Decizia civilă nr. 162/2013. Constatare nulitate act
| Comentarii |
|
Dosar nr._ R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 162/2013
Ședința publică din data de 18 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. -I. I. JUDECĂTOR: S. AL H. GREFIER: D. B.
S-a luat spre examinare -în vederea pronunțării, apelul declarat de pârâta
S.C. C. SSA. C. -N. împotriva sentinței civile nr. 292 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C., privind și pe intimata C. L. având ca obiect constatare nulitate act.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care C. ea constată că mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în Încheierea de ședință din data de _
, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 292 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C., s-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru lipsa concilierii directe.
S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C. L., în contradictoriu cu pârâta SC C. S. SA C. N. și, în consecință, s-a constatat nulitatea absolută a regulamentului de funcționare al SC C. România SA devenită prin divizare SC C. S. SA, precum și a cererii de aderare nr.0006051 din data de 28 martie 2003 și a certificatului de participare nr.6051/9 din data de 28 martie 2003 cesionate reclamantei C.
L. prin contractul de cesiune de imobile încheiat la data de 19 februarie 2007.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară autentificat subnr.388/20 februarie 2007 încheiat între reclamantă și SC C. România SA devenită prin divizare SC C. S. SA.
S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată în ceea ce privește constatarea nulității absolute a convenției de cesiune imobiliară încheiată la data de 19 februarie 2007 între reclamantă și Nedelcu Ionel Valeriu.
Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității pentru lipsa concilierii directe, instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, reținând faptul că petitele principale ale cererii de chemare în judecată, respectiv constatarea nulității absolute a Regulamentului de funcționare și a cererii de aderare, sunt neevaluabile în bani, evaluabil în bani fiind doar capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de garanție imobiliară, care însă este un capăt de cerere accesoriu, soluționarea acestuia depinzând de soluția pronunțată cu privire la capetele principale de cerere.
Astfel, în temeiul disp. art. 7201C.pr.civ., reținând că în cauză nu este întrunită condiția privind natura evaluabilă a cererii de chemare în judecată, instanța a respins ca neîntemeiată excepția.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat un contract care înglobează trăsăturile unui contract de mandat și cele ale unui contract de finanțare. Astfel, s-a reținut că prin convenția de cesiune de imobile încheiată între reclamantă și d-nul Nedelcu Ionel Valeriu, reclamanta a dobândit drepturile și obligațiile care decurgeau din contactul încheiat între cedent, respectiv d-nul Nedelcu Ionel Valeriu și SC C. ROMÂNIA SA (f.19 dosarul nr._ ).
Ulterior, respectiv la data de 19 februarie 2007 reclamanta a semnat regulamentul de funcționare care reglementează raporturile juridice dintre acesta și SC C. ROMÂNIA SA, devenită prin divizare SC C. SZSTEM SA (f.6-7 dosarul nr._ ). La data de 20 februarie 2007, aceleași părți, au semnat contractul de garanție imobiliară, prin care SC C. ROMÂNIA SA, în calitate de mandatar și administrator al grupului de participați, a devenit creditor ipotecar al reclamantei care a consimțit la constituirea unei garanții imobiliare, ipotecă de rangul II, asupra imobilului proprietatea reclamantei, constând în casă și curte în suprafață de 403 mp., până la concurența sumei de 53.000 lei, pentru garantarea obligațiilor asumate de reclamantă, prin contractul nr._, cesionat ulterior prin convenția de cesiune nr.75/_ (f.11-12 dosarul nr._ ).
Astfel, prin cererea de aderare asumată de către reclamantă, precum și prin asumarea regulamentului de funcționare, aceasta și-a dat acordul de aderare și constituire a unui grup de clienți, cu obligația pârâtei de a organiza grupul și de a-i administra afacerile. În temeiul cererii și a regulamentului de funcționare, reclamantei i s-au eliberat certificatele de participare, care-i confirmă acceptarea cererii de aderare, în scopul achiziționării de imobile, de materiale, plata de manopere legate de construcția unor imobile, lucrări de reparații, renovare sau modernizare a unor construcții existente, în valoare de 300.000.000 lei vechi.
Așadar din cuprinsul regulamentului de funcționare rezultă că intenția părților a fost aceea de a califica contractul încheiat între ele, ca fiind un contract de mandat, însă și un contract de finanțare, așa cum se va arăta în cele ce urmează. În acest sens, instanța reține că părțile și-au și asumat calitatea de mandant și respectiv mandatar (ar.3 din regulamentul de funcționare), iar pârâta și-a asumat obligația de a încheia acte juridice necesare realizării obiectivelor în numele și pe seama membrilor grupului, respectiv, inclusiv a reclamantei, fiindu- i angajată răspunderea pentru felul în care administrează interesele grupului. Mai mult, părțile au arătat că acest contract de mandat devine operațional din momentul acceptării și încadrării în grup a clientului. Desigur, actul juridic cuprinde și clauze specifice referitoare la un contract de finanțare, cu obligația mandantului, respectiv a reclamantului de a achita anumite rate lunare.
Sub cel din urmă aspect, instanța de fond a reținut, contrar poziției pârâtei, că raporturile juridice dintre părți au indubitabil și trăsăturile unui contract de finanțare, aspect care reiese fără echivoc, în principal, din cuprinsul contratului de garanție imobiliară încheiat între părți. Astfel, în primul rând s-a reținut că reclamanta a constituit o ipotecă în favoarea pârâtei până la concurența sumei de 53.000 lei, obligându-se totodată să restituie pârâtei suma de 46.300 lei în 135 de rate lunare. Ca atare, ipoteza susținută de către pârâtă potrivit căreia participanții achită, în temeiul contractului de mandat, doar un comision, nu justifică încheierea unui contract de ipotecă în baza căruia reclamanta restituie în rate lunare suma de 46.300 lei. În al doilea rând, instanța a reținut că prin sentința civilă nr.5390/ 2011, pronunțată la data de_, în dosarul nr._ (f.14-16), s-a dat aceeași calificare actului juridic dintre părți, iar pârâta nu a atacat sentința astfel pronunțată, acceptând că raporturile dintre părți sunt guvernate atât de regulile specifice mandatului, cât și de cele ale unui contract de finanțare.
Față de aspectele relevate în cele ce preced, instanța de fond a reținut că, raportat la specificul activității desfășurate de pârâtă, în cauză sunt incidente dispozițiile OUG nr.99/2006.
Astfel, contrar susținerilor pârâtei, reținând că raporturile dintre părți au luat naștere la momentul asumării de către reclamantă a regulamentului de funcționare al pârâtei, respectiv la data de 19 februarie 2007, sunt aplicabile dispozițiile anterior arătate și nu cele cuprinse în Legea nr.58/1998. Cu toate acestea, instanța a precizat faptul că, cel din urmă act normativ cuprinde dispoziții legale similare celor din OUG nr.99/2006.
Potrivit art.5 alin.1 din OUG nr.99/2006 se interzice oricărei persoane fizice, juridice sau entități fără personalitate juridică, ce nu este instituție de credit, să se angajeze într-o activitate de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public ori într-o activitate de atragere și/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective și acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziționarea de bunuri și/sau servicii de către membrii acestora.
Dispozițiile legale citate, reglementează două tipuri de activități, specifice doar instituțiilor de credit, cea de-a doua care interesează de altfel în speță, vizează exact activitatea pe care o desfășoară pârâta în temeiul actului juridic încheiat cu reclamanta.
În acest sens, instanța a reținut că pârâta s-a obligat să administreze afacerile grupului (art.3 din regulament), participanții fiind obligați să plătească lunar o rată de bază ce reprezintă sumele cu care participanții contribuie lunar în favoarea grupului (art.14 din regulament). În plus, actul care confirmă neechivoc faptul că pârâta desfășoară o activitate în sensul tezei a II-a a dispozițiilor legale citate, este contractul de garanție imobiliară, în temeiul căruia, pârâta încasează lunar rate, respectiv gestionează sume de bani provenite din contribuțiile membrilor grupului, facilitând participanților, din fondurile astfel acumulate, să achiziționeze bunuri sau servicii (art.1 din regulament).
În acest context, instanța a reținut că pârâta, în apărare sa, a invocat caracterul prioritar al normelor comunitare în raport cu normele de drept intern, prevalându-se de Directiva 2006/48/CE. Desigur, în acest context se pune problema efectelor unei directive între particulari.
Astfel, un aspect esențial s-a impus a fi precizat cu prioritate, și anume faptul că OUG nr.99/2006, transpune în legislația națională Directiva nr. 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de către instituțiile de credit și Directivei nr. 2006/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de investiții și instituțiilor de credit, implementarea fiind obligatorie pentru Statul Român până la finele anului 2006.
În acest context, instanța de fond a reținut că în speță se pune problema aplicabilității și a forței juridice a directivei transpuse în dreptul intern, aflată în, pretins, conflict cu norma legislația internă.
Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de C. ea de Justiție a Uniunii Europene (fosta C. e Europeană de Justiție, în continuare CJUE), în hotărârea din data de 5 februarie 1963 pronunțată în cauza Van Gend en Loos. În această hotărâre, CJUE afirma că dreptul european nu generează numai obligații pentru statele membre, ci și drepturi pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi și să invoce în mod direct normele europene în fața instanțelor naționale și europene.
În funcție de tipul de act normativ european invocat, CJUE a acceptat fie un efect direct complet (și anume un efect direct orizontal și un efect direct vertical), fie un efect direct parțial (limitat la efectul direct vertical).
În ceea ce privește directivele, acestea sunt acte normative europene destinate statelor membre și trebuie transpuse de acestea în legislațiile lor naționale. Totuși, în anumite cazuri, CJUE le recunoaște un efect direct, în scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, C. ea a stabilit în jurisprudența sa că o directivă are un efect direct dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise (hotărârea din data de 4 decembrie 1974, pronunțată în cauza Van Duyn). Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât vertical și este valabil numai dacă statele membre nu au transpus directiva în termenul prevăzut, ceea ce nu este cazul în speță.
Nu în ultimul rând, instanța a reținut și dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, act normativ sub imperiul căruia pârâta s-a constituit, persoana juridica nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.
Or, în condițiile în care actul juridic încheiat cu reclamanta și analizat în cele ce preced, nu se circumscrie obiectului de activitate precizat în Statutul pârâtei (f.61), aceasta nefiind autorizată să desfășoare activități specifice instituțiilor de credit, așa cum s-a arătat în considerentele mai sus expuse, actul juridic astfel încheiat, este lovit de nulitate.
În fine, un ultim aspect care s-a impus a fi precizat, în contextul apărărilor pârâtei vis-à-vis de obiectul de activitate, pârâta susținând că obiectul său de activitate este unul licit întrucât funcționarea societății și ulterior divizarea, au fost autorizate de un judecător. Desigur și instanța a reținut că obiectul de activitate precizat în cuprinsul actului constitutiv, este unul licit, fiind așadar autorizată funcționarea societății, însă judecătorul învestit cu o cerere de înmatriculare (la momentul când acestea erau de competența unui judecător) sau o cerere de divizare, nu este chemat să autorizeze legalitatea actelor ulterioare pe care persoana juridică le va desfășura, activitate care de altfel ar fi și imposibilă. Revine persoanei juridice răspunderea pentru actele juridice încheiate ulterior autorizării sale, și dacă actele încheiate se circumscriu obiectului de activitate asumat prin actele constitutive.
Pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată și a constatat nulitatea absolută a regulamentului de funcționare al SC C. România SA devenită prin divizare SC
C. S. SA, precum și a cererii de aderare nr.0006051 din data de 28 martie 2003 și a certificatului de participare nr.6051/9 din data de 28 martie 2003 cesionate reclamantei C. L. prin contractul de cesiune de imobile încheiat la data de 19 februarie 2007, precum și a contractului de garanție imobiliară autentificat subnr.388/20 februarie 2007 încheiat între reclamantă și SC C. România SA devenită prin divizare SC C. S. SA, ca act subsecvent regulamentului de funcționare.
De asemenea, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată în ceea ce privește constatarea nulității absolute a convenției de cesiune imobiliară încheiată la data de 19 februarie 2007 între reclamantă și Nedelcu Ionel Valeriu, întrucât, pe de o parte, cadrul procesual nu permite, în lipsa împrocesuării cedentului, pronunțarea asupra acestui petit, introducerea acestuia în cauză nefiind posibilă din oficiu având în vedere principiul disponibilității, iar pe de altă parte, convenția de cesiune reprezintă temeiul actelor ulterioare încheiate între părțile în litigiu.
Împotriva acestei sentinței și a încheierii FN din_ prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorului fondului, pârâta S.C. C. S.
C. -N. a declarat apel,
solicitând, în principal, constatarea nulității absolute a sentinței apelate ca urmare a respingerii nelegale a cererii de recuzare și reținerea cauzei spre rejudecare cu consecința respingerii acțiunii, iar în subsidiar, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii reclamantei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului formulat împotriva încheierii FN din_ prin care s-a respins cerea de recuzare a judecătorului fondului s-a învederat că principiul imparțialității instanței nu a fost respectat deoarece doamna judecător Koșa N. și-a spus părerea cu privire la natura contractului perfectat de apelantă prin sentința civilă nr. 5390/2011 pronunțată în dosarul nr._ pe care l-a calificat ca fiind unul complex care are la bază mandatul acordat de reclamant apelantei, dar care este în același timp și un contract de finanțare. Deși niciuna din părți nu a conferit o astfel de calificare contractului, doamna judecător a exprimat același punct de vedere asupra naturii juridice a contractului, astfel că admiterea acțiunii reclamantei era o chestiune previzibilă pentru apelantă.
Susține apelanta că nu a recurat sentința civilă nr. 5390/2011 pronunțată în dosarul nr._ pentru că nu a avut interes să o facă de vreme ce în litigiul respectiv a avut câștig de cauză, iar nu pentru că ar fi achiesat la calificarea dată de judecătorul fondului actului juridic dintre părți.
Mai relevă apelanta că cererea sa a fost analizată de o instanță lipsită de obiectivitate și imparțialitate, concluzie dedusă din împrejurarea că instanța a alocat un spațiu redus în considerentele hotărârii pentru înlăturarea apărărilor formulate, respectiv o jumătate de pagină.
În motivarea apelului, pârâta a arătat în continuare că în mod greșit, instanța de fond a respins excepția inadminibilității pentru lipsa concilierii directe și a considerat primul petit al acțiunii reclamantei ca fiind neevaluabil în bani, pe când primul petit e reprezentat de solicitarea constatării nulității absolute a contractului principal pe care l-a încheiat cu numitul Nedelcu Ionel Valeriu, contract format din Regulament de funcționare, cerere de aderare și certificat de participare (act pe care instanța nici măcar nu îl menționează). Contractul pe care l-a încheiat are cu siguranță un caracter evaluabil în bani, valoarea sa fiind prevăzută în chiar cuprinsul contractului, respectiv în certificatul de participare, unde de asemenea, se specifică faptul că "Prezentul certificat de participare împreună cu cererea de aderare și regulamentul de funcționare au valoare de contract, părțile având obligația de a le respecta în totalitate,"
Apoi, pârâta arată că în mod eronat instanța de fond decis să analizeze aceste înscrisuri în mod separat, când aceste acte au valoare juridică numai luate
împreună, când împreună formează contractul părților.
De asemenea, contractul de cesiune ( nementionat de către instanța) dedus judecății este evaluabil în bani, întrucât prin intermediul acestuia sunt cesionate drepturi și obligații evaluabile în bani.
Un argument în plus în sensul susținerii caracterului evaluabil în bani a contractului (format din Regulament, cerere de aderare și certificat de participare) e faptul că instanța consideră contractul de garanție imobiliară ca fiind evaluabil în bani însă pierde din vedere faptul ca acel contract are rolul de a garanta executarea unor obligații de asemenea, evaluabile în bani, prevăzute în contractul principal.
Raportat la pretențiile reclamantei, pârâta a subliniat faptul că acestea sunt în mod cert evaluabile în bani, sens în care s-a pronunțat și Î.C.C.J. prin Decizia nr. 32 din 9 iunie 2008.
De asemenea, a susținut pârâta, instanța de fond a omis faptul că motivul pentru care prezenta cauza s-a aflat pe rolul Tribunalului Specializat C. e tocmai caracterul evaluabil al cererilor, care depășește pragul de 100.000 RON. În momentul în care Judecătoria Cluj-Napoca și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Specializat C., și-a fundamentat decizia și pe considerentele mai sus invocate. In momentul primirii dosarului, Tribunalul Specializat C. în mod cert, și-a verificat propria competență, declarându-se competent să judece prezentul dosar. În condițiile în care cererile formulate nu ar fi fost evaluabile în bani, pârâta consideră că Tribunalul Specializat C. nu ar fi avut competența de a judeca prezenta cauză, astfel încât aprecierile făcute de către instanță cu privire la caracterul evaluabil în bani a cererilor sunt nu numai lipsite de fundamentare juridică dar și de logică.
Având în vedere faptul că, în speță vorbim despre un litigiu comercial, cu un obiect evaluabil în bani, dispozițiile art. 7201Cod procedură civilă, trebuiau respectate, iar in caz contrar, sancționate de către instanță. Acest lucru nu s-a întâmplat, fapt pentru care, pârâta solicită admiterea excepției inadmisibilității și respingerea acțiunii ca prematur formulată.
Pe fondul cauzei, pârâta critică faptul că sentința a fost pronunțată ca o modalitate de sancționare a sa pentru neatacarea unei alte sentințe pe care nu avea interesul de a o ataca. Invocarea poziției dintr-un alt dosar și fundamentarea soluției din prezentul dosar pe acea poziție denotă faptul că instanța care a instrumentat prezenta cauză a realizat o judecată "ancorată" în vechiul dosar, bazându-se pe o convingere formată deja.
Pe de altă parte, în ceea ce privește conținutul contractului de garanție imobiliară precum și conținutul obligațiilor părților, pârâta a subliniat faptul că nu a susținut niciodată faptul că singura obligație pecuniară a participanților ar fi reprezentată de comision. Obligațiile părților sunt clar prevăzute în contract, respectiv art. 13-14 din Regulamentul de funcționare.
În ceea ce privește aplicabilitatea Legii nr.58/1998, respectiv OUG nr. 99/2006, pârâta a subliniat faptul că în mod greșit, instanța a apreciat că incidente în cauză ar fi dispozițiile OUG nr. 99/2006 având în vedere cronologia faptelor, respectiv contractul nr. 6051 încheiat cu numitul Nedelcu Ionel Valeriu la data de_ și a cesionat reclamantei C. L. prin convenția de cesiune din data de_, iar contractul de ipoteca care venea sa ofere garanții de executare a obligațiilor asumate prin contractele mai sus amintite, a fost încheiat în_, iar O.U.G. nr. 99/_ privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului a fost adoptata de Guvern in data de_ si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2007. Așadar, contractul contestat a fost încheiat în anul 2003 anterior intrării in vigoare a O.U.G. 99/2006, iar derularea ulterioara a contractului nu este decât o consecință a încheierii valabile a acestuia și a forței obligatorii a contractului.
A mai precizat pârâta că, inițial, legislația din domeniu, respectiv Legea 58/1998 interzicea desfășurarea activităților de creditare fără să fie autorizate de Banca Naționala, însă Societatea C. nu a desfășurat niciodată activitate de creditare, ci doar a permis, prin autofinanțare (conform art. 1 din Regulament), achiziționarea de bunuri mobile si imobile.
A subliniat pârâta faptul că un contract este valabil încheiat, ia ființă și produce efecte juridice de la data realizării acordului de voință. Momentul în care cele două părți ale unui contract își dau consimțământul cu scopul de a produce efecte juridice, este momentul în care contractul se încheie. Același este și trebuie să fie și momentul în care se apreciază îndeplinirea condițiilor de valabilitate și conformitatea cu dispozițiile legale în vigoare la acel moment. Așadar, contractul
de cesiune, indiferent de data încheierii acestuia nu face decât sa transmită un contrat valabil încheiat.
In fapt, nu s-a realizat decât o substituire de persoane în raporturi juridice preexistente. Prin această operațiune juridică se asigura continuitatea "vechiului" contract dar cu părți "noi", situație în care este irelevantă data cesionării unui contract, singurul element care prezintă importanta e data încheierii contractului, aceasta fiind_, anterior intrării în vigoare a OUG nr. 9/2006.
În continuarea motivării apelului, pârâta a reiterat principalele diferențe existente între activitatea pe care o desfășoară și activitatea descrisă prin intermediul dispozițiilor Legii nr. 58/1998, iar din interpretarea acestora rezultă faptul că activitatea sa se deosebește de activitatea bancară, motiv pentru care nu sunt aplicabile dispozițiile OUG nr.99/2006, cum în mod eronat a apreciat instanța de fond.
Pe de altă parte, pârâta a arătat că în ceea ce privește interdicția instituită prin dispozițiile art. 7 din Legea nr. 58 din 5 martie 1998 privind activitatea bancară, respectiv activitatea de atragere și/sau administrare a unor sume de bani rezultate din asociere în vederea economisirii și acordării de credite într-un sistem colectiv, nu îi sunt aplicabile deoarece nu desfășoară astfel de activități, întrucât sumele de bani le deține în vederea executării mandatului, în numele mandanților si nu în nume propriu, nefiind proprietarul acestor sume și pe cale de consecință nu poate dispune de ele în mod liber, fiind avansate de participanți cu titlu de cheltuieli în vederea executării mandatului.
Cu privire la dispozițiile OUG 99/1996 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, a subliniat faptul că, contractul pe care l-a perfectat cu numitul Nedelcu datează din anul 2003, data la care nu erau in vigoare dispozițiile OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Apoi, contractul de cesiune si garanție imobiliara au fost perfectate cu reclamanta în anul 2007, ori acestea sunt subsecvente contractului perfectat de subscrisa societate cu numitul Nedelcu.
În altă ordine de idei, a mai arătat pârâta că în sentința atacată s-au invocat dispozițiile art. 5 din OUG nr. 99/2006, însă aceste dispoziții nu își găsesc aplicabilitatea în prezenta speță, având în vedere toate argumentele invocate până acum.
In ceea ce privește activitatea pe care o desfășoară, pârâta a arătat faptul că nu a avut nevoie de autorizarea BNR tocmai pentru că nu desfășura o activitate bancară, nu acordă credite și contrar celor reținute de către instanță, nu există nici o încălcare a dispozițiilor Decretului 31/1954. Astfel, raporturile care le-a stabilit cu numitul Nedelcu, în calitate de participant (contract care a fost cesionat reclamantei) sunt specifice contractului de mandat cu reprezentare constând în încheierea în numele și pe seama participantului a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un bun imobil și totodată exercitarea de către pârâtă a tuturor acțiunilor necesare în vederea aducerii la îndeplinire a tuturor obligațiilor participantului.
Raportat la faptul că reclamanta prin cererea formulată nu a înțeles să invoce vreo culpă a mandatarului, respectiv a pârâtei în executarea mandatului acordat, ci a invocat nulitatea absolută a contractului perfectat de pârâtă, a contractului de cesiune subsecvent și a contractului de garanție imobiliară accesoriu prin prisma unei pretinse încălcări a dispozițiilor legii bancare, cererea reclamantei se impune a fi respinsă.
Intimata C. L. a depus întâmpinare
în cauză prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea în întregime a hotărârii apelate.
Analizând apelul formulat din perspectiva motivelor invocate, C. ea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente
:
Criticile aduse încheierii FN din_ prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorului fondului sunt neîntemeiate și se impun a fi respinse.
Motivul de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C.proc.civ. pe care apelanta și-a fundamentat cererea de recuzare este incident doar în ipoteza în care judecătorul și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă ce se judecă, nu și atunci când a soluționat anterior un alt litigiu în care s-a pus în discuție aceeași problemă de drept.
Sentința civilă nr. 5390/2011 la care face trimitere apelanta a fost pronunțată cu ocazia soluționării unui litigiu ce privea un alt cocontractant al apelantei și care avea un alt obiect decât cel de față, aspect recunoscut de altfel de către apelantă. Ca atare în mod corect s-a reținut de către completul investiti cu judecarea cererii de recuzare că ipoteza reglementată de art. 27 pct. 7 C.proc.civ. în se regăsește în cazul judecătorului fondului. Prin sentința de care se prevalează apelanta, acesta și-a exprimat punctul de vedere asupra naturii juridice a unui contract similar, nu însă și cu privire la modul în care va soluționa litigiile ulterioare în care se va ridica aceeași problemă de drept.
Nici împrejurarea că judecătorul a solicitat unele explicații apelantei prin punerea în discuție a unor împrejurări de drept pe care le-a considerat necesare și utile nu echivalează cu o antepronunțare, exercitarea acestei prerogative fiind doar expresia rolului activ pe care judecătorul trebuie să îl manifeste în scopul aflării adevărului. De altfel, dispozițiile înscrise în art. 129 alin. 4 Cproc.civ.
îndrituiesc judecătorul să ceară părților explicații precum și să pună în dezbatere orice împrejurări de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate în acțiune sau în întâmpinare.
Privitor la pretinsa lipsă de obiectivitate și imparțialitate derivând din maniera sintetică de analiză a apărărilor invocate de apelanta-pârâtă C. ea reține, în primul rând, că această afirmație este una gratuită, simpla lectură a sentinței apelate reliefând o motivare amplă în care se regăsesc răspunsuri la principalele apărări formulate de pârâta-apelantă. Mai trebuie arătat că în practica judiciară s-a subliniat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar [Decizia nr. 3338/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală,] cerințe respectate întrutotul de judecătorul fondului.
Reținând în subsidiar că în sentința civilă apelată, problemele de drept evocate de pârâtă au fost în mod amplu analizate, curtea constată că aceste alegații ale apelantei nu sunt de natură să conducă la concluzia lipsei de imparțialitate a judecătorului fondului doar în considerarea faptului că acestea au primit o dezlegare nefavorabilă apelantei.
Este nefondată și critica privind greșita soluționare a excepției lipsei concilierii prealabile.
În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de către pârâta-apelantă, cu motivarea că reclamanta nu ar fi realizat, prealabil sesizării instanței, procedura de conciliere directă, impusă de art. 720^1 Cod procedură civilă, C. ea reține, în primul rând, că această excepție nu a fost invocată cu respectarea rigorilor procedurale impuse de art. 109 alin. 3 C.proc.civ. Dispozițiile legale antecitate prevăd că neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii. Apelanta-pârâtă nu s-a conformat obligației de a invoca excepția lipsei concilierii prealabile în termenul prevăzut de lege, respectiv cu ocazia depunerii
întâmpinării, sancțiunea fiind cea a decăderii din dreptul de a mai invoca această excepție ulterior.
Sub acest aspect, se observă că pârâta a formulat întâmpinare la data de
25 ianuarie 2012 prin care a invocat excepția netimbrării și excepția necompetenței materiale, formulând totodată apărări pe fondul cauzei. Excepția prematurității acțiunii pentru lipsa concilierii prealabile a fost invocată prin note scrise abia la 7 decembrie 2012, cu depășirea termenului stabilit de art. 109 alin. 3 C.proc.civ.
Prin urmare, C. ea va constata că apelanta-pârâtă era decăzută la 7 decembrie 2012, din dreptul de a invoca excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru lipsa concilierii prealabile, astfel că orice discuție asupra caracterului evaluabil sau neevaluabil al acțiunii deduse judecății devine superfluă.
Criticile aduse statuărilor primei instanțe privitoare la aplicabilitatea dispozițiilor OUG nr. 99/2006 la raporturile juridice deduse judecății nu pot fi primite.
Corespunde adevărului că între reclamanta C. L. și apelanta s-au născut raporturi juridice cu urmare a perfectării convenției de cesiune din data de_ dintre reclamantă și cedentul Nedelcu Ionel Valeriu. Prin intermediul acestei convenții cesionara C. L. s-a obligat să preia toate drepturile și obligațiile derivând din contractul nr. 1300302914 și cererea de aderare nr. 6051/9 încheiate între apelanta C. România SA și cedentul Nedelcu Ionel Valeriu.
Această convenție a condus la stingerea obligațiilor asumate de Nedelcu Ionel Valeriu față de apelantă și nașterea unor obligații similare în sarcina reclamantei C. L., apelanta exprimându-se consimțământul cu privire la această schimbare de debitor la data de_, aspect necontestat de către părțile litigante.
Spre deosebire de cesiunea de creanță, reglementată de art. 1391-1404 C. civ., cesiunea de datorie nu era reglementată de legislația română la momentul încheierii convenției; ea era însă permisă în virtutea principiului libertății convențiilor. De la data când creditorul a consimțit la preluarea datoriei, vechiul debitor este liberat, noul debitor înlocuindu-l în raportul de obligație.
Prin urmare raporturile juridice între reclamanta C. L. și apelanta SC
C. România SA sunt reglementate de dispozițiile în vigoare la momentul realizării cesiunii de datorie, iar nu de dispozițiile în vigoare la momentul nașterii raportului juridic inițial, față de care reclamanta este un terț. Cât timp apelanta SC C. România SA a exprimat un nou consimțământ pentru preluarea contractului de către reclamanta C. L. la data de_, distinct de cel materializat în 2003 prin perfectarea contractului cu Nedelcu Ionel Valeriu, este normal ca valabilitatea acestuia să fie analizată prin prima legislației în vigoare la momentul schimbării debitorului.
Spre această concluzie concură și interpretarea unitară a dispozițiilor regulamentului de funcționare al apelantei, cu precădere cele ale art. 3 aliniatul ultim care dispun " contractul de mandat devine operațional din momentul acceptării și încadrării în grup a participantului"; și cele ale art. 4 aliniatul ultim care dispun " taxa de aderare va fi restituită solicitantului ori de câte ori cererea de aderare nu a fost soluționată în termenul prevăzut mai sus sau a fost respinsă";. Aceste prevederi permit instanței de control judiciar să concluzioneze că acceptarea și încadrare în grup a unui nou participant se realiza după o analiză asupra bonității și solvabilității solicitantului, demers care cu siguranță a fost parcurs și în cazul reclamantei C. L. prealabil avizării contractului de cesiune din_ . Așa fiind se poate susține cu tărie că apelanta a exprimat un
nou consimțământ prin care a acceptat încadrarea în grup a reclamantei ca urmare a substituirii fostului debitor Nedelcu Ionel Valeriu.
Raportat la aceste considerații, C. ea conchide că raporturile juridice derulate între apelantă și reclamanta au fost guvernate de dispozițiile OUG nr. 99/2006, iar nu de cele ale Legii nr. 58/1998 cum pretinde în mod eronat apelanta.
Prin urmare analiza celorlalte critici privind legalitatea convenției perfectate cu reclamanta prin prisma prevederilor Legii nr. 58/1998 devine superfluă, actul normativ de care se prevalează apelanta nefiind incident cauzei.
C. ea va achiesa la calificarea dată de judecătorul fondului convenției intervenite între părți de contract complex, înglobând trăsăturile atât ale unui contract de mandat cât și cele ale unui contract de atragere și gestionare de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor.
Această din urmă activitate este rezervată exclusiv instituțiilor de credit, dispozițiile art. 5 din OUG nr. 99/2006 statuând în mod expres în acest sens. Contractul imaginat de apelantă și perfectat cu reclamanta întrunește toate trăsăturile specificate de art. 5 din OUG nr. 99/2006. Astfel apelanta gestionează un fond colectiv format din ratele lunare plătite lunar de participanții acceptați în grup, iar sumele acumulate sunt utilizate pentru achiziționarea de imobile în numele participanților. Acestora din urmă le revin aceleași obligații ca și în cazul perfectării unui contract de credit ipotecar cu o instituție de credit, respectiv obligația de a plăti o rată lunară de bază, un comision lunar ca remunerație pentru administrarea grupului, primă pentru asigurare de viață, primă pentru asigurarea bunului finanțat, comisioane bancare, dobânzi de întârziere pentru plățile efectuate după scadență, și în plus au obligația de a constitui o ipotecă în favoarea apelantei pentru a garanta executarea obligațiilor.
Toate aceste elemente îndreptățesc C. ea să conchidă că înțelegerea părților excede cu mult drepturilor și obligațiilor specifice contractului de mandat, calificare pe care apelanta înțelege să o dea actului juridic perfectat cu reclamanta, cu care C. ea nu poate fi de acord.
Constatând că prima instanță a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății și a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 5 din OUG nr. 99/2006 la situația de fapt dedusă judecății, C. ea va respinge apelul declarat de pârâta S.C. C. SSA. C. -N. împotriva sentinței civile nr. 292 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C., pe care o va păstra în întregime.
Întrucât culpa procesuală aparține apelantei, se va respinge cererea acesteia de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge apelul declarat de pârâta S.C. C. SSA. C. -N. împotriva sentinței civile nr. 292 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C., pe care o păstrează în întregime.
Respinge cererea apelantei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 18 octombrie 2013.
PREȘEDINTE,
M. -I. I.
JUDECĂTOR,
S. AL H.
GREFIER,
D. B.
Red.M.I.I./_ .
Dact.H.C./2 ex. Jud.fond: N.Koșa.
| ← Sentința civilă nr. 1875/2013. Constatare nulitate act | Sentința civilă nr. 423/2013. Constatare nulitate act → |
|---|
