Decizia civilă nr. 764/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 764/R
Ședința publică din 05 Iulie 2013
PREȘEDINTE: N. B.
- judecător
JUDECĂTORI: V. F.
V. P.
G. ier: A. O.
Pe rol fiind pronunțarea soluției la recursul declarat de recurenta - reclamantă S. R. DE R., cu sediul în B., sector 1, str. G.
B., nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr.4041 din_ a Judecătoriei B. M. , pronunțată în dosarul cu nr. mai sus indicat, având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC SS, cu sediul în B. M., str. Victoriei, nr. 4, județul M. .
Se constată că prezenta cauză a fost reținută în pronunțare în ședința publică din_, încheierea de ședință făcând parte integrantă din prezenta, pronunțarea soluției s-a amânat la data de azi când, în urma deliberării s-a pronunțat hotărârea de mai jos:
T.
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4041 din_, Judecătoria Baia Mare a respins cererea introdusă de reclamanta S. R. DE R., cu sediul în B., Sector 1, str. G. B., nr. 60-64, de obligare a pârâtei S.C. SSR.L., cu sediul în B. M., str. Victoriei, nr. 4, județul M., la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut următoarele: S. R. de R. a solicitat a fi obligată societatea pârâtă la plata taxei pentru serviciul de radiodifuziune, dar din cuprinsul acestei reglementări rezultă fără echivoc că obligația achitării taxei pentru serviciul public de radiodifuziune revine persoanelor juridice "în calitate de beneficiari"; ai acestui serviciu.
Reclamanta nu a făcut dovada că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune și prin aceasta nu a dovedit nici creanța pretinsă, deși sarcina probei îi revine, conform art. 1169 C.civ.
A invocat reclamanta disp. art. 5 alin 1 din HG nr. 977/2003, al căror cuprins este:
Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate.
Persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (1), precum și persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (2), care își asigură pe cont propriu energia electrică și nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct Societății Române de R. .
Condițiile de prestare a serviciilor prevăzute la alin. (1) vor fi stabilite prin contractul de mandat.
Împrejurarea că taxa de radiodifuziune, conform acestui text legal, se va încasa de la "plătitorii"; acesteia de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica"; - SA, prin filialele sale și în baza unui contract de mandat, nu este în măsură a conduce la o concluzie contrară celei reținute.
Astfel, prin înscrierea automată a taxei de radiodifuziune în facturile emise cu scopul de a se încasa prețul datorat de destinatarul facturii pentru serviciile de furnizare a energiei electrice, nu se face dovada calității de beneficiar al serviciului de radiodifuziune, fiind dovedită numai pretinderea acestei taxe de la cel care, conform interpretărilor reclamantei, este obligat la plata ei.
Instanța nu a primit această interpretare extensivă a dispozițiilor art. 40 alin 3 din Legea nr. 41/1994, în însuși cuprinsul textului legal fiind cuprinsă condiția de exercitare a dreptului afirmat de reclamantă, anume cea constând în calitatea pretinsului obligat corelativ, de a fi beneficiar al serviciului pentru care se pretinde plata taxei, orice persoană fizică sau juridică putându-și manifesta liber dreptul de opțiune între a beneficia sau nu de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune.
Acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, deci, cu atât mai puțin vor putea fi instituite taxe obligatorii pentru serviciile de radiodifuziune, cu ignorarea împrejurării dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale s-a reținut că nu sunt contrare Legii fundamentale prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. S-a relevat că disp. art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui
articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Pentru a decide astfel, s-a examinat constituționalitatea acestor prevederi statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietății, câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.
Noțiunea de "beneficiar" a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.
Așadar, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu a fost reținută.
Cu privire la disp. art. 5 din HG nr. 977/2003, invocate de reclamantă, instanța a reținut că nu vor putea primi o altă interpretare, întrucât Hotărârile Guvernului dau expresie unei competențe originare a Guvernului, strict limitată și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește.
Legile sunt adoptate de către Parlament, iar Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și a o aplica cât mai corect.
O hotărâre a Guvernului nu poate, deci, decât să precizeze și să asigure corecta aplicare a legilor, iar nu să creeze drept.
Împotriva sentinței a declarat recurs în termenul legal prevăzut de art.
301 Cod de procedură civilă reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte:
Dovada calității pârâtei de beneficiar a serviciilor de taxă radio, rezultă din conținutul art.40 alin 3 din Legea 41/1994. Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice.
Prin prezumția absolută prevăzută expres în dispoziția legală s-a stabilit astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși l-a considerat că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe.
In acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune.
Rezultă din cele prezentate, aplicabilitatea prevederilor art.40 alin. 3 din Legea 41/1994 care menționează faptul că "persoanele juridice cu sediul în
România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV, prin Legea nr.533/2003.
Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
De asemenea, în ceea ce privește sintagma de beneficiar al serviciului public de radio, rugăm instanța să aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin 3 din Legea 41/1994.
În acest sens reclamantă a precizat, că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
De asemenea Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.1930/_
, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, prin decizia amintită, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: "în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe".
" De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..." "Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o".
În consecință a solicitat admiterea recursului împotriva sentinței civile nr. 4041/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._ prin
care s-a respins cererea formulată de către SRR, modificarea în tot a hotărâri atacate și pe fond admiterea acțiunii introductive de instanță și obligarea pârâtei la plata sumei de 665,89 lei, reprezentând 580,65 lei-taxă pentru serviciul public de radiodifuziune aferentă perioadelor aprilie 2010-iunie 2011, august-decembrie 2011 și 85,24 lei penalități de întârziere calculate la data de_, precum și obligarea pârâtei la cheltuielile ocazionate de acest proces.
Analizând recursul potrivit art.304 pct.9 și art.304 indice 1 Cod pr.civ., prin prisma motivelor pe care se întemeiază, T. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Obiectul recursului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care recurenta-reclamantă le-a ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2004.
Contrar susținerilor recurentei T. constată că în mod corect prima instanță a soluționat cauza în raport de temeiul de drept stabilit prin cererea de chemare în judecată . Recurenta a invocat HG nr.977/2004 adoptată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994. Chiar dacă nu s-a invocat în mod expres în cuprinsul cererii textul art.3 alin.2 care a făcut obiectul controlului de legalitate la instanța de contencios administrativ, prima instanță a stabilit în mod corect incidența acestuia în cauză întrucât identificarea cadrului legal aplicabil litigiului dedus judecății este atributul judecătorului.
În mod neîntemeiat afirmă recurenta că reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 determină exclusiv cadrul legal .
T. reține că HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect, fiind în mod corect avută în vedre la soluționarea cauzei cu atât mai mult cu cât textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata- pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.
Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.
Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea, fiind în mod corect înlăturate de către prima instanță, cu consecința rămânerii
cererii fără suport legal întrucât art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu poate fundamenta unilateral admiterea cererii .
Contrar susținerilor recurentei, tribunalul apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridici, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.
Concluzia T. ui este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează
dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Ori recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, T. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
RESPINGE
ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de
R., cu sediul în B., sector 1, str. G. B., nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 4041/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi,_ .
Președinte, J. ecător, J. ecător,
N. B. V. F. V. P.
în concediu de odihnă semnează președintele instanței
Red.N.B./_
Tred. O.M.O. /_ /- 2ex
J. ecător la fond E. M. S.
G. ier,
A. O.
| ← Decizia civilă nr. 427/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 942/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
