a fost indicată ca abuzivă în prezenta cauză. Nici una din clauzele considerate ca fiind abuzive nu definesc obiectul principal al contractului și nici prețul prevăzut de art. 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 din 05 aprilie 1993.
În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5 lit. a din Condiții Speciale privind comisionul de risc, reținem că aceasta este o clauză abuzivă deoarece este o clauză nenegociată, înscrisă într-un contract standard preformulat, iar dovada efectuării negocierii fiecărei clauze revine băncii potrivit art.4 al. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000.
Comisionul de risc nu face parte nici din prețul și nici din obiectul principal al convenției pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda și dobânda penalizatoare aferentă.
Susținerea conform căreia comisionul de risc ar face parte din noțiunea de preț al contractului nu poate fi primită, în condițiile în care prețul trebuie să corespundă unei contraprestații și trebuie să poată fi justificat atât sub aspectul perceperii sumelor cât și sub aspectul cuantumului.
În situația de față, riscul nerambursării creditului la termenele scadente și convenite între părți este acoperit prin constituirea unor garanții de natură materială, și anume instituirea unei ipoteci asupra unui imobil a cărei valoare a fost stabilită de un expert evaluator autorizat și agreat de bancă.
La cererea băncii creditoare s-a încheiat o poliță de asigurare cu o societate de asigurare agreată de bancă pentru ipoteza pieirii bunului în cursul derulării contractului de credit,iar potrivit contractului de asigurare, în situația producerii evenimentului asigurat, banca se subrogă în toate drepturile asiguratului, și implicit, încasează despăgubirea prevăzută în contractul de asigurare, despăgubire care, de asemenea, excede valorii totale a contractului de credit.
Raportat la cele expuse anterior apreciem că această clauză nu a fost negociată, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, banca având posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral. Nu rezultă din cuprinsul convenției riscurile pentru care acest comision este perceput și nici nu s-a indicat modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat reclamanților.
Pentru considerentele susmenționate și în absența vreunui motiv de casare sau modificare a hotărârii aceasta va fi menținută ca legală și temeinică, iar recursul va fi respins potrivit dispozitivului.
În baza art. 274 Cod procedură civilă recurenta va fi obligată să plătească intimaților suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V. R. SA, împotriva sentinței civile nr. 1833 din_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, jud. M. .
Obligă pe recurentă să plătească intimaților suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi,_ .
Președinte,
J. ecător,
J. ecător,
C.
G.
M.
P.
M.
H.
G. ier,
H.
Red. M.P. / Tred. A.H.
_ / ex.2
J. ECĂTOR LA FOND V. U.
| ← Sentința civilă nr. 2478/2013. Constatare nulitate act | Sentința civilă nr. 833/2013. Constatare nulitate act → |
|---|
