Decizia civilă nr. 543/2013. Nulitate act juridic
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 543/2013
Ședința publică din data de 21 octombrie 2013 Instanța este compusă din :
PREȘEDINTE: D. D. JUDECATOR: F. M. JUDECĂTOR: M. B. GREFIER: A. VLAIC
Pe rol fiind recursul declarat de recurentele A. I. N. și A. N.
împotriva sentinței civile nr. 174/4 martie 3013 pronunțată de Judecătoria Huedin în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata B. C. R. SA, cauza având ca obiect în primă instanță nulitate act juridic.
La apelul nominal se prezintă în reprezentarea intereselor intimatei d-na avocat Andreea Miertoiu, lipsind recurentele.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că s-au înregistrat la dosar, la data de 17 octombrie 2013, întâmpinare din partea intimatei, iar la data de 21 octombrie 2013, din partea recurentelor, concluzii scrise.
T. ul constată că recursul este legal timbrat.
Reprezentanta intimatei arată că nu are alte cereri în probațiune.
T. ul, în urma deliberării, apreciind cauza în stare de judecată, acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta intimatei solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală, precizând că în ceea ce privește cheltuielile de judecată, le va solicita pe cale separată.
T. ul rămâne în pronunțare asupra recursului.
T R I B U N A L U L :
Deliberând asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 174/4 martie 3013 pronunțată în dosarul nr. _
, Judecătoria Huedin a respins excepțiile lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâta SC B. C. R. SA, prin întâmpinare și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. I. N. și A. N. în contradictoriu cu pârâta SC B. C.
R. SA. A obligat reclamantele, în solidar, la plata sumei de 5.455,75 lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, a reținut că potrivit dispozițiilor art. 137 alin. 1 C.proc.civ., instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Prima dintre excepțiile invocate de pârâtă și care a trebuit să fie analizată în cauză a fost excepția lipsei de interes a reclamantelor în formularea cererii de chemare în judecată, având în vedere că soluționarea acesteia avea înrâurire asupra cadrului procesual în care urmau a fi analizate și celelalte excepții.
A reținut că prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă. Interesul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să fie legitim, să fie născut și actual și să fie personal și direct. Lipsa de
interes poate fi invocată pe cale de excepție, care este o excepție de fond, peremptorie sau dirimantă și absolută.
A avut în vedere faptul că prezenta acțiune civilă declanșată de către reclamantele A. I. N. și A. N. are ca scop lipsirea de efecte juridice a unor clauze contractuale dintr-un contract de credit bancar. Astfel, la data de 27 septembrie 2007 între pârâta SC B. C. R. SA - prin Agenția Huedin și reclamantele A. I. N. și A. N., ambele în calitate de împrumutați, s-a încheiat contractul de credit bancar nr. 201/2007 pentru suma de 48.500 euro pentru o perioada de 360 luni, instituindu-se în favoarea băncii, pentru garantarea acestui împrumut, o ipotecă de rang I asupra imobilului descris în pct. 9 din convenția de credit.
A mai reținut că reclamantele au solicitat eliminarea din contract ca fiind abuzive a următoarelor clauze: clauza de la pct. 8 lit. c privind comisionul de administrare de 24,5 euro lunar, reprezentând un procent de 0,5% din valoarea creditului de la pct. 1, pct. 5, teza secundară privitoare la dobânda variabilă și pct. 6 din contractul de credit bancar privitor la nivelul dobânzii curente.
Prima instanță a reținut că acest contract a produs efecte juridice până în momentul în care au intervenit două acte adiționale, respectiv cel încheiat la data de 15 iulie 2010 și cel încheiat la data de 14 septembrie 2010, care au modificat parțial clauzele inițiale. Având în vedere că s-a solicitat cenzurarea contractului nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, cu obligarea corelativă a pârâtei de a plăti despăgubiri constând în suma plătită cu titlul de comision de administrare de la data de 25 octombrie 2007, prima instanță a apreciat că reclamantele au un interes în promovarea acțiunii civile. Pe cale de consecință, a respins excepția lipsei de interes a reclamantelor în formularea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță a reținut că, raportat la dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, reclamantele nu aveau posibilitatea de a solicita restituirea prestațiilor, necunoscând întinderea prejudiciului creat până în momentul eventualei declarări a clauzelor contractuale ca fiind abuzive. În consecință, a respins ca neîntemeiată și această excepție.
Pe fondul cererii, prima instanță a reținut mai întâi că potrivit art. 969 C.civ. din 1864 convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante. Prin Legea nr. 193/2002 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori s-a acordat posibilitatea instanței de judecată de a cenzura clauzele din contracte încheiate între profesioniști și consumatori în sensul de a constata că anumite clauze sunt abuzive. Astfel, în conformitate cu art. 4, alin. 1 din acest act normativ o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În cuprinsul art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 se arată că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Prima instanță a constatat că obligațiile părților, așa cum au fost stabilite prin contract, sunt clare, inteligibile, iar părțile aveau cunoștință despre întinderea obligațiilor asumate. Astfel, s-a încheiat nu numai un contract inițial, cu condiții generale și speciale, ci și două acte adiționale, executate întocmai de părți pe parcursul a mai mult de 5 ani.
Pe de altă parte, prima instanță a reținut că în anexa legii sunt enumerate, cu titlu exemplificativ, clauzele considerate abuzive. În speță, reclamantele au contestat dreptul pârâtei de a insera în contractul de credit clauza privind dobânda variabilă, astfel cum a fost reglementată prin pct. 5 teza a II-a și pct. 6 din contract.
Prima instanță a apreciat că această pretenție este neîntemeiată. Astfel, dobânda curentă avută în vedere de clauzele contractuale este formată din dobânda de referință variabilă, afișată la sediile BCR, la care se adaugă 1,20 puncte procentuale, împrumutații beneficiind inițial de o dobândă fixă de 5,8% în primul an. A apreciat că această dobândă depinde în mod evident de nivelul costurilor de finanțare ale băncii. În aceste condiții, a reținut că nu se poate susține că această clauză ar fi abuzivă, primul paragraf al lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000 dând posibilitatea profesionistului să modifice clauzele dacă există o motivație întemeiată. De altfel, după apariția OUG nr. 50/2010 între reclamante și pârâtă s-a încheiat un act adițional, semnat la data de 21 iunie 2010 și intrat în vigoare la data de 15 iulie 2010, prin care dobânda curentă este fixă în primii 5 ani, respectiv 9,5% pe an, urmând ca ulterior să fie avută în vedere cotația EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 7 puncte procentuale.
În altă ordine de idei prima instanță, în acord cu cele exprimate de pârâtă, a apreciat că eliminarea în întregime din contract a clauzelor privind dobânda ar lipsi de preț contractul, iar acesta nu ar putea continua, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește comisionul de administrare, prima instanță a reținut că OUG nr. 50/2010 permite expres stabilirea lui în contractele de credit. Inițial, acesta era stabilit prin pct. 8 lit. c, în valoare de 24,25 euro, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, pentru ca în prezent, în urma încheierii actelor adiționale, acesta să fie stabilit la suma fixă de 24,25 euro lunar reprezentând însumarea comisioanelor lunare prevăzute în contractul inițial. În consecință, prima instanță a reținut că nu se poate susține că acesta ar avea un caracter aleatoriu și netransparent, iar costul total al creditului nu a suferit modificări față de costul cunoscut de reclamante la data încheierii convenției de credit.
Pe cale de consecință, prima instanță a apreciat că și petitul privind plata de despăgubiri, constând în suma plătită cu titlu de comision de administrare de la data de 25 octombrie 2007 până la zi este neîntemeiat.
Raportat la dispozițiile art. 274 și urm. C.proc.civ., reținând culpa procesuală a reclamantelor, prima instanță le-a obligat în solidar la plata sumei de 5.455,75 lei către pârâtă cu titlul de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat conform dovezii depuse la dosar.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele A. I. N. și
A. N., solicitând modificarea sentinței recurate în sensul a admite acțiunea civilă, de a constata că pct. 8 lit. c și pct. 5 teza secundară privitoare la dobânda variabilă și pct. 6 din contractul de credit bancar nr. 201/27 septembrie 2007 constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, de a se dispune modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării acestor prevederi din contract, menținând ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit, respectiv de a dispune obligarea pârâtei la despăgubiri, constând în suma plătită cu titlu de comison de administrare de la data de 25 octombrie 2007 până la zi, respectiv de a dispune obligarea pârâtei la modificarea ratei lunare prin înlăturarea din aceasta a sumei plătite cu titlu de comision de administrare, cu cheltuieli de judecată în fond și recurs.
În motivarea recursului, au arătat că instanța, în baza probelor administrate, nu a reținut în mod corect starea de fapt și nici situația juridică
reală a modului în care părțile litigante au înțeles să încheie contractul de împrumut în litigiu, și a faptelor anterioare dar și succesive acestui moment.
Față de aceste considerente, au arătat că instanța de fond a analizat întreaga probațiune de la dosar, a constatat și elementele favorabile poziției reclamanților, dar a concluzionat în mod trunchiat, interpretând atât elementele de fapt cât și cele de drept exclusiv în favoarea pârâtei. Au apreciat că singurul argument pe baza căruia se întemeiază sentința atacată și pilonul acesteia de rezistentă este că "obligațiile părților asa cum au fost stabilite prin contract sunt clare, inteligibile iar părțile aveau cunoștintă despre întinderea obligațiilor asumate"; și că "s-a încheiat nu numai un contract inițial, cu condiții generale si speciale, ci și două acte adiționale, executate întocmai de părți pe parcursul a mai mult de 5 ani";, fără a se analiza sub nici o formă detaliile incidente ale prevederilor acestui comision.
Astfel, au arătat recurentele, chiar dacă este menționat acel comision de administrare în contractul de credit, aceasta nu înseamnă sub nicio formă că acesta a fost negociat de către părți. De asemenea, nu înseamnă că acesta este inteligibil și clar doar pentru simplu fapt că este notat, ceea ce ar trebui analizat fiind faptul că acesta nu a fost nici înțeles și nici negociat de părți, mai mult, fiind impus asemenea unor contracte de adeziune. Nici faptul că reclamantele au semnat două acte adiționale nu înlătură caracterul nenegociat al clauzelor atacate din contractul și al acestor acte, întrucât "modus operandi"; al pârâtei intimate a fost același: "semnați sau reziliem contractul și trebuie să restituiți întreaga sumă, iar în caz contrar vă vindem la licitație imobilele garantate și vă aruncăm în stradă";. În asemenea condiții, care sunt de notorietate, au apreciat că nu se poate reține sub nici o formă că aceste contracte au fost încheiate cu respectarea întocmai a prevederilor Legii nr. 193/2000.
Au mai arătat că instanța reține și aspecte în conformitate cu realitatea juridică: "prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între profesioniști si consumatori s-a acordat posibilitatea instanței de judecată de a cenzura clauzele din contractele dintre profesioniști și consumatori în sensul de a constata că anumite clauze sunt abuzive"; dar ulterior apreciază eronat că aceste prevderi nu-și găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză întrucât: "OUG nr. 50/2010 prevede în mod expres stabilirea comisionului de administrare în contractele de credit și nu se poate susține că acesta ar avea un caracter aleatoriu și netransparent, iar costul total al creditului nu a suferit modificări față de costul cunoscut de reclamante la data încheierii convenției de credit";, fapt în totalitate eronat. Au arătat că realitatea faptică existentă între părțile litigante lasă fără suport material, juridic și legal astfel de argumente.
Au mai arătat că, în continuare, instanța, la fel de eronat, apreciază legal acest comision de administrare fără a se explica ce anume se prestează ca obligații asumate sau ce administrare se justifică pentru comisionul de 0,05 % din contract. Au subliniat faptul că pentru suma de bani împrumutată reclamantele plătesc dobândă și rată lunară și este în neconformitate cu buna credință și cu principiile consacrate de Legea 193/2000 să încasezi în plus pentru administrare, care înseamnă probabil în concepția intimatei că angajații băncii verifică pe calculator dacă creditul este plătit sau dacă clienții au fugit și nu mai vor să plătească sau doar încadrarea în pagină a contractului de credit, și asta pentru 30 de ani zilnic sau lunar, concluzionând că se poate observa cu ușurință faptul că prestațiile pentru care se rețin bani în plus față de rată și dobândă sunt nejustificate.
Cu privire la sintagma "a corecta la timp și a parcurge toate etapele";, una dintre apărările intimatei, s-au întrebat ce corectează, chitanțele pe care le emit
lunar în urma plății de către ele a creditului, sau propriile greșeli ale angajaților, iar în ceea ce privește parcurgerea etapelor, s-au întrebat la ce etape se referă, existând doar una: plata lunară a creditului și încasarea lunară de către bancă a ratei și a dobânzii. Au arătat că nu există nici corectare și nicio etapă ce trebuie plătită din bugetul consumatorului, pentru uzul banilor achitându-se dobândă.
De asemenea, au arătat că tot acest comision acceptat și îmbrățișat de instanța de fond, catalogat de aceasta ca fiind instituit cu bună credință și fără încălcarea normelor legale, trebuie plătit pentru îndeplinirea oricăror obligații asumate de părți. S-au întrebat care ar fi obligațile asumate de părți în afara celei de plată a reclamanților, pentru care mai trebuie să plătească în plus și un comision, pentru că vin la bancă lunar și achită rata. A arătat că aceste obligații nu sunt nici definite și nici explicate, întrucât nu există, și comisionul este
preluat abuziv de către intimată, fapt ce trebuie penalizat de instanța de control judiciar.
Cu privire la considerentul instanței de fond: "eliminarea în întregime din contract a clauzelor privind dobânda ar lipsi de preț contractul, iar acesta nu ar putea continua, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000"; au arătat că nu au solicitat niciodată eliminarea dobânzii în totalitate din contract, ci doar caracterul acesteia variabil și posibilitatea băncii de a modifica unilateral cuantumul dobânzii raportat la criterii subiective. Au arătat că sunt conștiente că pentru suma împrumutată datorează o dobândă pârâtei, dar aceasta ar trebui să fie fixă și nu variabilă.
În ceea ce privește dobânda variabilă, au învederat următoarele: în conformitate cu art. 1 lit. a din anexa Legii nr. 193/2000: "sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivația întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul";.
Astfel, o clauză contractuală, în speță modificare unilaterală a dobânzii, nu este abuzivă în măsura în care acest lucru se face în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul. Se constată că motivul prevăzut în contract este acela al costului resurselor de creditare. Or, în speță acest motiv nu este unul întemeiat, întrucât poate fi apreciat în mod subiectiv de către instituția bancară, fără vreo raportare la
starea de fapt reală. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția "motivului întemeiat";, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate, deși prevăzută formal în condițiile generale de creditare, este lipsită de aplicabilitate, fiind evident că împrumutatul nu are posibilitatea rambursării integrale și într-un termen foarte scurt a unor sume atât de importante ca cele în discuție, astfel încât clauza privind modificarea dobânzii este abuzivă.
Au concluzionat în sensul că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu o greșită aplicare a legii, cuprinzând, de asemenea și motive contradictorii, motiv de modificare a acesteia în condițiile art. 304 pct. 9 și 7 din Codul de procedură civilă.
În drept, recurentele au invocat art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, fiind exercitat de către reclamantele consumatoare.
Recurentele nu au depus înscrisuri noi în recurs.
Prin întâmpinarea depusă la 16 octombrie 2013, intimata SC BCR SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, în consecință, menținerea sentinței nr. 174/2013 pronunțată de Judecătoria Huedin ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentelor la suportarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea apărărilor sale, a arătat că a încheiat cu recurentele A. I. și A. N. contractul de credit nr. 201, prin care le-a împrumutat suma de
48.500 de ruro, pe o perioadă de 180 de luni. Potrivit art. 5 din partea specială a contractului: "...dobânda curentă este de 5,8 % pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior._ dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile BCR, la care se adaugă 1,2 p.p.";. Art. 6 din partea specială prevedea faptul ca nivelul dobânzii curente la credite se stabilește de bancă în funcție de serviciul datoriei împrumutatului. Art. 8 lit c din partea specială prevede cuantumul comisionului de administrare credit perceput de către bancă (24,25 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat).
A arătat că, după cum lesne se poate observa, clauzele atacate prin acțiunea introductivă se referă în special la prețul contractului de credit
(respectiv, dobânda și comisioanele), reclamantele urmărind, nici mai mult, nici mai puțin, decât modificarea costurilor contractuale liber asumate.
A mai arătat că la data de 21 iunie 2010 a fost semnat cu reclamantele actul adițional la contractul de credit analizat, act adițional care a intrat în vigoare la data de 15 iulie 2010. Prin actul adițional mai sus indicat, clauza prevăzută la pct 5 a fost modificată în totalitate, astfel încât începând cu data de 15 iulie 2010 intimata a perceput o dobând fixă în cuantum de 9,50% pe an.
Referitor la clauzele contractuale privitoare la dobândă, a arătat că prima instanță în mod corect a concluzionat asupra faptului că între intimată și recurente a fost încheiat un contract de credit în anul 2007, modificat prin actul adițional încheiat la data de 21 iunie 2010, act adițional care a intrat în vigoare la 15 iulie 2010 și că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, la data de 21 iunie 2010 părțile au semnat actul adițional la contractul de credit analizat, act adițional prin care clauza prevăzută la pct 5 a fost modificată în totalitate, prevăzându-se expres faptul că: "Dobânda curentă aplicabilă creditului în sold la data intrării în vigoare a prezentului act adițional este de 9,50% pe an și este fixă primii 5 ani de la data intrării în vigoare a actului adițional, iar pe restul perioadei de creditare, dobânda curentă este variabilă și se calculează în funcție de cotația EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 7 puncte procentuale marjă fixă pe an."; Prin urmare, a apreciat că solicitarea recurentelor de obligare a intimatei la perceperea unei dobânzi fixe este nejustificată, cât timp începând cu data de 15 iulie 2010 intimata a perceput și percepe o dobândă fixă în cuantum de 9,50% pe an, aceasta urmând să devină variabilă în funcție de cotația EURIBOR, la care se adaugă 7 pp începând cu data de 16 iulie 2015.
A mai arătat că, totodată, prin acțiunea formulată, reclamantele solicită eliminarea clauzei prevăzute la pct. 5 teza 2 din convenția de credit, fără a propune o modificare a acesteia în vreun fel. Or, în acest caz, instanța de fond în mod corect a observat faptul că prezentul contract va rămâne fără preț, dispozițiile art. 13 din Legea 193/2000 prevăzând în mod clar faptul că instanța poate dispune eliminarea clauzei abuzive doar în măsura în care contractul poate să continue și în lipsa acesteia, în caz contrar sancțiunea este desființarea contractului.
A apreciat că instanța de fond în mod corect a constatat faptul că, contractul analizat nu poate să continue fără dobânda percepută în temeiul art. 5 teza 2 din contract, având în vedere că, prin eliminarea clauzei prin care este reglementată dobânda, contractul rămâne fără preț.
Referitor la solicitarea recurentelor de a se constata caracterul presupus abuziv al pct. 6 din contractul de credit nr. 201/2007, a apreciat că instanța de recurs va constata că, prin încheierea actului adițional din data de 14 septembrie 2010, pct. 6 din convenția de credit nr. 201/2007 a fost modificat în sensul că "dispozițiile din contract cu privire la dobânda curentă în funcție de serviciul datoriei sunt eliminate";, respectiv va constata că, începând cu data de
14 septembrie 2010, data semnării actului adițional, clauza de la pct. 6 din condițiile generale nu mai produce niciun efect.
A mai arătat că prima instanță în mod corect a reținut în cadrul sentinței recurate faptul că "Instanța reține că acest contract a produs efecte juridice până în momentul în care au intervenit două acte adiționale, care au modificat parțial clauzele inițiale [...] Obligațiile părților, așa cum au fost stabilite prin contract, sunt clare, inteligibile, iar părțile aveau cunoștință despre întinderea obligațiilor asumate … Astfel, s-a încheiat nu numai un contract inițial, ci și două acte adiționale."; Prin urmare, a apreciat că instanța de control judiciar va constata că instanța fondului a avut în vedere la pronunțarea hotărârii o corectă stare de fapt, ținând cont de faptul că, în realitate, clauzele atacate de recurente nu mai produc efecte din momentul semnării actelor adiționale.
Referitor la comisionul de administrare, a arătat că instanța fondului a analizat modul de redactare a clauzei prin care intimata percepe comisionul de administrare, concluzionând în mod corect că această clauză este stipulată în mod clar și inteligibil. A solicitat instanței de control judiciar să constate că clauza care reglementează comisionul de administrare: "comision de administrare în sumă de 24,25 euro lunar"; nu necesită pentru o înțelegere corectă a obligației asumate cunoștințe de specialitate din partea părților.
Referitor la cel de al doilea motiv invocat de recurente, a solicitat instanței de recurs să constate că intimata nu este obligată prin nicio dispoziție legală să explice în cadrul contractului motivul perceperii vreunui cost. Mai mult, așa cum rezultă din dispozițiile art. 36 din OUG nr. 50/2010, dispoziții pe care instanța de fond în mod corect le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii recurate, comisionul de administrare "se percepe pentru monitorizarea / înregistrarea / efectuarea de operațiuni de către creditor în scopul utilizării/acordării creditului acordat consumatorului.";
Prin urmare, contrar celor susținute de recurente prin recursul formulat, clauza care reglementează comisionul de administare nu reprezintă altceva decât dreptul intimatei de a percepe o sumă de bani consumatorului, justificată prin activitatea sa de monitorizare a creditului acordat.
A apreciat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze. A apreciat că instanța de fond în mod corect a reținut că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 raportat la art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE. Prin art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE (care a fost
transpusă de către Legea 193/2000) s-au exclus clauzele privind prețul contractului de la controlul caracterului abuziv. Dispoziția corespunzătoare din Legea 193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin 6. A apreciat că instanța de recurs trebuie să țină cont de incidența în prezenta cauză a art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 raportat la art. 4 din directiva 93/13/CEE. A arătat că, așa cum în mod corect s-a reținut într-o soluție de speță, prin dispoziția cuprinsă la art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, legiuitorul a "urmărit să evite ca un consumator
să utilizeze de legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist"; "excluderea se explică și prin faptul că, pe de o parte controlul prețului ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator";.
În consecință, a apreciat că modalitatea de determinare a dobânzii și a comisioanelor ca elemente ale prețului contractului, nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând dispozițiile din legislația națională și comunitare, cât timp acestea sunt exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil. Or, așa cum în mod corect a reținut prima instanț "Obligațiile părților așa cum au fost stabilite prin contract sunt clare, inteligibile, iar părțile aveau cunoștință despre întinderea obligațiilor asumate.";
A mai arătat că, în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 4685/27 noiembrie 2012, a statuat asupra faptului că "atât comisionul de risc, cât și dobânda, ca și componentă a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului sunt exceptate, în speță, de la controlul caracterului abuziv, potrivit art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000";. Totodată, Î., prin decizia nr. 4685/2012 a statuat asupra faptului că: "Așa cum am argumentat, comisionul de risc constituie un element al prețului, și în speță, prevederea perceperii acestui comision a fost clară și fără echivoc, fiind însușită de consumatori prin semnarea contractului și a planului de rambursare, care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art. 969 C.civ. lege între părți. Acest comision de risc a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului, fapt care era cunoscut de către reclamante la data încheierii convenției de credit astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului. În speță, consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale pe care nu le știau la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora.";
Prin urmare, a arătat că atâta timp cât instanța de fond a reținut în mod corect faptul că clauzele contractuale considerate abuzive de recurente vizează obiectul principal al contractului, fiind exprimate clar și inteligibil, nu se mai impunea analizarea celorlalte două condiții cerute de Legea 193/2000, respectiv dacă clauzele au fost negociate sau dacă acestea creează vreun dezechilibru.
Cu toate acestea, a apreciat că instanța de recurs va constata că, odată cu semnarea actului adițional, reclamantele - recurente au renegociat toate dispozițiile contractuale, nivelul comisionului de administrare rămânând neschimbat prin acordul de voință al părților.
A apreciat evident faptul că la data semnării convenției de credit nr. 201, precum și la data semnării actului adițional la convenția de credit analizată, reclamantelor le-a convenit oferta intimatei, altminteri, contractau creditul la altă instituție bancară. A apreciat greu de imaginat faptul că reclamantele nu au luat în considerare și ofertele altor bănci pentru a decide, în deplină cunoștință de cauză, conform intereselor lor.
În drept, a invocat art. 308 C.proc.civ.
Nici intimata nu a depus înscrisuri noi în recurs.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor intimatei și prin raportare la prevederile art. 304, art. 3041și art. 312 C.proc.civ., tribunalul reține următoarele:
La data de 27 septembrie 2007, între reclamantele A. I. N. (împrumutat) și A. N. (coplătitor), pe de o parte și pârâta SC B. C. R.
, în calitate de împrumutătoare, a intervenit contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 201 (f.5-15 dosar fond), prin care pârâta a acordat
reclamantelor un credit în sumă de 48.500 euro pentru achiziționarea unui imobil: ap. nr. 35, situat în C. -Napoca, str. Clăbucet, nr. 2, bl. P, et. 5, sc.1.
Perioada de acordare a creditului (rambursare) a fost convenită de părți la 360 de luni conform graficului de rambursare.
În conformitate cu art. 5 din contractul de credit, la încheierea contractului dobânda curentă era de 5,8% pe an și părțile au convenit ca această dobândă să rămână fixă în primul an și să fie variabilă ulterior. Dobânda fixă urma a se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 6 și 7 din contract (referitoare la neîndeplinirea de către reclamante a obligației de plată a ratelor de credit și a dobânzilor la scadență în perioada primului an). Conform tezei a II-a a art. 5, după expirarea primului an din perioada de rambursare, dobânda curentă urma să fie formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR, la care urmau să se adauge 1,20 p.p.
În conformitate cu art. 6 din același contract, nivelul dobânzii curente la credite se stabilea de către bancă în funcție de serviciul datoriei împrumutatului, astfel: - dacă împrumutatul nu înregistrează credite și/sau dobânzi restante în RON și/sau valută sau acestea sunt de 7 zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5; - dacă împrumutatul înregistrează credite și/sau dobânzi restante în RON și/sau valută cuprinse între 8 și 30 de zile, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 1 puncte procentuale; - dacă împrumutatul înregistrează credite și/sau dobânzi restante în RON și/sau valută de peste 31 de zile inclusiv, dobânda curentă este cea înscrisă la pct. 5, la care se adaugă 2 puncte procentuale.
Potrivit art. 8 lit. c, pentru creditul pus la dispoziție, banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare:
…c) comision de administrare de 24,25 eur lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1.
D-nii A. I. N. și A. Dan Petru au garantat restituirea împrumutului prin constituirea unui contract de ipotecă asupra apartamentului
achiziționat cu creditul pus la dispoziție, contract autentificat sub nr. 978/28 iunie 2007 de BNP Amalia Marga.
Astfel cum rezultă din graficul de rambursare a creditului depus de reclamante la dosar, la momentul încheierii contractului, părțile au prefigurat restituirea împrumutului acordat de pârâtă reclamantelor în 360 de rate lunare egale, fiecare având cuantumul de 308,83 euro.
Ulterior, la 21 iunie 2010, părțile au convenit ca dobânda curentă aplicabilă creditului în sold la data intrării în vigoare a acestui act adițional (15 iulie 2010) să fie de 9,50% pe an, fixă în primii 5 ani de la data intrării în vigoare a actului adițional, iar pe restul perioadei de creditare să fie variabilă și să se calculeze în funcție de cotația EURIBOR 6M + 7 pp.
Ulterior, la data de 14 septembrie 2010, părțile au încheiat un act adițional prin care prevederile art. 6 referitor la rata diferită a dobânzii curente în funcție de serviciul datoriei au fost înlocuite cu prevederi referitoare la dobândă penalizatoare, iar prevederile art. 8 lit. c referitoare la comisionul de administrare stabilit prin raportare la valoarea contractului au fost înlocuite cu prevederi care stabileau un comision de administrare lunar cu o valoare fixă de 24,25 euro.
Din perspectiva dispozițiilor legale care guvernează situația de fapt mai sus prezentată, tribunalul are în vedere următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența
prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Astfel cum rezultă din actele juridice mai sus analizate, reclamantele recurente au contractat cu pârâta creditul mai sus arătat în calitate de consumatoare, urmărind realizarea unor interese personale cărora nu le poate fi circumscrisă sfera unor activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.
La încheierea contractului de credit credit bancar pentru persoane fizice nr. 201/27 septembrie 2007, pârâta SC BCR SA a acționat în cadrul activității sale comerciale de creditare, având în raportul său juridic cu reclamantele A. calitatea de comerciant.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Această interdicție prevăzută de art. 1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 este reluată și de art. 78 din Legea nr. 296/2004 - Codul consumului.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, care reia dispozițiile art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile Legii nr. 193/2000, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Legea nr. 193/2000 transpune în legislația română dispozițiile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993. Această lege, adoptată în anul 2000, a fost republicată în temeiul prevederilor art. V lit. m) din titlul III al Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007, dându-se textelor o nouă numerotare.
Legiuitorul român a optat pentru preluarea, în dreptul intern, a dispozițiilor art. 4 par. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, prevăzând expres în cuprinsul art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.";.
Din dispozițiile legale mai sus citate se observă faptul că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul român, printr-o preluare aproape literală, dispozițiile art. 2, lit. b și c, art. 3 și art. 4 ale Directivei nr. 93/13/CEE.
Astfel, legiuitorul român a optat pentru preluarea în dreptul intern a nivelului minimal de protecție oferită consumatorilor de normele comunitare, excluzând de la controlul judiciar evaluarea naturii abuzive a clauzelor care definesc obiectul principal al contractului, atât prin raportare la calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, cât și prin raportare la produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Prin urmare, orice analiză a eventualului caracter abuziv al clauzelor atacate de reclamante este condiționată de îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
Prin actul adițional din 21 iunie 2010, reclamantele și pârâta au convenit, pentru viitor, asupra unei dobânzi fixe pentru următorii 5 ani și asupra unui mecanism de modificare ulterioară a dobânzii care exclude orice intervenție arbitrară a pârâtei intimate, dobânda contractuală stabilindu-se în funcție de un indice stabilit independent de voința pârâtei, EURIBOR 6M.
Verificând în ce măsură mecanismul stabilirii/modificării dobânzii contractuale curente în forma sa până la data de 15 iulie 2010, respectiv comisionul de administrare sunt stabilite prin clauze abuzive, tribunalul reține că toate aceste elemente contractuale formează obiectul principal al contractului sau prezintă o legătură atât de strânsă cu obiectul principal al contractului, încât nu pot fi disociate de acesta.
Astfel, din perspectiva pârâtei comerciant, dobânda și comisioanele pe care le pârâta le percepe pentru acordarea împrumuturilor către consumatori reprezintă chiar cauza încheierii convențiilor de credit, deoarece ele reprezintă o parte a veniturilor pârâtei, din care aceasta își prelevă profitul, care constituie scopul existenței sale ca persoană juridică. De altfel, chiar părțile au inclus în noțiunea contractuală de DAE (dobândă anuală efectivă) explicată în actul adițional din 14 septembrie 2010 alături de dobânda anuală, și comisionul de administrare.
Concluzionând, tribunalul reține că toate clauzele atacate de reclamante intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, care, de principiu, exclude verificarea de către instanță a caracterului lor abuziv, cu excepția situației în care acestea sunt redactate într-un limbaj ușor inteligibil.
Verificând această ultimă condiție, instanța reține în primul rând faptul că clauza contractuală cuprinsă în art. 8, lit. c din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 201/27 septembrie 2007 prevede plata unui comision de administrare de 24,25 euro lunar, reprezentând o cotă procentuală de 0,05% din valoarea inițială a creditului. Aceste dispoziții contractuale sunt clare, stabilesc o obligație neechivocă de plată cu periodicitate lunară a unei sume de bani cu un cuantum determinat și nu necesită cunoștințe de specialitate pentru a fi înțelese și aduse la îndeplinire. În consecință, tribunalul reține că verificarea caracterului pretins abuziv al acestei clauze contractuale este împiedicat de dispozițiile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
Cât privește clauza cuprinsă în art. 6, tribunalul reține că și aceasta avea și, respectiv, are, în redactarea anterioară actului adițional din 21 iunie 2010 și, respectiv în prezent, o formă ușor inteligibilă, situațiile de percepere a dobânzii majorate, respectiv penalizatoare, fiind clar explicate.
Cât privește clauza contractuală atacată referitoare la dobânda curentă în forma anterioară actului adițional din 21 iunie 2010, tribunalul reține că art. 5, fraza a 3-a din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 201/27 septembrie 2007 stabilea dobânda curentă aplicabilă în raporturile dintre reclamante și pârâtă ulterior primelor 12 luni de la data încheierii contractului mai sus arătat, variabilă, prin raportare la "dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile BCR";, stabilită în funcție de costul resurselor de creditare, conform clauzei cuprinse în art. 2.10a din condițiile generale de creditare
Această din urmă clauză nu poate fi considerată a fi redactată într-un limbaj ușor inteligibil, care nu necesită cunoștințe de specialitate.
Noțiunea de "dobândă de referință variabilă"; nu este definită de contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 201/27 septembrie 2007, iar contractul nu conține o descriere a modului de calcul al acestei dobânzi. Pct.
2.10 a și 2.10.b din condițiile generale disting, într-adevăr, între două ipoteze distincte: a) dobânda variabilă în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii; b) dobânda variabilă stabilită în funcție de un indice de referință LIBOR/EURIBOR.
Noțiunile de "cost al resurselor de creditare ale băncii"; este extrem de vagă și nu permite identificarea modului de calcul al "dobânzii de referință variabile";. De asemenea, în absența includerii în contract a elementelor care stau la baza formulei de calcul și a formulei de calcul care stau la baza stabilirii indicelui de evoluție a dobânzii de referință variabile și a unui eventual indice de evoluție a pieței financiar bancare, consumatorul se află în imposibilitate de a verifica dacă pârâta comerciant a respectat propria formulă de calcul al dobânzii lăsând, practic, dobânda de referință variabilă și oportunitatea majorării ei la pura latitudine a pârâtei.
În consecință, tribunalul va proceda în continuare la analiza caracterului abuziv al clauzei mi sus arătate, reținând faptul că limbajul utilizat în redactarea ei nu este suficient de ușor inteligibil pentru a o exclude de la aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. 1-5 din Legea nr. 193/2000.
Verificând în ce măsură clauza respectivă a fost negociată cu consumatoarele reclamante, tribunalul reține că aceasta a fost acceptată de către reclamantele consumatoare fără negociere. Pârâta, deși avea sarcina probei în acest sens, nu a făcut dovada demersurilor proprii de informare a reclamantelor în acest sens, condiție esențială pentru orice negociere efectivă.
În ceea ce privește un eventual efect de dezechilibru între obligațiile părților, în detrimentul reclamantelor recurente, al acestei clauze, tribunalul are în vedere faptul că formularea vagă a acestei clauze a permis pârâtei intimate, în mod discreționar, să modifice valoarea dobânzii de referință variabile, fără a fi
existat vreun mecanism contractual de control al corectitudinii calculelor și evaluărilor pârâtei, accesibil reclamantelor.
Deși efectele clauzei cuprinse în art. 5, teza a II-a din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 201/27 septembrie 2007 puteau fi evaluate in concreto, reclamantele nu au solicitat acordarea vreunei eventuale sume de bani pentru a compensa eventualele modificări unilaterale abuzive a ratei dobânzii curente în perioada septembrie 2007 - iunie 2010.
Dezechilibrul anterior analizat are un caracter indubitabil semnificativ, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, posibilitatea recunoscută contractual pârâtei de a crește nivelul dobânzii de referință variabile nu a fost limitată contractual. Acest dezechilibru contractual a fost și contrar cerințelor bunei credințe, deoarece creșterii nivelului obligațiilor asumate de reclamante nu îi corespundea o creștere a nivelului obligațiilor asumate de pârâtă, aceasta din urmă având puterea de a decide discreționar asupra elementelor mai sus analizate.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. din anexa Legii nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul….
Astfel cum s-a arătat și mai sus, lipsa de transparență a clauzelor contractuale cuprinse în art. 5, teza a II-a din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 201/27 septembrie 2007 dădeau dreptul pârâtei comerciant să modifice unilateral clauzele contractului de credit referitoare la nivelul dobânzii de referință variabile fără obligația de a fi adus la cunoștința reclamantelor consumatoare modalitatea concretă de analiză a condițiilor care ar fi justificat modificarea obligațiilor acestora din urmă. Acest ultim aspect face inaplicabilă excepția instituită prin dispozițiile art. 1 lit. a teza I din anexa Legii nr. 193/2000. Motivația întemeiată la care se referă aceste dispoziții normative trebuie să fie adusă la cunoștința consumatorului într-o modalitate care să poată fi verificată de acesta, în caz contrar consumatorul fiind pe deplin expus unei conduite contractuale abuzive a comerciantului.
Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 teza I și alin. 3 teza I, coroborat cu art. 304 pct. 9 C.proc.civ., raportate la art. 6 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, coroborate cu cele ale art. 1 lit. a din anexa Legii nr. 193/2000, tribunalul va admite recursul formulat de recurentele A. I. N. și A. N., în contradictoriu cu intimata SC B. C. R. SA, împotriva sentinței civile nr. 174/4 martie 2013, pronunțată de Judecătoria Huedin în dosarul nr._, pe care o va modifica în parte, după cum urmează:
Va constata nulitatea absolută a clauzei inserate la pct. 5, teza secundară din contractul de credit bancar nr. 201/27 septembrie 2007, în forma dinainte de modificările survenite prin actele adiționale din data de 15 iulie 2010 și din data de 14 septembrie 2010, privitoare la dobânda variabilă, menținând restul dispozițiilor atacate în temeiul art. 1169 C.civ. și art. 129 alin. 1 C.proc.civ.
Desigur, în condițiile constatării nulității absolute, deci cu efect retroactiv, a clauzei contractuale mai sus arătate și a inaplicabilității clauzelor respective relațiilor contractuale dintre părți, părților le revine atât dreptul, cât și obligația
de a renegocia elementele contractuale rămase nereglementate pentru a continua executarea contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 201/27 septembrie 2007, tribunalul neputând înlocui, chiar pentru trecut, o dobândă variabilă cu una fixă.
Cât privește cheltuielile de judecată, tribunalul reține că reclamantele au obținut doar o admitere parțială a pretențiilor lor, în recurs, motiv pentru care, în temeiul art. 276 C.proc.civ. o va obliga pe pârâta SC BCR SA să plătească reclamantelor suma de 4000 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată la fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Admite recursul formulat de recurentele A. I. N. și A. N., în contradictoriu cu intimata SC B. C. R. SA, împotriva sentinței civile nr. 174/4 martie 2013, pronunțată de Judecătoria Huedin în dosarul nr._, pe care o va modifică în parte, după cum urmează:
Constată nulitatea absolută a clauzei inserate la pct. 5, teza secundară din contractul de credit bancar nr. 201/27 septembrie 2007, în forma dinainte de modificările survenite prin actele adiționale din data de 15 iulie 2010 și din data de 14 septembrie 2010, privitoare la dobânda variabilă.
Obligă pârâta SC BCR SA să plătească reclamantelor suma de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată la fond.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii recurate. Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | |||
D. D. | F. | M. | M. B. A. | VLAIC |
În CIC, semnează președintele instanței
Red.FIM/2 ex./_
Judecător fond: d-l Călin Tătar Judecătoria Huedin
| ← Încheierea civilă nr. 2451/2013. Nulitate act juridic | Decizia civilă nr. 162/2013. Nulitate act juridic → |
|---|
